Descrierea sărăciei ca rezultat firesc al lenei și a altor vicii are o lungă tradiție pe meleagurile autohtone și nu poate fi atribuită doar unei elite intelectuale și politice gros stipendiată pentru a produce analize specializate și pentru a profera un discurs pro-austeritate și anti-sărăcie. Oricâtă influență ar fi avut astfel de discursuri care au acompaniat înrădăcinarea austerității în societatea românească în ultimii ani și oricât ar fi marcat ”mentalitatea” populației, în sensul normalizării unei judecăți ce responsabilizează amărâtul pentru mizeria în care se zbate, există și o altă rădăcină a încriminării sărăciei și a ”deschiderii” față de măsuri radicale anti-săraci.
Unul dintre cele mai populare personaje istorice, cu o aură de justițiar de un cu totul alt calibru decât cel al doamnei Monica Macovei (oricât succes ar avea în mediul online), este Vlad Țepeș, invocat mai mereu în vremuri de criză (și nu numai) și cu mare succes în toate straturile sociale. Folclorul, atît cel cules și ”îmbunătățit” începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cât și cel mai apropiat zilelor noastre (în zona rock se remarcă creații marca Phoenix, Cargo, Trooper) îi laudă inițiativele anti-corupție și modul în care a gestionat relația cu o boierime pusă pe căpătuială și gata mereu să schimbe opțiunea politică. Însă tot Vodă Țepeș a găsit și soluția unei alte mari probleme care măcina societatea românească în vremuri îndepărtate și mult mai eroice: numărul mare de săraci, cerșetori și leneși. Adică, un fel de ”asistenți sociali” în variantă medievală. Îndrăgitul istoric Neagu Djuvara repune în circulație, într-o variantă comprimată, o poveste populară despre Vlad Țepeș și cerșetori, într-una din cărțile produse în colaborare cu graficianul Radu Oltean și menite să popularizeze în rândul copiilor cunoștiințe despre trecutul românilor, într-o manieră cât mai prietenoasă. Redau fragmentul care cuprinde povestea:
”Una dintre aceste povestiri ne spune cum a curăţat el ţara de hoţi, de cerşetori, de trântori, de bolnavi şi de bătrâni, care nu foloseau ţării cu nimic, ba, zicea el, mâncau degeaba pâinea altora. I-a adunat pe toţi într-o casă mare, unde întinsese mese încărcate cu bunătăţi. Zicea că voia să fie şi ei sătui şi fericiţi barem o dată. Şi, după ce i-a ospătat cu mâncăruri de i-a săturat şi cu băuturi de i-a ameţit, a pus de s-au zăvorât uşile toate şi a dat foc la casă din patru părţi. Şi nu-i păsa lui vodă de strigătele şi urletele celor ce ardeau de vii. Zicea că le făcea un bine, că nu vor mai avea de pătimit în această viaţă, ci vor fi mai fericiţi pe lumea cealaltă.” (Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, București, Humanitas, 2010, pag. 32-33)
Hoți, cerșetori, trântori, bolnavi și bătrâni sunt puși în aceași categorie, a celor care reprezintă o povară pentru societate, a parazițiilor, și, chiar dacă povestirea este însoțită de un scurt comentariu care pune la îndoială implementarea soluției finale de către Vodă, efectul produs este același: măsura lui Vodă este scuzabilă sau justificată (oricât ne-ar șoca pe noi, cei de azi, atât de preocupați de îngrijirea acestor categorii) de faptul că ”nu foloseau țării cu nimic” și făcea parte din amplul program de ”curățare” a țării. Poate fi considerat ca fiind asemănător cu obiceiul prezent în unele societăți arhaice de a ucide bătrânii, pentru a nu îngreuna viața celor activi și în putere, numai că în cazul valah eliminarea acestor ”elemente” era doar o parte ”măruntă” din amplul program de combatere a flagelului hoției, pe toate palierele societății. Firește, avem de-a face cu o legendă populară, într-o versiune adaptată vremurilor recente, și nu cu un delir bloggeristic al lui Mircea Giurgea sau a vreunor corifei preocupați de binele selectiv al societății, așa că ar fi absurd să-i imputăm autorului astfel de fapte petrecute în vremuri mult mai violente și narațiunile despre ele, destinate tinerelor vlăstare ale patriei, însă tot suntem îndreptățiți să ne punem câteva întrebări.
Prima. Reprezintă, oare, această re-povestire materializarea unui motiv curent al culturii populare autohtone care exprimă o atitudine ”pragmatică” față de astfel de ”paraziți” și poveri ale societății? Ce influență au avut și au astfel de pilde în modelarea unei atitudini față de categoriile menționate și față de sărăcie în general? Au fost oare vremuri când ”elita” țării și ”poporul” să fii arătat mai multă compasiune față de astfel de năpăstuiți, altfel decât prin pomenile ocazionale ca hramurile, înmormântările, parastasele sau campaniile electorale? Putem să-l considerăm pe Vodă Vlad precursor al celor care livrează la pachet anti-corupția cu politici și programe împotriva ”asistaților sociali”?
