Violenţa oropsiţilor versus violenţa puterii capitaliste

 TEMA: Revoltele din Marea Britanie

Violenţa oropsiţilor I

Titlul de mai sus este destul de clar: la începutul lui august 2011 au loc două procese opuse şi revelatoare ale sistemului, revolta violentă a tinerilor britanici şi panica burselor şi pierderile masive ale valorii acţiunilor.

Revolta tinerilor britanici face parte dintr-un lanţ de mişcări, unele de-a dreptul revoluţionare, ca acelea din ţările arabe, altele de protest hotărât continuu, ca în Grecia, altele de protest hotărât şi inedit în amploare, ca aceea a populaţiei israeliene[1], şi care reprezintă ultima formă a spiritului contestatar internaţional născut la cumpăna dintre milenii[2].

Motivaţia fundamentală a acestor mişcări nu este rasială sau etnică sau naţională, cum au căutat unii să le reducă la caricatura unor tineri de culoare dezlănţuiţi împotriva „civilizaţiei”, ci socială.

În anii 60, 70 mai putea, eventual, să pară convingător punctul de vedere al ritualului democraţiei reprezentative relativ rupt de duritatea economiei dar garant al unei securităţi relativ generale şi împănate cu politici sociale. Nici o voce a social-democraţilor şi comuniştilor integraţi în acest ritual, adică în împărtăşirea puterii capitaliste, nu a combătut serios şi continuu, deci activ, resentimentul cu care, de exemplu, liberala Hannah Arendt i-a privit pe tinerii care au vrut, în mai-ul 1968, să intervină în viaţa politică şi să zdruncine această putere[3].

Nu, ridicarea tinerilor în 1968, deci violenţa lor reală sau simbolică, nu a fost semnul că puterea – ce, în principiu, s-ar fi aflat în opoziţie cu violenţa – era slăbită (iar această slăbire se vedea, arăta Arendt, în deteriorarea serviciilor sociale), ci dimpotrivă, că puterea capitalistă era/este ireconciliabil antagonică intereselor proletare: căci, pe de o parte, nici welfare state-ul postbelic, dar împănat cu ideologia anticomunistă a distrugerii ideii de utopie şi a celei de autoconducere a poporului, nu a fost în stare să motiveze tinerii rebeli; iar pe de altă parte, deja în deceniul al şaptelea a început să se manifeste procesul de trasnaţionalizare a capitalului, deci tendinţa de reducere a acelui welfare state.

Intermezzo: protestul orăşenesc

Sociologic, ţăranul cu proprietate oricât de mică dar care îi poate asigura existenţa face parte din mica burghezie. Ca urmare, el este interesat, înainte de orice, de condiţiile existenţei sale pe care le are. Doar atunci când aceste condiţii devin insuficiente, pune el în funcţiune relaţia cu ceilalţi: de într-ajutorare, dar mai degrabă de revoltă. Dar nu ne interesează aici că toate răscoalele ţăranilor au fost înfrânte, chiar dacă în urma lor societatea ca atare s-a mai schimbat. Nici că după răscoale, viaţa ţăranului s-a derulat în aceeaşi paradigmă. Nici că modernitatea ca atare – iar modelul este Europa occidentală, şi nu stalinismul care nu a făcut decât îl aplice – a limitat drastic civilizaţia sătească, deoarece satul a fost cel care a stat la baza industrializării. Nici polarizarea ţărănimii. Ci spiritul său comunitar.

Esenţial este, pentru ţăran, să fie lăsat să obţină roadele proprietăţii sale şi să se bucure de ele. De aceea, solidaritatea nu avea cum să se nască la sat. Nici la nivelul comunităţii sale şi cu atât mai puţin la nivelul întregii societăţi. Interesul pe termenul scurt – dictat de ciclurile naturii – şi care este, în acelaşi timp, interesul legat de propria gospodărie este cel care îl mobilizează mai mult şi mai uşor decât orice sfat moral[4]. Sentimentul de apartenenţă şi cel de participare şi împărtăşire a condiţiei comune sunt subordonate sentimentului propriei gospodării: căci acesta din urmă este, înainte de toate, cel legat de vieţuirea sa. Iar solidaritatea cu ceilalţi este subordonată acestui sentiment al propriei gospodării: mai mult, cu cât aceşti ceilalţi se află mai departe, şi spaţial şi politic, cu atât mai slab este interesul faţă de ei, chiar dacă au aflat că situaţia lor este intolerabilă din punct de vedere uman.

