De la 1 februarie urmează să se aplice o lege care introduce posibilitatea medierii în cazurile penale, de la furt la agresiuni fizice și sexuale. Ședința de mediere ar putea fi făcută împreună cu agresorul, căruia victima poate să îi ceară de la scuze la bani drept despăgubire – evitându-se astfel să se mai ajungă la plângeri penale și procese; în acest fel s-ar mai aerisi sălile de judecată care nu mai fac față solicitărilor. Așa a sunat principalul argument al celor care susțin legea cu pricina.
În mod previzibil, noua lege, inițiată de liberala Alina Gorghiu, a produs un val de critici la nivelul societății civile și al mass-media, care au respins propunerea catalogând-o drept aberantă. Criticile sunt îndreptăţite la prima vedere, dar, după o analiză mai atentă, tot scandalul dintre suporterii legii şi criticii acesteia pare un dialog din teatrul absurdului.
Problema nu este că noua lege face posibilă „cumpărarea” nevinovăției și pune un preț pe viol. Nici criticile de „neconstituționalism” aruncate fără argumente nu se apropie mai mult de miza problemei.
Problema reală este obligativitatea acestei medieri: dacă există obligativitate e de rău, dacă nu, poate fi de bine. Din nefericire, lucrurile sunt ambigue: deputata liberală care a iniţiat legea îmi spune că „victima nu este obligată nicio secundă să parcurgă şedința de informare şi nici să aleagă medierea”, în vreme ce purtătoarea de cuvânt a Consiliului Naţional de Mediere susţine că şedinţa de informare va fi obligatorie de la 1 februarie.
Dar să luăm pe rând criticile şi argumentele în favoarea legii.
Acuza de mercantilizare şi beneficiile medierii
Este la fel de greșit să excluzi posibilitatea medierii și să îi dai caracter obligatoriu, chiar dacă la prima vedere pare că medierea pune un preţ pe viol (după cum spuneam, victima poate pretinde scuze sau bani în schimbul retragerii plângerii). Ambele abordări pornesc de la premisa că tu știi ce este mai bine pentru individul afectat – ceea ce poate deschide calea abuzurilor diverse.
Mai mult, dacă analizăm conceptul din spatele ideii de mediere vedem că el are în centru interesul cetăţeanului şi al comunităţii. Medierea între victimă și agresor provine din ceea ce se numește restorative justice (RJ, justiţie restaurativă), îmi atrage atenția Tudorina Mihai. Pe scurt, RJ își propune să implice în procesul dreptății mai mult cetățenii și mai puțin statul. Unul dintre modurile de a face asta este să pui victima față în față cu agresorul, într-un mediu sigur și în prezența unui mediator. În felul acesta, spun susținătorii acestui tip de justiție, acuzatul își recunoaște vina și înțelege mai bine răul pe care l-a făcut, rata de recidivă fiind redusă. Totodată, victima e la rândul ei mai avantajată, fiindcă cere ce crede de cuviință pentru a compensa măcar parțial răul făcut. Dacă în România poate solicita scuze sau bani, în SUA victima poate avea mai multe pretenţii, cum ar fi, spre exemplu, ca agresorul să se mute în alt cartier.
Unele studii arată că un astfel de proces face mai ușoară reintegrarea victimelor în societate. Statistic, un număr mai mic de victime dezvoltă angoase pe termen lung, furia se diminuează şi senzaţia că s-a făcut dreptate este mai des întâlnită. În rândul agresorilor, s-a constatat că rata de recidivă scade.
Foarte important mai este că medierea pornește de la premisa că agresorul e agresor – în sensul că acesta își recunoaște vina și exprimă regretul. Gândiți-vă cât de mare este presiunea pentru o victimă care trece printr-un proces de judecată tradiţional, unde agresorul pledează nevinovat – și de cele mai multe ori este achitat din lipsă de probe, ceea ce înrăutățește considerabil starea victimei. Pe lângă aceasta mai vine și expunerea publică pe care o presupune un proces, iar realitatea (tristă și injustă) face ca persoana violată să fie marginalizată și chiar învinovățită – „a căutat-o cu lumânarea”. Șansele ca victima să intre într-o relație scad semnificativ, fiindcă bărbații preferă femeile „nepângărite”; reintegrarea socială se face foarte greu și poate nici vinovatul nu este pedepsit.
