Zidurile rasismului și “eliminarea pungilor de sărăcie”

„Acţiunea de relocare a comunităţii rome din pungile de sărăcie în locuinţe de necesitate, unde au condiţii de trai decente, va continua… Avem de partea noastră legislaţia în vigoare, dorinţa băimărenilor care aşteaptă de 20 de ani ca legea şi ordinea să fie impuse în oraşul nostru, dar şi acceptul romilor care ocupă abuziv domeniul public şi îşi doresc condiţii mai bune de trai.”  (Primarul Municipiului Baia Mare, Cătălin Cherecheş: Informare publică din 12 iunie 2012).

Modul în care primarul din Baia Mare defineşte problema locuirii sărace şi a formării unor zone rezidenţiale urbane segregate, precum şi „soluţiile” pe care le găseşte sunt manifestări concrete ale unei paradigme social-economice şi culturale mai largi, pe care o vedem practicată de către autorităţi publice şi susţinută de un sentiment popular anti-ţigănesc în mai multe oraşe din România. Acest model se înscrie în registrul programului politic neoliberal al cărui factor constitutiv este, printre altele, şi rasismul.

În ochii organizaţiilor civice, cazul lui Cherecheş din iunie 2012[1] a dobândit o amploare deosebită şi datorită faptului că la nivelul întregii ţări, din 2000 încoace, s-au cumulat foarte multe instanţe în care autorităţile locale au mutat grupuri mai mari sau mai mici de romi săraci din zonele integrate în viaţa oraşului la periferiile acestuia, afectate de medii toxice şi fără acces la utilităţi şi servicii[2]; dar şi pentru că această acţiune recentă a fostului/ realesului primar a fost precedată acum un an de construirea unui zid în jurul blocurilor din cartierul Horea locuite de romi săraci; şi nu în ultimul rând, şi asta explică atenţia mai amplificată a mass mediei, pentru că acţiunea de acum s-a derulat în contextul campaniei electorale pentru alegerile locale.

Politica neoliberală a ’pungilor de sărăcie’ 

Documentul din 12 iunie 2012 („Informare publică. Poziţia oficială a Primarului Municipiului Baia Mare cu privire la incidentul din zona Cuprom, a relocării comunităţii rome din zona Craica şi a eliminării pungilor de sărăcie”)[3]  este un „excelent” exemplu al discursului neoliberal care (1) construieşte categoria săracilor/ romilor care îşi merită soarta şi legitimează segregarea lor teritorială pe fondul incapacităţii lor de a fi competitivi pe piaţa liberă post-socialistă; (2) face apel la dihotomii rasiste atunci când distinge între ’băimărenii care doresc să trăiască în condiţii de lege şi ordine’ şi ’romii care ocupă abuziv domeniul public’.

În vederea înţelegerii rolului jucat de autoritatea publică locală în susţinerea neoliberalismului care, pe de o parte (ca proiect economic), cauzează inegalităţile social-economice şi adâncirea sărăciei, iar pe de altă parte (ca proiect politic) le explică şi legitimează, propun să facem apel la o recentă dezbatere. Loic Wacquant[4] argumentează cu privire la rolul central al statului în evoluţia neoliberalismului: statul stabileşte regulile, constituie subiectivităţile, relaţiile sociale şi reprezentările colective necesare funcţionării pieţei, sau transformării în realitate a idealului pieţei libere şi a modului în care aceasta asigură afirmarea capacităţilor individuale şi creşterea economică. Statul este complice la proiectul politic al neoliberalismului (în această relaţie el nefiind deloc un stat slab), căci el creează cadrul instituţional care realizează şi legitimează propria sa retragere din funcţiile sale sociale, facilitează privatizarea serviciilor publice, asigură climatul protectiv al marilor întreprinzători şi al celor bogaţi, şi prin aceste politici ale sale redesenează cetăţenia socială (excluzând pe mulţi de la accesul la drepturile social-economice pe care ar trebuie să le asigure). În ultimă instanţă, şi statul este responsabil pentru creşterea inegalităţilor economice şi adâncirea sărăciei, şi pentru că nu reuşeşte să le abordeze şi soluţioneze adecvat. Polarizarea oraşelor, segregarea teritorială urbană şi stigmatizarea zonelor sărace, penalizarea sărăciei şi a clasei muncitoare post-industriale, atât legislativ, cât şi discursiv, printr-o atitudine moralizatoare care explică şi impune nevoia unor intervenţii în vederea eliminării celor din urmă (în zone rezidenţiale izolate, sau în închisori) – toate aceste fenome se petrec datorită rolului economic, social, penal şi cultural pe care statul îl joacă în afirmarea neoliberalismului, şi prin care îşi găseşte un nou rol după prăbuşirea regimului bunăstării.