Dar la oraş lucrurile se schimbă. Desigur că fiecare om doreşte să fie stăpân asupra unei locuinţe (ce, oricum ar fi, e „castelul” său), inclusiv la oraş. Dar locuinţa, fie că este proprietatea sa fie că este închiriată, nu îi mai e suficientă pentru a trăi – adică pentru a munci, a crea, a semnifica existenţa. Nu, oricât se simt orăşenii în apartamentele lor ca în nişte insuliţe, sau colivii, spun unii – faţă de spaţiul generos al naturii care prelungeşte casa săteanului – ei nu pot trăi de pe urma acestei locuiri: de aceea, ies în  stradă.

Strada este unul dintre cele două spaţii în care se constituie solidaritatea interumană: nici în polis-ul grecesc, nu gospodăria ci piaţa publică (agora) era locul unde oamenii vorbeau, deci comunicau dincolo de câmpul strict ale nevoilor primare: adică 1) despre elemente comune, deci probleme comune ale comunităţii şi 2) supunând raţiunii celorlalţi părerile proprii despre lucruri. Agora a fost locul public de re-unire a oamenilor din oraş: el era şi tribunal, şi piaţă în care neguţătorii îşi desfăceau negoţul dar, mai ales, adunarea publică a cetăţenilor şi, atenţie, discursul ţinut în faţa acestei adunări.

Cu atât mai mult pe măsură ce înfiriparea modernităţii a dus la consolidarea oraşelor, ele s-au umplut de oameni care aveau nevoie de solidaritate pentru a trăi. Ideea drepturilor omului este urmarea acestei nevoi şi a fost rezultatul, la rândul ei, ieşirii în stradă ce a căpătat chiar şi forma revoluţiei.

Al doilea spaţiu al solidarităţii – resimţită ca fraternitate dincolo de relaţiile familiale dintr-o gospodărie restrânsă sau mai largă – a fost locul de muncă orăşenesc, rupt de locuinţă şi fără de care orăşenii nu puteau trăi. Marea majoritate a acestora, desigur, căci nu doar atelierul fabricii a fost locul de muncă (principal, aşa cum o ştim cu toţii), ci şi biroul ziariştilor, teatrul actorilor şi cinematograful spectatorilor, prăvălia cumpărătorilor, localul caragialian unde destinderea se împletea cu  expunerea simţului critic asupra instituţiilor dominatoare şi cu experimentarea încercărilor de frondă.

Oraşul înseamnă, în esenţă, solidaritate. Cuvântul antic de polis (πόλις) se referea nu la spaţiul urban construit (acesta se numea άστυ), ci la structura dată de conducerea de către ansamblul de cetăţeni[5] şi, în conexiune, la solidaritatea culturală (legate de cultele religioase)[6] care a fundamentat acea aşezare. Este interesant că dacă în oraşele-state greceşti zidul de apărare nu avea importanţa instituţiilor politice şi culturale (agora, acropolis, şcolile, teatrele), în oraşele europene renăscute ca atare în Evul Mediu timpuriu, zidul a fost cel care a dat chiar numele de oraş (numele german al oraşului, Stadt, este legat de Zaun, gard): împrejmuirea e garanţia siguranţei celor dinăuntrul ei. Destul de repede, însă, aceştia au presat pentru a avea privilegii faţă de stăpânitorii din jur. Privilegiile nu îi atingeau pe toţi locuitorii oraşului la fel, dar oricum le asigurau libertatea faţă de servituţile feudale. Aşa că merita să lupţi pentru oraş. Apartenenţa la acesta, cetăţenia, era garanţia drepturilor, adică a ceea ce permitea să fi considerat fiinţă umană de către ceilalţi, cel puţin la nivelul abstract[7] în care erai lăsat în pace să te descurci cum poţi.

