Majoritatea populației este neinteresată de alegerile locale. Mai mult de jumătate dintre românii cu drept de vot nu îl exercită în cadrul acestui tip de scrutin. Alegerile locale au cu adevărat miză doar pentru cei implicați, pentru că în urma lor vor afla dacă vor avea sau nu acces la bugetul local și la pârghiile de putere locală. Dacă vor putea împărții funcții în administrația locală sau dacă vor avea puterea să aprobe dezvoltări imobiliare sau investiții directe. Nu e puțin lucru pentru cei care vor căpăta acest privilegiu, mai ales că, gestionată atent, această poziție de putere locală, poate însemna prestigiu la nivel central, de unde vin fondurile pentru dezvoltare și investiții.
Alegerile locale, totodată, mai au sens pentru partide, mai ales pentru cele care sunt deja în Parlament. Prin pârghiile din teritoriu pot extrage voturi pentru alegerile parlamentare care înseamnă de fapt reproducerea lor ca actori politici naționali. Astfel, deși pare că privesc în mod nemijlocit pe cetățeni, fiind vorba de probleme specifice de zi cu zi, aproape trans-ideologice (apă caldă, căldură, trafic, școli, etc.), alegerile locale au rolul doar de a ne spune numele celor care vor cheltui bugetele locale în următorii patru ani și sigla sub care vor face acest lucru. Ea este menită doar să semnalizeze încrengătura de interese care vor avea de câștigat, și nu afilierea politică sau vreo convingere ideologică. În România, primarii nu decid nimic substanțial. Cei care conduc cu adevărat localitățile din România, mai ales cele mai mari, cu bugete pe măsură, sunt dezvoltatorii imobiliari și relațiile clientelare de afaceri, deopotrivă locale și naționale. În acest sens a fost comică întreaga discuție despre traseismul politic al unor primari, în principal dinspre PSD spre PNL, dar și invers. Primarii nu trec de la un partid la altul. Ei doar schimbă siglele sub care candidează în funcție de context și de cine deține, temporar, puterea centrală la guvern și la președenție.
Nu doar că nu schimbă nimic, dar alegerile locale reușesc să mascheze la fiecare patru ani, prin atenția acordată întrecerii electorale propriu-zise, problema fundamentală a organizării teritoriului și a naturii unităților administrativ teritoriale din România. E un subiect tabu tocmai pentru că odată abordat relevă farsa pe care o reprezintă alegerile locale în această formă. Despre asta va fi vorba în continuare.
Actuala organizare teritorială a țării datează din februarie 1968 – adică de acum mai bine de 52 de ani. Pentru o țară atât de anti-comunistă precum România, este surprinzător cum această moștenire comunistă nu doar că dăinuie, dar suscită totodată pasiuni politice[1]. Atunci s-au pus bazele actualului sistem bazat pe județe, orașe și comune (care înglobează unul sau mai multe sate) ca unități administrative cu personalitate juridică. Inițial au existat 39 de județe, numărul acestora crescând la 41 în 1981 când au apărut județele Giurgiu și Călărași prin reorganizarea județului Ilfov. Legea înființa de asemenea 47 de municipii, 189 de orașe și 256 de comune.
Logica reorganizării teritoriale din 1968 a fost dată de procesul de industrializare a țării, dar și de interesul politic pentru centralizare al noului (pe atunci) secretar general, Nicolae Ceaușescu. Județele (mai numeroase), au înlocuit vechile regiuni din organizarea anterioară și au devenit principalele forme de exercitare a puterii la nivel local. Prim-secretarii județelor dețineau întreaga putere și erau responsabili de întreaga viață pe teritoriul lor, de la industrie la cultură și sport.