Primarul Cherecheş nu se oboseşte să analizeze de ce s-au format în ultimii 20 de ani „pungile de sărăcie” de care vrea să scape – defapt nimeni nu este interesat să audă explicaţii la aşa ceva (dincolo de convingerea că „romii sunt puturoşi” şi „nu vor să muncească”). În contextul alegerilor locale lumea avea nevoie de o promisiune, şi asta era promisiunea lui Cherecheş faţă de băimăreni, că va elimina „pungile de sărăcie”, ruşinea oraşului care pe deasupra pune în pericol siguranţa publică. Această promisiune pe care l-a şi pus în practică chiar în timpul alegerilor, l-a transformat în primarul care a câştigat cele mai multe voturi la alegerile locale din 10 iunie, fiind felicitat ca cel mai mare succes al USL-lui de către preşedintele partidului din care face (acum) parte, Crin Antonescu.

În România, zonele de locuire foarte săracă de tipul celor din Craica, s-au format şi au devenit ca atare în contextul transformărilor economice post-socialiste. În urma privatizării domeniului public şi retragerii statului din funcţiile sale sociale, mai ales în ceea ce priveşte construcţia de locuinţe şi fondul de locuinţe (privatizare promovată de statul român care se petrecut în paralel cu susţinerea tacită a afacerilor imobiliare), populaţiile urbane aparţinând unor categorii defavorizate, care niciodată nu au avut nicio formă de proprietate privată şi nu au nicio şansă să intră în posesia unei locuinţe de pe piaţa liberă, s-au adăpostit în zone părăsite (de exemplu în blocuri/ cămine muncitoreşti abandonate şi tăiate de la utilităţi) şi/sau, prin construcţiile lor improvizate, ataşate unor locuinţe mai vechi ale rudelor, au contribuit la apariţia şi creşterea relativ rapidă a aşezămintelor informale intercalate în vecinătăţi urbane dens populate. Multă vreme, autorităţile publice locale româneşti au reacţionat la acest fenomen cu nepăsare, iar apoi, după 2000, în perioada bumului imobiliar, au început să treacă la „soluţionarea” acestuia.

„Soluţiile” găsite de ele au fost evacuarea persoanelor din aceste locuinţe: în unele cazuri cu promisiunea că ele se vor putea reîntoarce acolo, petrecând de obicei  o perioadă oarecare de timp în barăci metalice (vezi cazul blocurilor renovate şi distribuite ca locuinţe sociale pe baza unor criterii pe care aceste persoane nu le îndeplineau pentru că, printre altele, ori nu avea acte de identitate din acea localitate, ori nu aveau venituri din zona economiei formale, sau, dacă le îndeplineau la momentul distribuirii, ulterior nu au fost în măsură să acopere cheltuielile locuirii în aceste blocuri); în alte cazuri cu imediata şi totala demolare a aşezămintelor informale (şi transformarea ulterioară a spaţiului într-o zonă cu o altă destinaţie) şi mutarea locatarilor în zone periferice, poluate, izolate de restul oraşului şi stigmatizate cultural.

În ceea ce priveşte „caracterul benevol” al mutării persoanelor în cauză, este un lucru care va trebui dovedit pe baza mărturiilor, şi nu doar pe baza cererilor semnate. Nici această tactică folosită de autorităţile care evacuază nu este nouă. Amintesc aici doar alte două exemple: în decembrie 2010, primarul Clujului, Sorin Apostu, prin intimidările şi înfricoşările făcute la adresa familiilor de pe strada Coastei în legătură cu inevitabilitatea demolării locuinţelor în care au trăit, a reuşit să adune cererile acestora pentru a fi mutaţi în noi locuinţe sociale (care s-au dovedit a fi apartamentele de 15 metri pătraţi din casele modulare prost executate lângă zona toxică a rampei de gunoi a oraşului). În decembrie 2012, primarul oraşului Miercurea-Ciuc, Robert Raduly, a obţinut semnăturile persoanelor mutate în barăci lângă staţia de epurare a urbei, prin care acestea au „renunţat” la revendicările privind drepturile lor la despăgubire, pe care la un moment dat le-au făcut prin organizaţia Romani Criss.

Lipsa de credibilitate a primarului 

De cele mai multe ori, precum şi în Baia Mare, intervenţiile de tipul celor de mai sus nu au îmbunătăţit situaţia locuirii celor afectaţi de evacuare, mutare sau translocare. Camerele unde au fost adăpostite persoanele evacuate din Craica în ziua de 1 iunie, şi unde mai mult de 20 de copii s-au intoxicat, nicidecum nu puteau să însemne îmbunătăţirea calităţii vieţii lor. Traiul într-o zonă izolată şi stigmatizată nicidecum nu poate să îmbunătăţească accesul la educaţie şcolară de calitate sau la locuri de muncă. Mutarea într-o astfel de altă locaţie, presupus temporară, nu rezolvă problema siguranţei şi securităţii locuirii, nicidecum nu garantează posesiunea (pe termen mediu şi lung) asupra terenului sau a construcţiei. Şi cu siguranţă nu este o măsură de desegregare.