O variantă mai veche, pusă în circulație de Petre Ispirescu, nuanțează acțiunea lui Vodă Țepeș și o asortează cu argumente de sorginte biblică, care împachetează într-o înaltă și înțeleaptă judecată, hotărârea voievodală de-a rezolva o dată pentru totdeauna problema sărăciei valahe.
”Ajungând la urechile lui Vodă, și văzând el însuși cu ochii mulțimea de calici, mai toți oameni buni de muncă, se luă de gânduri:«Numai prin sudoarea feței sale spune la carte, că-și va agonisi omul cele spre hrana sa», își zise Vlad-Vodă. «Acești oameni trăiesc din sudoarea altora. Prin urmare sunt nefolositori omenirii. Aceasta e un fel de tâlhărie. Tâlharul de codru, ce e drept, îți cere punga. De ești mai iute de mână și mai voinic, scapi de el. Aceștia însă îți iau avutul cu încetinelul și cu milogire, dară își ia mereu. Așadar sunt mai răi decât furii. Să se stârpească ast soi de oameni din țara mea.” (Petre Ispirescu, Opere, vol. II, București, Editura Minerva, 1971, pp. 296-297)
De remarcat că în această versiune, în cugetarea sa cu parfum de judecată solomonică, Vodă Țepeș pune ”calicii” care cerșesc într-o postură inferioară tâlharilor și-i descrie cu dispreț ca pe un rău care trebuie stârpit. Referința biblică la sudoarea care trebuie să stea la baza hranei zilnice, este întâlnită în multe povestiri populare și are circulație, în diferite formule, și în cuvântările populare contemporane. La nivel ”înalt” poate fi întâlnită în versiunea ”niciun prânz gratis” iar la nivele medii și joase, face furori în formula ”la muncă, nu la întins mâna!”.
Putem vorbi de un teren rodnic pe care cad semințele urii și disprețului față de săraci, aruncate de apostolii mântuirii prin austeritate și de cei care invocă deratizări necesare pentru a face traiul celor ”harnici” și ”realizați” mult mai confortabil și mai scutit de prezența inestetică și agasantă a diferitelor categorii de săraci și vicioși. Haosul și înspăimântătorul spectru al prăbușirii, emanate de astfel de făpturi blestemate, incomodează eforturile de împlinire personală ale multora dintre semenii noștri, iar pentru cei aflați la cârma înaltelor treburi, reprezintă o sfidare a înțeleptei lor guvernări. Păi vă dați seama că în spiritul dreptății sociale exprimat de pilda voievodală, dacă Hristos ar descinde în prezent, lipsit de slavă ca și la prima venire, s-ar trezi ținta unor proiecte de ”deratizare” aclamate de o bună parte din societate. Mai ales că ar împuți tot orașul când ar predica pe Cetățuie, înconjurat de oile rătăcite din Pata Rât, prostituatele de la bastionul Croitorilor și alți ”paraziți” ascunși prin betoanele Mănășturului și Mărăștiului. Iar cu adresă de buletin la una din cocioabele ”sociale” din menționatul ghetou clujean, n-ar scăpa de amendă pentru deranjarea liniștii publice și de câteva bastoane pe spinare, din partea polițienilor trimiși să disperseze adunarea neautorizată. Ne-am permis această digresiune datorită modului în care exemplarul voievod a găsit de cuviință să folosească învățăturile creștine pentru a-și fundamenta politicile sociale și, mai ales, pentru faptul că o astfel de folosire a tradiției creștine stă și la baza doctrinei neo-conservatoare contemporane. Pe scurt, un fel de creștinism cam fără Hristos și amărâții din preajma lui.
Vodă Țepeș reprezintă o autoritate incontestabilă în materie de împărțire a dreptății, combatere a corupției și pedepsire a răufăcătorilor. Prin prisma popularității, justițiarismul său este egalat doar de pietatea lui Ștefan cel Mare și de capacitatea de a genera unitate națională în jurul unui proiect de țară a lui Mihai Viteazul. Prin urmare, cine suntem noi să contestăm modelul de soluționare a problemei sărăciei propus de Țepeș în vremuri în care reușita și destoinicia se cântărea, ca și astăzi, în țepe date altora? Cine suntem noi (ăia câțiva ce pretindem că sărăcia e adevărata problemă a societății românești actuale) să contestăm aplicarea într-o versiune soft a acestui program de combatere a sărăciei, în zilele noastre lipsite de eroism și miză istorică?