Granițele județelor în 1968 au fost trasate în mod relativ arbitrar (așa cum o dovedește reorganizarea din 1981), dar nu întâmplător. O simplă privire pe hartă arată o logică diferită la nivel național. În Muntenia și parțial în Oltenia, județele sunt trasate de-a lungul cursurilor de apă. În Moldova, în schimb, județele sunt trasate în jurul orașelor mai mari (Iași, Bacău, Suceava) care devin și reședințe de județ. În Transilvania se observă un mix între județele formate în jurul orașelor vechi (Brașov, Sibiu, Cluj) și cele noi, cu caracter industrial (Hunedoara). În Dobrogea, granița dintre județele Constanța și Tulcea nu are alt sens decât că separă regiunea în două părți aproape egale. Județele cuprindeau aproximativ 500.000 de locuitori fiecare (populația totală a țării la momentul adoptării legii fiind puțin sub 20 de milioane)și aveau (și au) o suprafața medie de aproape 6000 de km2
Rolul județelor era acela de a cuprinde și gestiona cel puțin o arie urbană, conceptul cheie al dezvoltării socialiste[2]. O arie urbană cuprindea o zonă urbană (orașul propriu-zis cu clădiri de locuințe, instituții publice și unități de producție industrială), o zonă preorășenească (cu rol de dormitor pentru unii muncitori ai orașului, dar și cu rolul de a găzdui instituții specifice precum aeroporturi sau sanatorii), o zonă periurbană (zona în care se produc legumele proaspete pentru aprovizionarea orașului și, în fine, o zonă rurală pentru agricultură intensivă (culturi de grâu, porumb, creșterea animalelor, etc.). Comuna avea un rol important în acest angrenaj pentru că reprezenta o încercare de a prinde la un loc numeroasele sate răzlețe ale țării și de a introduce elemente de urbanizare prin construcția în fiecare comună a unui centru civic. Comunele făceau parte din zonele preorășenești și periurbane și avea un rol strategic în gestionarea fluxurilor de oameni și bunuri înspre și dinspre oraș.
Tipul acesta de organizare era mai degrabă prospectiv și era menit să faciliteze o creștere industrială intensivă, decât să exprime realități existente în teren. Așa a fost cazul, de exemplu, cu județul Vaslui, a cărui formare era justificată în viitor. La fel, orașul Năvodari a fost creat în vederea transformării sale într-un mare centru petrochimic. Organizarea căuta totodată să crească gradul de urbanizare a țării care abia ajungea la nivelul de 50% în 1968. Dar la fel cu multe alte lucruri ale socialismului românesc acestea au rămas doar deziderate. Criza din anii 1980 și austeritatea au frânat dezvoltaționismul autohton și au dus de fapt la un regres al politicilor statului. Până și capitala, cel mai mare și dezvoltat oraș al țării de departe, în 1989, la căderea regimului, era încă în plin proces de reorganizare urbană, păstrând încă multe zone cu aspecte și caracteristici rurale.
Prăbușirea socialismului nu a pus doar capăt tipului de dezvoltare propus de acesta dar a și făcut inutile formele sale de organizare, inclusiv acesta bazat pe județe. Principalul motiv a fost că prăbușirea economiei centralizate a dus la colapsul lanțurilor de producție la nivel județean și național[3]. În lipsa acestora și a logicii din spate, județele au rămas simple delimitări pe hartă, fără relevanță în viața reală.
Tipul de dezvoltare specific tranziției, care a însemnat reorganizarea industrială, migrație pe scară amplă și investiții de capital distribuite inegal între zonele țării, au făcut și mai inutile județele. Actorii principali ai dezvoltării au devenit câteva orașe care au reușit să atragă populație din mai multe județe, devenind astfel centre regionale, nu doar județene cum erau anterior (Timișoara, Iași, Cluj sunt desigur exemplele predilecte, iar București este exemplul extrem). În același timp, tranziția a însemnat o formă de ruralizare în multe zone, mai ales a fostelor orașe miniere și a celor monoindustriale, iar în mod mai general, cu câteva excepții notabile precum cele menționate anterior, mai toate orașele din România postcomunistă sunt ceea ce literatura numește shrinking cities (orașe care se micșorează).
Legea 351/2001 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului a sesizat această realitate și a oferit facilități pentru comasarea de comune și pentru integrarea de comune și sate în interiorul orașelor. Totodată, a redus drastic numărul pentru formarea de orașe (5000 de locuitori) și municipii (25.000). Între timp, limitele au fost urcate la 10.000 de locuitori, respectiv 40.000, împreună cu stabilirea unor criterii adiacente. Din cele 60 de localități noi apărute în România după 1989, 51 au apărut în perioada 2001-2005. A existat aici și o logică electorală a guvernului Năstase (care relaxat standardele pentru orașe și municipii, favorizând astfel încasările la bugetele locale și din fondurile naționale pentru primari), dar și o nevoie reală de a încerca oprirea declinului orașelor și a comunelor. Parțial, strategia a funcționat deoarece în 2015 suprafața intravilană a orașelor și municipiilor s-a dublat față de 1989, chiar dacă la nivel național populația urbană a scăzut cu aproape 5% în aceeași perioadă. Desigur că și această creștere a fost inegală, orașele regionale înregistrând cotele cele mai mari.