Dar munca industrială de la oraş a fost procesul care a născut fraternitatea modernă: interdependenţa practicată prin munca de fabrică (mai ales o dată cu banda rulantă), condiţiile comune de muncă – într-adevăr, mult mai grele şi fizic şi psihic, prin monotonia şi brutalitatea lor înnebunitoare şi o dată mai mult stresante prin artificialitatea lor obscură, decât cea mai dură robotă a câmpului – au fost factorii care au construit profilul modern al proletarului şi singura lui soluţie existenţială.

Da, locuitorul majoritar al oraşului este proletarul, cel care nu are altă sursă de existenţă decât vânzarea puterii sale de muncă. Chiar dacă locuinţa îi aparţine, el trebuie totuşi să se vândă pentru un salariu. Iar deoarece condiţia de proletar este împărtăşită de mulţi, ea generează şi nevoia de solidaritate.

Nu putem, fireşte, să nu ţinem seama de evoluţia lucrurilor. Mai ales o dată cu politica welfare state în Occidentul postbelic, o bună parte dintre proletarii oraşelor şi-au ridicat nivelul material la cel al micii burghezii, ca să folosesc un termen sociologic mai vechi, sau la cel al „clasei de mijloc”, dacă vrem să ne referim la criteriul nivelului mediu de consum. De aceea, mulţi dintre membrii beneficiari ai acestei politici au devenit convinşi că ei chiar nu mai sunt proletari: cu atât mai mult cu cât fabricile au devenit aerisite şi pline de automate. Şi cu atât mai mult cu cât numărul serviciilor aflate mai departe de maşini, în amontele pregătirii industriei şi în avalul comercializării ei, a devenit foarte mare: ca urmare, prestatorii ei spuneau că „nu mai erau clasă muncitoare”.

Nu ne interesează aici teoriile, adică spus mai frust – propaganda, care au bătut la cap oamenii de dimineaţa până seara, ci situaţia obiectivă a acestora. Iar aceasta a fost acum, şi chiar dacă ei erau în continuare  dependenţi de vânzarea forţei lor de muncă, diferită de aceea a lucrătorilor din fabricile din secolul al XIX-lea şi a celor tayloriste.

Şi tocmai pe terenul politicii de welfare state a avut loc şi trecerea (pe care o experimentează astăzi lumea) la cea de-a doua revoluţie industrială, cu cibernetica ce a înlocuit multe munci şi a transformat maşinile în aşa fel încât productivitatea lor este uriaşă.

Ca urmare, numărul de locuri de muncă a scăzut şi scade: pentru a trăi, fie se dezvoltă politici sociale reale (of, şi câtă nevoie este de mai mulţi pedagogi, medici şi infirmiere, cercetători, mulţi cercetători de la fizică la istorie etc., de ecologi, de psihologi, de transdisciplinarişti, de artişti de toate felurile), fie unii reuşesc să se aciueze în servicii birocratice de stat şi private (ong-uri ce obţin fonduri) iar ceilalţi supravieţuiesc la limita de jos prin muncile precare pe care le îndeplinesc.

În treacăt, adevărata politică socială nu este aceea în care creşte numărul de poliţişti deoarece creşte numărul de infracţiuni şi de infractori, ci aceea în care se previne infracţionalitatea prin educaţie, grijă comună pentru condiţii de viaţă demne şi pentru perspectiva fiecăruia. Iar dacă proletarii sunt tot proletari şi nu au nici o putere să impună o politică socială, să nu ne mirăm că anomia creşte, indiferent de numărul poliţiştilor.

Aşadar, în timpul primei revoluţii industriale proletarii ieşeau în stradă – altfel, chiar s-ar fi sufocat în fabrici şi locuinţele umile – şi, chiar dacă unii dintre ei visau la o răsturnare exact aşa cum burghezia acum stăpână făcuse cu un secol înainte, cu toţii ştiau că pot să obţină şi până atunci ceva: o vânzare mai avantajoasă a forţei lor de muncă. Căci fără ei nu se puteau obţine nici produse şi nici profit.

