Printre primele lucruri care au sărit în ochi după explozia PanamaPapers a fost o raportare polemică foarte clară la Wikileaks. Nici nu apăruseră bine filmulețele, schemele, primele nume din mega producția PanamaPapers (o desfășurare de forță estetică, cu multă grafică, informație foarte bine structurată, prezentată clar cu date clare, povești/anecdotă, personaje de banc, vezi violoncelistul), că într-o prezentare a operațiunii șeful ICIJ, Gerard Ryle, declară clar:
Ryle says that the media organizations have no plans to release the full dataset, WikiLeaks-style, which he argues would expose the sensitive information of innocent private individuals along with the public figures on which the group’s reporting has focused. „We’re not WikiLeaks. We’re trying to show that journalism can be done responsibly,” Ryle says. He says he advised the reporters from all the participating media outlets to „go crazy, but tell us what’s in the public interest for your country.” (sursa).
Cei de la Wikileaks au răspuns cu o ironie pe o rețea de socializare (cearta e descrisă pe scurt aici).
Or, această ceartă e aproape mai importantă decît dezvăluirea însăși. Dezvăluirea PanamaPapers contează pentru instituții colectoare din statele puternice, multe dintre ele cumpărînd oricum la greu date din paradisuri fiscal pentru taxarea bogătanilor cu rădăcini locale. Colectăm taxe, nu schimbăm nimic fundamental în trendul de NETAXARE reală a capitalului (pentru că asta l-ar distruge). Pentru că taxele în lumea asta se impart în două: taxe mici și taxe aproape zero. Taxele mici sînt pentru prietenia cu investitorii, taxele zero sînt partea gri sau ilegală prin care se fentează chiar și mediul prietenos. Ce pare a se uita este cît de intim e legat paradisul fiscal de repunerea în joc a capitalului. În Panama nu pui un vagon de dolari, doar îi plimbi pe acolo ca să-I readuci pe piață. Putem lua chiar modelul Țiriac, care după ce-și duce banii prin fundația din Panama, după ce se plînge toată ziua la televizor că nu-l ajută statul cu infrastructură (deși l-a tot ajutat), investește și reexportă bani în zone netransparente fiscal. E valabil cu atît mai mult pentru multinaționale care primesc ajutor de stat și apoi plimbă banii prin două trei state tip Luxemburg sau Irlanda pentru a reveni în forță cu noi investiții, punînd noi condiții.
Nu era o noutate nici că ultimii care se împotrivesc anonimizării și ștergerii privatului sînt puternicii lumii. Nu pentru că li se vede jegul, ci pentru că privatul lor produce rente, privatul celorlalți 80-90% produce cel mult o roșeață în obraji. Pentru cei puternici proprietate privată egal viață privată. Pentru restul, viața privată e fie obiect de reverie, fie se vinde la kil prin diverse device-uri. Nu e prima oară cînd cei mai slabi 80-90% nu înțeleg că „privat” vine de la proprietate, nu de la dreptul de a o arde pe net anonim. De altfel, fără ceva proprietate e greu să ai și buletin de identitate, deci anonimitatea în mizerie e un corespondent de-a dreptul dramatic și simetric cu Panama. În Caiman ai paradis fiscal, în Vaslui sau în București poți trăi un iad fiscal, pentru că nu-ți dau nici buletin dacă n-ai nimic.
Totuși, libertatea de a critica, de a provoca, de a-ți chestiona mai marii rămîne un vis frumos pentru un anumit tip de progresism. WikiLeaks a făcut enorm în această provocare. Poate că prima întrebare adresată PanamaPapers, „unde-s americanii?”, a venit tocmai din educația WikiLeaks; ce dezvăluire e aia unde nu-s provocați puternicii lumii? Nu e vreo educație exotică, e totuși o lecție principală a presei cît de cît normale. Fără provocarea puterii, sau măcar mimarea provocării, nu te bagă nimeni în seamă. Să descoperi că oamenii demonizați ai vestului au și conturi în ținuturi exotice nu era prea mare chestie. Să descoperi că băncile tale fac cu zecile toate eforturile să-i ajute pe bogați să nu plătească taxe, iarăși nicio surpriză. Se aștepta mai mult. Iar aici a fost de vină și efortul de marketing aproape disproporționat, excesul de prezentare într-o linie pe care publicul o știa deja. Pînă la urmă, mesajele au ajuns prea soft pentru așteptările din cotloanele minții cetățeanului vestic: știm că Putin și Assad sînt răii, acum ne spuneți că au bani peste tot?; știm că bogații ascund averi, credeți că îndreptați lucrurile dacă le mai taxăm puțin imensul caimac cules în ultimele patru decenii?