În astfel de situaţii, afirmaţiile primarului de genul celor de mai jos, chiar dacă, aparent, au asimilat limbajul incluziunii sociale şi al drepturilor omului, nu pot avea credibilitate:

Proiectul nostru de incluziune socială a populaţiei de etnie romă de pe raza municipiului Baia Mare a fost gândit, dezbătut cu toţi factorii de răspundere… Ca primar … mă preocupă îmbunătăţirea situaţiei sociale generale a grupurilor vulnerabile…

La fel ca până acum, îmi asum în faţa opiniei publice respectarea principiilor fundamentale ale drepturilor omului… Voi continua să elimin aceste pungi de sărăcie care s-au tolerat în comunitatea noastră de peste 20 de ani, iar oamenilor le vom oferi alternative locative.     

Cu tot efortul pe care l-a depus pentru a masca adevăratele motive şi consecinţe ale mutării oamenilor din Craica în clădirile fostului combinat CUPROM, primarul Cherecheş nu a reuşit să ascundă niciun moment aroganţa lui. Până şi gestul său prin care a lansat invitaţia organizaţiilor civice şi autorităţilor de a se întâlni cu el în Baia Mare a rămas unul care nu denotă tendinţa generării unui plan colaborativ şi participativ. El doreşte în primul rând să informeze lumea despre faptul că el are dreptate, iar acţiunile lui stau sub spiritul legalităţii şi moralităţii, precum şi, drept moment al campaniei sale de informare, vrea „să adune la masa dezbaterilor pe toţi cei dedicaţi incluziunii sociale a cetăţenilor de etnie romă”. Dacă aceste demersuri ar fi fost sincere, atunci ele trebuiau să să deruleze înaintea actului din 1 iunie. Dacă aceste demersuri ar fi menite să elaboreze soluţii sustenabile, atunci ele nu ar rămâne sub egida unei „campanii de informare”.

Documentul de informare publică al primarului Cherecheş până la urmă este o încercare de manipulare a opiniei publice. Acest lucru reiese din însuşi modul în care acest text este construit. După ce la un moment dat textul vorbeşte despre faptul că deja la începutul anului 2012 s-a realizat o cercetare care urmărea să identifice „starea socială a locuitorilor, nevoile de locuire ale zonei, disponibilitatea locuitorilor de a se reloca, condiţiile în care ar dori să fie relocaţi”, la sfârşit se revine cu proiectarea acestui demers în viitor. Pe de altă parte, lucrurile despre care primarul la un moment dat spune că i-a informat pe oameni („folosinţa locuinţei cu titlu gratuit”, sau „acces gratuit la utilităţi”), spre finalul documentului de asemenea apar ca nişte planuri de viitor („asigurarea cadrului legal necesar pentru subvenţionarea utilităţilor”, „semnarea acordului de parteneriat prin care se pune la dispoziţia municipiului cu destinaţia de locuinţe sociale spaţiul societăţii Cuprom”).

Rasismul moralizator al zidurilor urbane

În recenta sa carte, Sonia A. Hirt (Iron Curtains: Gates, Suburbs and Privatiyation of Space in the Post-Socialist Cities, John Wiley & Sons, 2012) contrapune imaginea dărâmării zidului Berlinului în 1989 cu procesele post-socialiste de constituire a zidurilor, fizice sau simbolice,  economice, politice, legale şi sociale între noii îmbogăţiţi şi noii săraci. Zidurile constitutive produc distincţia dintre ‘noi’ şi ‘ei’, contribuie la formarea ordinii sociale, care nu doar că se manifestă şi în spaţiu, dar este şi creată prin politici şi practici spaţiale. Dinamismul de azi al producerii zidurilor despărţitoare se petrece în contextul transformărilor economice (privatizării), dar şi al concepţiilor culturale (privatismului) prin care şi conform cărora spaţiul public (delegitimat prin practicile totalitariste ale regimului socialist din Europa de Est) trebuie să se restrângă în vederea creării şi celebrării spaţiilor private.

Fac apel aici la acest cadru analitic nu doar pentru a sugera universalitatea fenomenului pe care zilele acestea îl vedem manifestat în forme extreme şi în Baia Mare, ci mai ales pentru a sugera să-l abordăm ca un fenomen complex, atât economic şi social, cât şi politic şi cultural. În cazul Baia Mare, în decurs de un an, primarul oraşului a recurs la două strategii ale politicii locale a spaţiului: construirea unui zid în jurul blocurilor în care, după ce ele au fost părăsite de foştii muncitori ai combinatului închis, s-au mutat familii sărace de romi; eliminarea unui spaţiu al locuirii sărace integrate în oraş şi mutarea locatarilor la periferia oraşului (în acest caz zidul constând din însăşi acţiunea de mutare). Ambele strategii au avut menirea ca, prin delimitări spaţiale, să facă distincţii şi între cetăţenii oraşului, şi/ sau să dovedească încă odată că spaţiile privatizate ale locuirii nu sunt compatibile cu fenomenul sărăciei extreme, şi au dreptul să elimine din sânul lor elementele nedorite (în acest caz, romii care trăiesc în sărăcie).

