În urmă cu zece ani, CIA a torturat pe teritoriul României oameni care nu fuseseră condamnaţi de nici o crimă. Nu vorbim de suspiciuni vagi, există dovezi clare. Atât parchetul cât şi parlamentul român au datoria să pornească investigaţii serioase pe această temă.
Săptămâna trecută, Senatul american a dat publicităţii rezultatele propriei investigaţii asupra Programului de Detenţie şi Interogare desfăşurat de CIA (Agenţia Centrală de Informaţii a SUA) după atacul de la 11 septembrie. Aflăm din el detalii despre cum, începând din 2003, CIA a închis şi torturat în România prizonieri bănuiţi de a fi membri sau colaboratori ai Al-Qaeda. Spun bănuiţi pentru că mulţi dintre ei nu au fost puşi sub acuzare nici la ora actuală, deşi sunt în închisoare de peste zece ani de zile (în prezent, mai toţi sunt la Guantanamo Bay).
E important de spus că acesta nu este primul raport oficial care implică România în programul CIA. Până în prezent au fost date publicităţii mai multe rapoarte oficiale din care reiese că în România au fost deţinuţi prizonieri în cadrul acestui program, printre rapoarte fiind şi unele oficiale ale CIA. Raportul Senatului este important pentru greutatea politică, pentru că aduce informaţii suplimentare despre interacţiunile dintre CIA şi oficiali din diverse ţări şi pentru că coroborează date din alte rapoarte.
Ce ni se spune despre raport?
Spre deosebire de alte ţări în care raportul a făcut vâlvă mai mare (în Marea Britanie, parlamentarii cer desecretizarea raportului –doar un sumar de 500 de pagini a fost dat publicităţii — şi începerea unei investigaţii judiciare; în Polonia, raportul se discută intens în mass-media şi preşedintele şi primul- ministru de la vremea respectivă au fost luaţi din nou la întrebări), la noi a fost mai linişte.
Totuşi, am avut parte de câteva declaraţii oficiale serioase pe tema închisorilor CIA, venite din partea lui Ioan Talpeş în cadrul unui interviu de o oră acordat ziarului Adevărul (merită ascultat!). Talpeş, care spune că în calitate de consilier prezidenţial pe probleme de apărare şi securitate şi sef al Administraţiei Prezidenţiale în 2002-2003 a fost unul dintre principalii interlocutori ai americanilor pe tema programului CIA, confirmă existenţa unor „locaţii” CIA pe teritoriul României. Spune însă că partea română nu a avut habar de ce s-ar fi putut întâmpla la acele locaţii, care erau 100% sub controlul CIA.
Talpeş spune că nu ar fi fost “în interesul României” să ştie ce se întâmpla acolo. La momentul respectiv (discuţiile preliminare au avut loc în 2002-2003), ar fi fost în interesul României pur şi simplu să facă pe placul SUA, explică Talpeş, pentru a asigura intrarea în NATO.
Întrebat dacă ştia ceva despre cine se afla la bordul zborurilor CIA care treceau prin România, Talpeş răspunde iritat:
„Cum adică, noi ăştia, care veneam cu căciula în mână, căutam să îi convingem că pot avea încredere, le puteam spune lor: “Domnule, noi nu acceptăm chestiuni de genul acesta!”. E uluitor când aud asemenea judecăţi. Noi, la data aia, sau cel puţin eu eram convins că trebuie să demonstrez că sunt un viitor aliat pentru SUA cât se poate de fezabil. Nu s-a discutat despre problema unor deţinuţi.”
Eu aproape că l-aş crede pe domnul Talpeş că nu a ştiut deloc ce se întâmpla la „locaţiile” CIA. Partea română n-a vrut să ştie, americanii evident au preferat să se ştie cât mai puţin.
Ce scrie raportul?
Dar iată ce spune raportul Senatului, în contradicţie cu ce a declarat domnul Talpeş (citez din pag. 97-98 din sumarul de 500 de pagini al raportului).