Desigur, toate aceste motive pro-mediere sunt în realitate o formă de coerciție a victimei prin mecanismele perverse ale violenței simbolice: victima va prefera medierea pentru că cealaltă opţiune (plângerea penală urmată de proces) presupune mai multe dezavantaje personale şi nu garantează pedepsirea vinovatului. Ceea ce nu doar că nu e corect, ci și foarte dificil de corectat, fiindcă presupune lupta cu idei bine înrădăcinate în mentalul colectivităților. De acest motiv este important să abordăm mai întâi acele probleme care pot fi corectate rapid.
Obligativitatea ar putea fi principala greşeală în implementarea legii medierii din România
Iniţial, deputata Alina Gorghiu afirma că nu este nici o problemă cu o eventuală obligativitate a medierii, aceasta fiind gratuită – după cum scrie „România liberă”: „Faptul că o şedinţă de informare este obligatorie nu mi se pare cu nimic deranjant, mai ales că este gratuită”. I s-ar putea răspunde că și violul e gratis… De altfel, acea şedinţă nu este gratuită, deoarece o plătim cu toţii, inclusiv victima, prin taxe şi impozite. Mai târziu, Alina Gorghiu și-a clarificat afirmaţia spunând că obligativitatea privește doar cazurile civile şi că „singurul lucru care se schimbă (prin noua lege – n.red.) e că această (şedinţă de) informare va fi făcută, dacă victima doreşte, de către un profesionist, un mediator”.
Pe de altă parte, purtătoarea de cuvânt de la Consiliul de Mediere, avocata Gabriela Gyongy Mihuţ, afirmă exact contrariul: legea obligă şi victimele unor abuzuri precum violul să treacă printr-o şedinţă de informare asupra medierii, însă procedura nu „vatămă cu nimic persoana respectivă”, mai ales că ea nu e obligată să participe împreună cu agresorul. În ceea ce priveşte consecinţele refuzului de a participa, avocata susţine că în momentul de faţă „sancţiunile sunt prevăzute strict pentru cazurile civile şi rămâne de văzut cum vor aprecia instanţele în materie penală (sancţiunile pentru refuzul participării la şedinţa de informare – n.red.)”.
Chiar dacă obligativitatea participării la o şedinţă de informare nu este la fel de gravă precum obligativitatea participării la şedinţele efective de mediere, ea reprezintă o eroare, mai ales când vorbim de victime ale abuzurilor fizice sau violului.
Violul în sine reprezintă prin excelență încălcarea voinței unei persoane și un dezechilibru de putere: fiindcă am puterea, te pot obliga să te supui. Este halucinant ca, știind acestea, să alegi să obligi în continuare victima să treacă prin diverse proceduri. Tot ce obții e să accentuezi dezechilibrul de putere, manifestat inițial în relația agesor-agresat, când miza ar trebui să stea în sprijinirea celui mai slab. Oricine propune o astfel de obligativitate uită rolul statului (și al puterilor din stat) de a proteja cetățeanul, de a echilibra pe cât posibil inegalităţile de putere și de a-i respecta omului libertatea.
Recomandarea Comitetului de Miniştri (Consiliul Europei), adusă în sprijinul noii legi, spune că trebuie să pui la dispoziţia victimei opţiunea medierii, dar că în nici un caz trebuie să-l forţezi pe cineva să participe la o astfel şedinţă. Mai mult, în textul Recomandării apare ideea că „nici victima, nici infractorul nu trebuie convinși prin mijloace incorecte să accepte medierea”.