Politica de welfare state a fost, într-o mare măsură, şi rezultatul fricii de escaladarea protestului de jos: mai bine li se îndeplinea oamenilor un anumit nivel al doleanţelor, socotit a nu impieta prea mult asupra profitului, decât să nu mai poată fi stăpâniţi şi să impună ei ceva distructiv al profitului însuşi.

Să nu ne imaginăm, însă, că perioada până prin anii 70 a fost foarte roză: au existat multe greve şi tensiuni – legate direct şi indirect[8] de situaţia muncii – şi nu numai pentru că lucrurile cucerite trebuiau, şi trebuie, mereu şi mereu re-cucerite. Întregul deceniu 61-70 este turbulent în SUA, în timp ce în Europa occidentală mai-ul 1968 dă seamă de ceea ce nu doar până atunci, ci şi mai târziu, civilizaţia capitalistă generează: disperarea[9] lipsei de sens al vieţii. Dar oamenii nu au mai ieşit în stradă aşa cum o făceau în perioada de glorie a primei revoluţii industriale: acum demersul s-a realizat mai degrabă insular, parcă lipsit de o logică a continuităţii.

După cum se ştie, termenul de „America profundă” a fost folosit pentru a descrie categoriile mai degrabă rurale şi ale orăşelelor, care au semnificative concepţii conservatoare. În ce mă priveşte, folosesc termenul de „urbanul profund” drept sinonim al stării de rebeliune: eficientă şi ordonată de lupta sindicală şi a partidelor muncitoreşti până prin anii 70, latentă şi în reflux până prin anii 2000 – dar nu mai puţin reală, în proces de flux întrerupt din 2000 încoace.

Într-adevăr, o dată cu anii 70 – şi nu numai pentru că răbufnirile din 68 fuseseră stinse – au început să se manifeste doar elemente (până prin anii 89) de a doua revoluţie industrială, dar prin externalizarea producţiei în ţările periferice şi prin terţiarizarea economiilor occidentale (cele mai multe locuri de muncă în servicii, plătite relativ bine pe seama ieftinătăţii forţei de muncă din periferii), s-au rarefiat şi relaţiile de solidaritate între „gulerele albe” (şi între ele şi cele gri, nemaivorbind între ele şi „gulerele albastre”). Căci transnaţionalizarea capitalului  a dus şi la creşterea independenţei capitalului faţă de state şi, desigur, de forţa de muncă din aceste state: capitalul are la dispoziţie, prin delocalizare, forţa de muncă din întreaga lume, peste tot statele cheamă capitalul, căci altfel nu au economie şi nici surse de venit, şi le oferă „condiţii prietenoase” – o forţă de muncă domesticită, care acceptă scăderea salariilor căci altfel pare că nu le-ar mai avea deloc, şi desigur şi taxe scăzute pe profit.

Sindicatele erau organizări eficiente ale solidarităţii atunci când capitalul lucra doar cu forţa de muncă din statul respectiv. Acum, în faţa transnaţionalizării, ele nu sunt decât forme goale dacă nu devin pe potriva capitalului, adică internaţionale: şi atunci ce rost mai are să fii membru de sindicat?

La fel e situaţia şi cu partidele muncitoreşti. De aceea, până prin 2000 – când teoria politică mainstream a fost atât de ilogică încât să creadă că modelul occidental al serviciilor şi al consumului bazat pe preţul mai mare al acestora dar realizat în esenţă pe datorie ar fi viabil şi pentru o ţară (chiar occidentală) şi forever, şi pentru multe/toate ţări/le care l-ar prelua – cohortele de proletari cu gulere albe au părut a se retrage în viaţa privată[10]. Ele au şi fost împinse aici, deci şi în susţinerea inerţială a vechii organizări sindicale şi politice a protestului lor.