Dar singurii săraci ai oraşului Baia Mare nu sunt etnicii romii. Precum, probabil, nu toate persoanele de etnie romă din urbă trăiesc în sărăcie. Delimitarea ‘pungilor sărăciei’ şi suprapunerea acestora cu zonele locuite de etnici romi sugerează gândirea rasistă a primarului. El se foloseşte de stigmatizarea romilor ca săraci, şi a săracilor ca ţigani, respectiv de rasializarea spaţiului sărăciei pentru a crea şi susţine în cetăţenii oraşului imaginea unei populaţii care, chiar dacă se confruntă cu sărăcia, întotdeauna are la îndemână o categorie socială plasată în punctul cel mai de jos al ierarhiilor sociale urbane, faţă de care se poate simţi superioară.

Primarul practică pe plan local un rasism moralizator, care cu siguranţă nu este străin multor cetăţeni, şi care până la urmă este motorul construirii zidurilor despărţitoare între “ţigani” şi restul populaţiei urbane, ascunzând toate celelalte delimitări relevante în viaţa socială, economică şi politică a oraşului.. El se simte dator să „menţină ordinea, siguranţa şi liniştea publică”, şi promite concetăţenilor săi că va face asta.

Mai departe, spune: „nu voi permite ca aceste zone constituite ilegal, caracterizate de sărăcie, mizerie şi infracţionalitate, să se dezvolte în continuare”. „Pungile de sărăcie” devin astfel, prin definiţie, şi spaţiul infracţionalităţii, care periclitează siguranţa întregului oraş. Desigur, mai sunt şi alţi săraci în oraş, etnici români, etnici maghiari – dar ei, aparent, sau cel puţin în imaginarul primarului, locuiesc în alte feluri de pungi… ei sunt săracii care ar merita o soartă mai bună, ei nu sunt săracii care comit infracţionalităţi, precum nici bogaţii de alte etnii nu le comit în imaginarul primarului/ primarilor noştri (doar, din când în când, ajung să fie ei înşişi acuzaţi de corupţie şi trimişi la închisoare).

Desigur, fenomenul exploatării copiilor şi femeilor (prin implicarea lor forţată în cerşetărie şi/sau prostituţie) este unul care trebuie pedepsit conform legii. Dar de aici până la a susţine că prin eliminarea pungilor de sărăcie aşa cum o practică el, se ajunge la eradicarea acestor fenomene şi primarul Cherecheş este apărătorul drepturilor copiilor şi femeilor trimiţindu-le în mediul toxic al fostului combinat, este totuşi o mare distanţă. Mai departe, corectă este şi observaţia conform căreia traiul în sărăcie produce lideri care exploatează membrii cei mai vulnerabili ai comunităţii; dar insinuarea că toţi liderii romi ar fi viciat „familiile din pungile de sărăcie”, extrapolează această suspiciune şi asupra organizaţiilor civice care sunt incomfortabili pentru primari datorită poziţiilor lor critice faţă de acţiunile acestora, iar această extrapolare, dincolo de rasismul său imannet, urmăreşte şi scopul de a manipula persoanele vulnerabile şi de a le ţine sub controlul puterii locale.

Până şi „soluţia” care pare cea mai pozitivă şi mai temeinic pregătită de către primarul Cherecheş, construirea unui cartier de locuinţe sociale în zona Oborului-Postfunduş “pentru persoanele şi grupurile vulnerabile care trăiesc în cele şase pungi de sărăcie de pe raza municipiului”, reproduce spiritul distincţiilor făcute între cetăţeni atât pe baza statutului lor social, cât şi pe baza etniei lor. Acest plan băimărean pare să dorească să rezolve „pentru totdeauna” separarea populaţiei demne de a fi băimărean de elementele nedorite ale oraşului. Este un zid al rasismului care va segrega nu doar în spaţiu, ci şi în timp. Este zidul care va proteja băimărenii iubitori de ordine şi linişte nu doar de presupusa infracţionalitate care atentează la siguranţa lor publică, ci şi de imaginea „pungilor de sărăcie” care pare să le deranjeze simţul estetic. Abia atunci primarul Cherecheş va învăţa că, precum nicăieri în lume, nici în Baia Mare nu segregarea este modul de rezolvare a sărăciei extreme.

18.06.2012.

_____________