Există în țara asta vreun tratament prioritar de celeritate acordat în sistemul judiciar infracțiunilor privitoare la viața sexuală sau asupra persoanei în general? Înainte să răspundeți, închideți ochii și gîndiți-vă la femeile în vîrstă care n-au aflat cine le-a violat pînă cînd violatorul n-a omorît o japoneză. De ce? Fiindcă, pentru societate, ele nu sînt o prioritate. Iar toată discuția de acum despre modificările din legea medierii dau și imaginea motivului pentru care nu sînt prioritare: atunci cînd consideri victimele violului niște ființe coruptibile, dispuse să vîndă pe bani siguranța întregii societăți, expusă astfel criminalilor lăsați liberi, asta numai respect nu se cheamă.
Să-ncepem cu o poveste. Poate n-aveți chef să citiți așa un cearșaf, deci iată istoria pe scurt. Într-o zi de vară din anul 2006, G.B.N. (o femeie tînără) a fost acostată de un vecin pe care abia îl cunoștea, T.B. (care executase deja niște ani de închisoare pentru viol și perversiune sexuală), urcată cu forța în mașina acestuia, dusă într-o pădure din apropierea Iașiului și violată. A fost lovită în cap și i s-au rupt hainele. Violatorul a condus pe urmă înapoi în oraș, și-a luat o sticlă de apă, apoi a întors mașina spre ieșirea din Iași și a violat-o pe G.B.N. încă o dată, și într-un final a lăsat-o în zona din oraș unde G.B.N. i-a spus că vrea să coboare. G.B.N., plînsă, cu părul în dezordine și hainele rupte și murdare, le-a spus oamenilor din primul bar pe care l-a găsit că a fost violată, a sunat la poliție și s-a dus la spital, unde a primit un certificat în care se vorbea despre leziuni himenale, escoriații, zile de spitalizare etc.
La sfîrșitul procesului inițial, T.B. a fost condamnat la opt ani de închisoare și plata a 20.000 de lei despăgubiri morale. A făcut recurs (între timp, spune G.B.N., ei și mamei ei li s-au oferit bani, apoi au fost amenințate), iar cea de-a doua instanță a redus pedeapsa la șase ani. Doar că pe 5 ianuarie 2010, trei ani și jumătate mai tîrziu, G.B.N. și-a retras plîngerea. Conform legii – pentru că „fapta (nu) a fost săvîrșită de două sau mai multe persoane împreună, victima (nu) se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau în tratamentul făptuitorului, victima (nu) era membru al familiei și (nu) i s-a cauzat victimei o vătămare gravă a integrității corporale sau a sănătății“ (art. 197 Cod Penal), și pentru că în astfel de infracțiuni asupra persoanei, persoana e cea care dispune, practic, dacă i s-a întîmplat ceva sau nu –, sentințele anterioare au fost casate, T.B. a fost eliberat, iar toate cheltuielile de judecată au fost suportate de stat. Doar G.B.N. putea numi ceea ce i-a întîmplat drept viol – nu statul român.
Au curs atîta cerneală și atîția pixeli pe tema medierii și a aplicabilității ei în cazuri de viol, încît un om normal ar putea crede că s-a răsturnat lumea. Ei bine, nu s-a răsturnat. Violul, vătămarea corporală „simplă“, violarea de domiciliu n-au devenit, brusc, mai „cumpărabile“. (Iar că participarea la mediere în cazuri penale nu e obligatorie nu e subiect de ghicit în tarot, scrie în legea pe care toată lumea o poate chiar și citi; ea prevede „condiția ca victima să își exprime consimțămîntul de a participa la ședința de informare împreună cu făptuitorul“.)
Medierea nu ne va umple străzile de violatori cu buzunare pline – fiindcă victima decide. Așa cum o făcea și pînă acum, spre neștiința presei moraliste – T.B. și mulți alții se plimbă printre noi, iar rata violurilor n-a crescut (puteți chiar citi aici cum s-au străduit procurorii să continue urmărirea penală a unui violator de minori în condițiile în care părinții minorului nu voiau ca violatorul să fie pedepsit).
Aceste infracțiuni nu sînt „cumpărabile“ – pur și simplu, în gradul în care consecințele lor asupra persoanei sînt reduse, dreptul „statului“ de a acționa în „apărarea societății“ e într-un echilibru foarte delicat cu dreptul persoanei de a considera că i s-a încălcat integritatea. Dintr-o pură întîmplare, există un sistem întreg de gîndire juridică, foarte vechi, pe tema asta. Fiindcă, vedeți dvs., dacă statul decide în locul tău că acea infracțiune negravă a existat înseamnă că tot el poate decide că n-a existat. Ce preferați – ca urmărirea penală să înceteze cînd victima spune că n-a fost victimă, sau ca urmărirea să nu înceapă atunci cînd victima susține că e victimă?
P.S. Revelațiile recente ale presei nu privesc atît medierea în sine, cît posibilitatea unor prezumați infractori de a scăpa prin retragerea plîngerii victimei. Mi-aș îngădui să le sugerez celor care organizează manifestații în favoarea scoaterii violului de pe lista din Legea Medierii să se gîndească la alte două situații supuse acum medierii – culpa medicală și accidentele de muncă – și la cît de puțin s-a vorbit despre riscurile sociale pe care le poate genera neurmărirea în instanță a unor astfel de cazuri.