Răscrucea dintre milenii a evidenţiat, însă, două lucruri: că nici măcar high tech-ul nu fereşte capitalismul de criză (vezi criza dot.com, 2000, după bula speculativă dintre 1995-2000) şi că acumulările cantitative duc, până la urmă, la treziri – chiar în ţările occidentale; şi că lumea nu se mai reduce la o vitrina  de succes – nici până atunci nu se reducea, dar ideologia oficială considera că nu e important decât ce este în Occident şi, rar, primprejur –. Anii de răscruce au fost martorii forumurilor sociale şi ale protestelor de răsunet mondial în care au participat şi tineri occidentali şi cei din America Latină, Asia şi Africa. Anul 2011 este cel pe care îl trăim.

Aşa cum sistemul capitalist este mondial, aşa şi solidaritatea umană – ceea ce înseamnă, înainte de toate, solidaritatea în faţa condiţiilor muncii şi opoziţia împotriva confiscării private a deciziilor privind viitorul planetei – devine, prin experienţe concrete, mondială. Iar locul unde s-a constituit şi se constituie solidaritatea dincolo de gospodărie şi de sat este  oraşul. Oraşul este locul de naştere a politicilor sociale şi a filantropiei, ca modalităţi de sus – contradictorii între ele – de preîntâmpinare a solidarităţii proletare, deci de diminuare a cauzelor sociale concrete ale acesteia.

În sfârşit aici, protestul modern îşi are originea şi în spaţiul întins al Periferiei, iar principala motivaţie a fost aducerea în stare de sclavie a acestei Periferii şi de subjugare iar apoi, continuarea economică a acestei stări. Marile oraşe de la Periferie sau din zone emergente ale ei se află azi în fruntea mobilizării spre public a populaţiei. Deoarece cea mai mare parte a megalopolis-urilor (iar cele mai multe se află în Asia) are înfăţişarea unor „mahalale globale”[11] şi cea mai mare parte a populaţiei acestora este  proletară.

Violenţa oropsiţilor II

Ce înseamnă a protesta paşnic, sau acceptabil în logica democraţiei capitaliste? Să ieşi frumos în manifestaţii – în general organizate de sindicatele a căror esenţă este presiunea în sistem –, să mărşăluieşti pe traseul aprobat de către autorităţi, să foloseşti recuzita în dotare, să scandezi eventual, şi apoi să te întorci acasă. Protestul paşnic este pentru obiective precise – obţinerea unei creşteri de salarii etc. – dar acestea se ating, eventual, pentru un timp scurt. Protestele paşnice pot fi şi integrate în luptele electorale, dar chiar dacă mobilizarea de masă duce la schimbarea echipelor de guvernare, ea nu determină şi o ameliorare sensibilă şi generală a stării celor mulţi.

Cam aceasta este experienţa oamenilor de câteva decenii, la noi de două. Rezultatul este şi scepticismul şi descurajarea: „ce rost are să mă mai implic, dacă…”. Iar acest rezultat este chiar dorit de către ansamblul clasei dominante. Populaţiei i se dă circ – entertainment în aşa fel încât „să nu-şi mai bată capul”, „să gândească pozitiv”, şi talk show-uri în care dezbaterea publică democratică reală este înlocuită de portavocele din media – şi o pregătire generală cât mai simplă, tocmai pentru a o face aptă să preia mesajele confuze de tot felul şi pentru a se supune sau a se ridica violent.

Să ne mai mirăm atunci că o parte dintre tinerii manifestanţi a fost şi este violentă? Şi mesajele directe şi cele indirecte – date de întreaga funcţionare a capitalismului – pe care aceştia le-au primit de la naştere sunt violente. Cine seamănă vânt, culege furtună.

Este posibil, aşa cum cercetarea istoriei protestelor a demonstrat, ca între tinerii protestatari să fie infiltraţi agenţi ce au iniţiat special vandalismele, tocmai pentru a determina şi un curent reprobator în populaţie şi, astfel, să legitimeze o guvernare puternică, interesată de „lege şi ordine”, şi nu de drepturi ale omului. Dar întrebarea care se pune este: cum de alţi tineri protestatari au fost contaminaţi în aşa fel încât să se poarte violent?