Wikileaks a atacat altfel furiile. Și ei par deja un vestigiu al trecutului. Trecutul ăla postistoric avea utopia comunicării în masă, fără limite, desecretizarea revoluționară. Într-un eseu de referință („WikiLeaks: The Revolt of the Clercks, or Universality as a Conspiracy”, republicat recent în volumul In the Flow), Boris Groys o numește o „revoltă a cărturarilor”. Cărturarii nu caută să propună o viziune anume, să impună un plan, ei sînt promotorii accesului absolut la informație. Dacă mediul e mesajul, atunci mediul să fie eliberat, mesajul nu contează, mesajul e al cui dorește. Observație valabilă și grafic: WikiLeaks și-a făcut motor de căutare în care preia ironic logo-ul Google.
Hackingul e criticat pentru abolirea sferei private, dar tocmai ăsta pare să fie scopul suprem al presei moderne, scrie Groys. O universalitate golită de mesaj, dar extrem de hotărîtă împotriva cenzurii (mai ales guvernamentale, scrie Groys, dar dacă privim lupta pentru tratatele transpacific și tranatlantic, realizăm că WikiLeaks luptă împotriva guvernelor pînă dă de cîte un front privat solid care face toată treaba murdară). De aceea WikiLeaks nu e în opoziție cu presa tradițională, e avangarda ei.
Nu interesează aici competiția în „valoare jurnalistică” între WikiLeaks și produse precum PanamaPapers. (Mai ales că pentru mine lupta dezideologizată a WikiLeaks a însemnat fix înfrîngerea ei înainte să înceapă.) Putem constata un trend diametral opus avangardei lui Assange în cazul PanamaPapers. Este un demers pro statul-națiune care începe, după o etapă de acumulare postcriză, să vrea să-și repatrieze (să absoarbă) capitalul. Statele Unite au și ajuns cel mai sigur (în sens de anonimitate și de predictibilitate) paradis fiscal – și asta o spun consilierii fiscali, nu sofiști plictisiți.
Assange este „al rușilor” pentru că difuzează materiale împotriva establishment-ului vestic, o afirmație ridicolă și comodă a conservatorilor. Dar Assange este utopistul Vestului, omul care duce la ultimele consecințe libertatea de informare. ICIJ & co. lucrează ca o companie de stat. Continuă o tendință care a început deja de cîțiva ani. Statele puternice cumpără date confidențiale și-și mai taxează din nesimțiți. PanamaPapers duc doar o tendință la ultima ei consecință. Și sînt pe val, ei reprezintă prezentul, în timp ce WikiLeaks pare o afacere a trecutului.
Să trecem la chestiuni materiale. Jurnalistul ultratradițional avea nemărginita ambiție de a fi în posesia unui job care să-i plătească facturile. La WikiLeaks funcționează o elită de hackeri, de anti-Silicon Valley, ce nu se gîndesc la bani. Scopul înalt de eliberare de sub cenzură vine cumva să salveze o presă făcută praf de schimbări tehnologice și de o creștere în forță disproporționată a marelui capital. Interesant e că unul dintre cele mai dure atacuri la adresa organizației a fost „scandalul paypal”, cînd marile bănci au refuzat practic să mai intermedieze donațiile venite pentru WikiLeaks. Există însă și alte forme de finanțare, investiții în bitcoin, de exemplu, o chestie care-l fascinează pe Assange. Funcționează ca niște outsideri și reușesc să provoace puterea din țările în care organizația își are rădăcini.