Pentru a putea ieși din actuala stare de subdezvoltare și pentru a putea gestiona în mod eficient problema infrastructurii deficitare acest proces de consolidare a orașelor trebuie să continue în ritm accelerat și coordonat central. În actuala configurație, nici un primar, oricât de competent, gospodar și cinstit ar fi, nu poate să facă nimic altceva decât să administreze, cât mai competent eventual, dezastrul de la nivelul localității respective. Primul pas în această direcție ar fi desființarea imediată a județelor și a consiliilor județene. Existența lor nu mai poate fi justificată de realitățile economice și demografice. La 1 ianuarie 2018, o pătrime din județele țării aveau o populație mai mică decât orașul Iași. Județe precum Covasna, Tulcea, Mehedinți, Ialomița au o populație mai mică decât Brașovul sau decât Sectorul 3 din București. Discrepanțele demografice (Iași, Prahova, Constanța Cluj se apropie de un milion de locuitori fiecare) sunt subîntinese de diferențe economice substanțiale, rezultat al dezvoltării inegale. E adevărat că în România avem situația unei diferențe covârșitoare între București și restul țării, dar există diferențe și inegalități foarte mari între județe. Tocmai tipul ăsta de organizare pe județe a dus, iar acum reproduce, aceste inegalități și forme de dezvoltare neuniformă.
Pasul următor ar fi aglutinarea localităților cu scopul de a mări suprafața orașelor, numărul de locuitori ai acestora și ariile lor de responsabilitate. În România există 2862 de comune, care au primari și consiliu local. Aceștia se vor bate duminică în alegeri pentru a ocupa aceste posturi. Ei reprezintă și baza partidelor, releul lor în teritoriu. Problema e că numărul acestora nu se justifică nici economic, nici social, nici demografic. Comunele continuă să existe, și în acest număr disproporționat de mare, pentru că nici un partid politic nu va propune o reformă ce îi va face șomeri pe furnizorii lor de voturi din teritoriu, decât dacă este un partid sinucigaș. Anual, 2800 din cele 2862 de comune intră în incapacitate de plată și trebuie salvate de guvern. Acestea nu pot genera suficiente fonduri pentru a-și asigura funcționarea, ce să mai vorbim de investiții și dezvoltare. Pentru fiecare guvernare în parte costul menținerii acestui sistem, este uriaș însă logica politică împiedică reforma sa. Pentru a scăpa de subdezvoltare și comunele trebuie să dispară cât mai urgent, dacă nu chiar toate, sigur o mare parte a lor.
Unele dintre acestea sunt deja, de facto, integrate unor orașe (vezi cazul Florești de la Cluj, care cu cei peste 70.000 de locuitori ai săi este mai mare decât multe orașe). Altele, nici nu îndeplinesc criteriile legale pentru a exista. În 2017, comuna Bătrâna din Hunedoara avea 125 de locuitori. Tot în acel an peste 350 de comune aveau sub 1500 de locuitori, numărul minim prevăzut de lege. Pe datele din 2011, comunele au în medie 3000 de locuitori. Însă un recensământ făcut pe bune în România în acest moment ar duce probabil la dizolvarea a cel puțin jumătate din acestea din punct de vedere legal, cealaltă parte putând fi integrată fără mari probleme orașelor apropiate.
Ajungem astfel la adevărata problemă. În ciuda eforturilor regimului socialist și a investițiilor la nivel de orașe de după 1989, România este de fapt o țară foarte puțin urbanizată de fapt. Pe hârtie în România există 216 orașe și 103 municipii. Conform legii, orașele, numite impropriu astfel, sunt localități care au peste 10.000 de locuitori, iar municipiile 40.000 de locuitori[4]. În 2017, 118 orașe aveau sub numărul legal de locuitori, fără să mai spunem nimic de infrastructură. Nu e vorba aici doar de fenomenul amintit mai sus de shrinking cities, ci de faptul că în mod istoric criteriile pentru declararea orașelor au fost foarte laxe. Scopul a fost mereu de a scădea cât mai mult și cât mai repede procentul fabulos de ruralizare de la finalul celui de-al doilea război mondial. Chiar și București, care pare un gigant în comparație cu restul țării, e un oraș mic și rural raportat la alte orașe postsocialiste.