Că nu sunt de acceptat vandalismele? Este evident. Cu toţii vrem să mergem pe stradă în siguranţă, nu vrem nici să plătim pentru refacerea unor lucruri distruse şi nici să ne sufocăm de gaze lacrimogene.

Dar ce altă modalitate au tinerii pentru a protesta? Şi cine ia în considerare în mod serios situaţia tragică a lipsei locurilor de muncă, a precarităţii vieţii inclusiv a celor cu job-uri, şi a lipsei de orizont? Violenţa este iraţională, fireşte, dar iraţionalitatea comportamentului tinerilor reflectă iraţionalitatea sistemului capitalist. Or Arendt nu a văzut decât iraţionalitatea violenţei de jos.

Violenţa puterii capitaliste

Mare emoţie mondială (8 august): deoarece statele nu au acordat încă mai mult pentru creşterea profiturilor băncilor – indiferent dacă acest mai mult va costa scump chiar economia, şi nu doar societatea – nu mai există bani pentru afaceri, totul cade şi deci, a scăzut şi valoarea acţiunilor şi apetitul speculatorilor de a tranzacţiona acţiuni. Sigur că şi profitul băncilor a scăzut. Vai, sfârşitul lumii!

Cine plăteşte, ăla comandă şi muzica. Firul roşu din comunicare este dat, fireşte, de perspectiva celor de sus. Dar această perspectivă – şi nu numai mesajele ca atare – se dovedeşte a fi incredibil de dăunătoare: fiecare speculator în parte cât este el de raţional urmărindu-şi maximizarea câştigurilor, dar rezultatul este mărirea prăpastiei dintre economia reală şi cea financiară; valorile acţiunilor sunt pur şi simplu fictive  (iar atunci când „investitorii” pierd miliarde, valoarea activelor corespunzătoare din economia reală nu se modifică în esenţă); şi, urmează reducerea ratei dobânzii la care banca centrală dă bani băncilor pentru ca acestea să îi împrumute investitorilor cu dobânda ce permite profitul frumuşel al creditorilor, ca şi o oarecare batere de monedă de către banca centrală pentru a susţine tranzacţiile (dar asta nu înseamnă inflaţie?). Vor fi daţi, desigur, bani şi pentru unele construcţii din economia reală, dar grosul miliardelor care se învârt, se evaporă şi renasc din cenuşă este dat în sectorul financiar-bancar. Care speră şi forţează ca lucrurile să meargă aşa ca până acum. Totul, pentru că nu există altă soluţie a capitalului decât să meargă mai departe şi să nu se oprească.

Aşa se explică şi metoda mondială din 2008 ca statele să susţină cu bani publici băncile. Aşa se explică şi caruselul nebun în care statele se împrumută apoi la bănci pentru a putea să îşi îndeplinească sarcinile şi, fiind vorba de sume mari, se îndatorează pe vecie băncilor (de la care cer bani periodic pentru a putea plăti cel puţin dobânzile etc.). Iar dacă statele se subordonează capitalului, sigur că ele nu vor avea bani nici pentru chestiuni sociale şi nici pentru a schimba serios politicile de mediu etc. Dar au pentru armament şi războaie. Şi pentru catedrale.

În ultimii ani, inclusiv înainte de criza din 2008, toţi indicatorii legaţi de poluare, biodiversitate etc., ca şi cei legaţi de calitatea vieţii au scăzut pe plan mondial (ca medie). Problemele globale s-au agravat.

Ce-i de făcut?

Tinerii din întreaga lume simt că trebuie să depăşească „stadiul declamator” (Arendt) al democraţiei şi participării. Cum? Prin tot felul de organizări exterioare partidelor şi sindicatelor clasice, ca şi prin ieşirea în stradă în alt fel decât în manifestaţiile cuminţi. Nu prin vandalisme: căci trebuie să fie clar, marea majoritate a manifestaţiilor – de la cele din lumea arabă la cele din Europa – ştie că acestea sunt cel puţin contra-productive, dacă nu de-a dreptul odioase[12]. Dar continuarea trendului actual al capitalismului va fi nu doar din ce în ce mai insuportabilă, ci mortal de iraţională.

10 august 2011

Note