„CIA a ajuns în 2002 la un acord cu ţara redactat să găzduiască un centru de detenţie al CIA. În 2003, sediul central al CIA a invitat staţia CIA din ţara redactat să indentifice modalităţi prin care redactat poate fi sprijinit să demonstreze redactat precum şi celor mai înalte nivele de guvernare din ţară cât de mult le suntem recunoscători pentru cooperarea cu noi şi pentru sprijinul acordat programului de detenţie. Staţia CIA a răspuns cu o cerere de redactat milioane de dolari. Centrul CIA a trimis cu redactat milioane de dolari mai mult decât solicitat. Deţinuţii CIA au fost transferaţi la centrul de detenţie BLACK în ţara redactat în toamna lui 2003.”
Despre centrul BLACK se ştie cu certitudine că se referă la locaţia CIA din România unde au fost deţinuţi prizonieri, deci întregul pasaj este despre ţara noastră.
În paragrafele următoare se arată cum ambasadorul SUA în România la vremea respectivă îşi tot exprima neliniştea privitoare la programul CIA în România, cerând asigurări că tehnicile de interogare folosite de CIA sunt în concordanţă cu legea şi drepturile omului. Mai scrie raportul:
“Mai târziu, ambasadorul împreună cu şeful staţiei CIA au făcut o prezentare redactat ţării (a se înţelege, unui reprezentant al României) despre Programul CIA de Detenţie şi Interogare. Prezentarea nu a descris metodele de interogare avansată („enhanced interrogation”) folosite de CIA, dar a arătat că fără toate aceste tipuri de interogare folosite, CIA nu ar fi reuşit să rupă tăcerea lui Khalid Shaykh Muhammad şi a altor prizonieri.”
Din acest pasaj reiese clar că în România se ştia mai mult decât pretinde Talpeş. Se ştia că sunt deţinuţi, că sunt interogaţi, că Shaykh Muhammad şi alţii s-au aflat în România.
Alte pasaje ale raportului detaliază modul în care au fost torturaţi prizonieri în centrul BLACK, prin folosirea metodelor de interogare avansată („enhanced interrogation techniques”), care la ora actuală sunt recunoscute drept tortură (nu numai organizaţii ale drepturilor omului vorbesc despre tortură în acest caz dar chiar şi preşedintele Obama a spus că unele dintre metodele de interogare au constituit tortură). Nu le descriu aici, dar vă invit să citiţi sumarul raportului.
Răspunderea României
Talpeş consideră că a nu fi ştiut exact ce se petrecea în „locaţiile” CIA exonerează oficialii români. Dar a nu vrea să ştii nu e deloc acelaşi lucru cu a nu şti. În plus, guvernul are datoria să ştie ce se petrece pe teritoriul unei ţări şi dacă acele activităţi sunt în concordanţă cu legislaţia naţională şi cu cea internaţională la care statul este semnatar.
În 2008, parlamentul României a aprobat un raport al unei comisii speciale (sub conducerea Noricăi Nicolai) prin care se nega că ar fi existat în România centre de detenţie, că prizonieri ai americanilor ar fi fost aduşi în România sau că instituţii ale statului român ar fi cooperat, chiar şi prin omisiune sau neglijenţă, la transportul ilegal de prizonieri în România.
Declaraţiile recente ale lui Talpeş, ca să nu mai vorbim de raportul american, infirmă concluziile anchetei parlamentare. Este clar momentul ca ea să fie refăcută.
Şi apoi mai există varianta anchetei în justiţie. Anul trecut, Talpeş însuşi a fost audiat ca martor de către Parchetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui dosar care investighează plângerea lui Abd al-Rahim al-Nashiri cum că ar fi fost deţinut în secret în România, abuzat şi apoi extrădat către o ţară, SUA, unde viaţa îi este pusă în pericol. Aceste tratamente sunt în contradicţie cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la care România este semnatară, şi chiar potenţial cu Constituţia României (al-Nashiri şi alţii chiar câştigă procese la CEDO pe această temă).
De când a fost audiat Talpeş (mai mult de un an), multe nu am mai auzit despre această cercetare. Dar ar fi cazul.
Continuarea aici