Ca și în cazul comunelor și aceste pseudo-orașe ar trebui aglutinate cu municipiile apropiate. Situația cea mai hilară este probabil la București. Chitila, Voluntari, Popești-Leordeni, Chiajna sunt doar câteva din ”orașele” din jurul Bucureștiului care nu au cum să existe ca unități administrativ teritoriale din alt motiv decât interesul politic. Peste tot în țară sunt situații asemănătoare. Constanța este înconjurată de ”orașele” Năvodari, Ovidiu, Agigea. Aici duminică vor fi alegeri dar în practică ele nu sunt mai mult decât niște cartiere ale orașului Constanța.
În fine, nici municipiile din România nu sunt deloc dezvoltate și nu își justifică numele nici ele în forma actuală, și mă refer aici inclusiv la cele foarte dezvoltate și menționate deja anterior. Lăsând la o parte Bucureștiul, din cele 102 municipii, doar 6 au peste 300.000 de locuitori și doar patru peste 200.000 de locuitori. Sectoarele Bucureștiului sunt cele mai mari orașe ale țării, după București. Aproape 50 de municipii (deci jumătate din numărul total) au sub 40 de mii locuitori și legal ar trebui retrogradate. Trei sferturi din municipiile actuale din România ar avea dificultăți să umple un stadion mare de fotbal.
Incluzând și sectoarele capitalei, duminică vor fi aleși în România 3187 de primari, cărora li se vor adăuga viceprimari și consilieri locali. Existența acestui număr de localități și a aparatului lor de conducere și birocratic nu se justifică din punct de vedere demografic, economic sau infrastructural. E o configurație politică cu râdăcini în comunism. Prin urmare, alegerile acestea nu pot schimba nimic substanțial în condițiile sistemului actual. Indiferent cine va fi primar nu va putea rezolva nimic din problemele structurale ale localității sale.
La fel, și chiar mai grav, stau lucrurile la București. Nici un primar nu va putea face nimic în acest oraș, și sigur nu în patru ani, decât ceea ce au făcut deja și ceilalți, inclusiv Firea. Să cârpească de ochii lumii, să arunce cu banii primăriei înspre clienți politici cu scopul de a cumpăra voturi pentru un nou mandat. Încrâncenarea este mai mare la București pentru că sunt foarte mulți bani de cheltuit pentru cine va ajunge primar. E o resursă enormă, inclusiv din punct de vedere politic. Dar, altfel, orașul va continua pe aceeași traiectorie nocivă atât de bine cunoscută, înspre colaps. Fragmentarea sa în 6 sectoare distincte, cu administrații diferite, e un alt motiv al stării jalnice. Sectoarele au fost gândite atunci când Bucureștiul era un oraș industrial, ceea ce nu mai e deloc cazul acum. Acestea trebuie să dispară, dar acest lucru nu se va întâmpla având în vedere bugetele semnificative pe care și acestea le cheltuie anual.
Poate că votul de duminică va duce la schimbări politice în diferite localități ale țării. E și singurul lucru care va schimba. Din punct de vedere al funcționării localităților în care ne ducem traiul de zi cu zi, votul de duminică e complet irelevant.
[1] O alta moștenire comunistă importantă și cu efecte covârșitoare în prezent o reprezintă fondul de locuințe. 90% din acestea au fost construite înainte de 1989. https://www.zf.ro/constructii-imobiliare/aproape-90-din-locuintele-din-romania-inclusiv-din-bucuresti-sunt-19564097
[2] Pentru o analiză mai amplă vezi Norbert Petrovici. Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc. Cluj. Tact. 2017.
[3] Vezi Petrovici, op cit.
[4] Mai există și câteva alte criterii pentru a declara o localitate oraș, respectiv municipiu, precum numărul de paturi de spitale, conducte de apă caldă, etc.