ICIJ e organizația mondială a jurnaliștilor de investigație. Ea urmează un alt trend. Împotriva haiduciei și „riscurilor” declanșate de iresponsabili, ICIJ oferă materialele prelucrate complet. Dovadă că lovitura de începere în PanamaPapers a fost un lung șir de clișee împănate cu informație prețioasă. Unora li se pare destul să spună că sînt sponsorizați de USAID și de Soros, cazul tipic de explicație care nu explică prea multe. Ei sînt însă celălalt trend, cum spuneam, invers leaks-urilor. Jurnaliștii s-au salvat de revoluția tehnologică și de apăsarea din ce în ce mai mare a capitalului privat în această formă stranie de oengism și guvernamental. Așa a apărut o rețea foarte bine înfiptă de ziariști care au țeluri comune cu instituții transnaționale clasice, împotriva traficului de droguri, traficului de carne vie, împotriva paradisurilor fiscale. Primesc fonduri din toate părțile pentru conservarea jurnalismului într-o formă clasică, au salarii bune, au resurse mult mai mari decît redacții ruginite care cheltuie mai mult pentru farduri de studio decît pentru materiale jurnalistice propriu-zis. E un jurnalism de calitate care s-a retras într-o bulă oengistic-guvernamentală. Tocmai acest gen de mumificare, învelită în „responsabilitate” și „valori” produce multă carcasă fără să provoace cu adevărat establishment-ul. Jurnalismul apare ca încă o instituție anticorupție transnațională. E ca o formă paralelă pentru organizații de pază și securitate. Și deși e transnațional, global, tendința e tocmai de dominație locală, fiecare în țara lui, în sectorul lui. Un jurnalism anticorupție global. Or, păcatul jurnalismului anticorupție este că se poziționează mult prea pro-establishment și susține ipocrizia dublă național-global, un du-te vino continuu între civilizarea întîrziaților lumii și promovarea gardurilor și întăririi „acasă” împotriva proaspăt civilizaților făcuți praf de intervenții democratice cu rachete.
În România, opoziția Est-Vest se înăsprește din disperarea capitalului autohton de a-și păstra suflul după o perioadă rodnică de complicitate cu multinaționalul. Criticii anticorupției sînt fie underground cu argumente solide, fie apărători ai patronului român, cel care simte că pierde pămîntul de sub picioare în încercarea marelui capital de a mătura orice filtru național. Acest ultim capital însă, după ce-și produce dividendele, se transformă acasă într-un susținător al gardurilor și baricadărilor naționale (sau cel mult baricadării Vestice în fața restului). Pînă la urmă, dacă sapi prea adînc în chestiunea paradisurilor fiscale, dai de esențe tari, cum ar fi că se produc din ce în ce mai greu ratele de profit așteptate, și de aia e nevoie de suplimentare de profit din ruperea taxelor de la gura concetățenilor. Paradisul fiscal vinde în continuare iluzia lăcomiei capitalistului, cînd el acționează absolut reflex prin bănci, case de avocatură, state-pirat cu statut special, tocmai pentru a-și prezerva cu orice preț profitabilitatea care-l ține în viață drept capital și nu drept un vapor plin cu aur parcat pe fundul oceanului sau într-un muzeu.
Anticorupția este o metodă de a produce minime schimbări pe piața de capital prin antagonizare, prin amestecul pînă la indistincție al oengismului, jurnalismului, propagandei de interes strategic, servicii de securitate etc. Toate trebuie să stea strîns unite. Obținem un mamut corporate-guvernamental-civic cu care e din ce în ce în greu să te pui. Fiecare contestare te transformă în inamic din interior, de aliat al unui Joker nebun extern sau doar virusat de conspirație. Anticorupția e și o metodă de presiune politică globală în zone de interes, una dintre țintele cele mai vizibile fiind din nou America Latină, unde se simte din nou un val al „schimbării” spre dreapta. Metodele s-au mai rafinat. În schimb, în cazul Putin-Poroșenko, avem un duet perfect care exprimă „love EU” dinspre ucrainieni, o parte dintre ei, combinată cu „fuck EU” (Nuland, dinspre americani). Pînă la urmă UE a dat-o de gard într-un mare fel, destabilizînd o țară și retrăgîndu-și încet orice intenție de a o sprijini în direcția promisă. În afacerea asta au mers braț la braț ziariști, diplomați, thinktankiști.
Așa apar poziții extrem de conformiste din partea jurnaliștilor de investigații, pentru că ei se visează un soi de tehnocrați polițiști – își fac treaba și atît. Ei sînt prezentul. Assange și utopicii lui par din ce în ce mai izolați sau covîrșiți de un nou conglomerat public-privat care nu luptă cot la cot decât cu cine trebuie. Assange nu s-a angajat la stat, a fost eliminat din lumea întîia; or, mișcarea în ultimul deceniu a fost tocmai contopirea forței multinaționale, a unei părți din ele, cea care conteaza, cu puterea legiferatoare și puterea de pază. Reacțiile anticenzură contează în continuare, munca WikiLeaks e importantă în continuare, numai că ea nu mai reprezintă „viitorul”. Lovitura de grație dată jurnalismului vine din conglomeratul stat-corporație. Assange n-a mai reușit să salveze mare lucru.