Nici nu este cazul, susţine Alina Gorghiu, fiindcă victima nu va fi obligată să participe nici măcar la şedinţa de informare. Din aceeaşi interpretare a legii se revendică şi avocatul Iulian Pîrlog, despre care ştiu că este un profesionist. El şi-a susţinut argumentarea cu o schemă care implica propoziţii subordonate şi principale, semne de punctuaţie, precum şi faptul că fraza „instanţa va respinge cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă în caz de neîndeplinire de către reclamant a obligaţiei de a participa la şedinţa de informare privind medierea” se referă doar la cazurile civile (noţiunea de „reclamant” nu există în materia penală). Mai mult, Iulian Pîrlog afirmă că legea nu prevede pedeapsă pentru refuzul de a participa la şedinţa de informare, în cazurile penale.
Probabil aceasta va fi şi interpretarea instanţelor, deşi nuanţa de ambiguitate ar putea crea probleme serioase la implementare – trezindu-ne, astfel, cu noi procese intentate de victime care au fost obligate să participe la şedinţe de informare.
Cât de pregătiţi sunt mediatorii din România?
Recomandarea Comitetului de Miniştri în privinţa mediatorilor sunt vagi: „Mediatorii trebuie recrutaţi din toate sectoarele sociale şi, în general, trebuie să cunoască bine culturile şi comunităţile locale”. Potrivit legii din România, pentru a deveni mediator, criteriile sunt destul de generoase: trebuie să ai studii superioare, vechime de 3 ani (în orice domeniu), să nu fi fost condamnat şi să urmezi un curs de două săptămâni. De la Gabriela Gyongy Mihuţ aflu că mediatorii trebuie totuşi să facă dovada unei formări continue, existând un număr de ore de cursuri pe care trebuie să le îndeplinească anual (până la momentul publicării acestui articol nu am primit date legate de numărul minim de ore/an). Desigur, există şi „piaţa liberă”, despre care se crede că va regla cerea cu oferta, însă nu ar fi stricat nişte reglementări mai stricte în domeniu.
Spre exemplu, ar putea fi excluşi sau cel puţin penalizaţi cei care au atitudini precum cea desprinsă din declarația vicepreședintelui Consiliului de Mediere, Zeno Sustac (semnalată în articolul lui Ciprian Șiulea). Dl. Sustac crede că „de multe ori violul este folosit ca modalitate de șicanare pentru a leza imaginea celui acuzat”. Sper sincer că opinia de mai sus nu reprezintă glasul majorității mediatorilor, fiindcă a pune astfel problema este pe deplin neprofesionist și are consecințe devastatoare pentru victime din motive evidente.
Discuţiile pe tema modificărilor legii medierii expun foarte clar nivelul dezbaterilor publice din România. Jurnaliştii sunt obişnuiţi ca decidenţii să arunce cu legi aberante, aşa că se inflamează şi taxează dur o iniţiativă înainte să o analizeze în detaliu (trebuie să mărturisesc că o astfel de reacţie am avut şi eu iniţial). Pe de altă parte, deputata liberală a pus în mod greşit accentul pe avantajele legii asupra „degrevării instanţelor” şi a invocat recomandarea Comitetului de Miniştri, când trebuia să „vândă” ideea pornind de la avantajele acesteia pentru omul de rând, în special pentru victime, şi să scoată în evidenţă amănuntul că această procedură nu este una obligatorie. Iar cel mai grav este faptul că avem în faţă o lege interpretabilă. Intenţiile bune fără consecinţe pe măsură sunt mai degrabă dăunătoare.
P.S.: În articolul de față, atunci când am vorbit de victimele violului m-am referit la femei dat fiind procentul mare al acestora raportat la alte grupuri sociale (bărbați, copii); nu mi-am propus ca astfel să diminuez impactul violului asupra celorlalți.
Update: Se discuta amanarea intrarii in vigoare a legii pentru data de 1 iulie