În 15 Octombrie, la finalul unei zile lungi şi cam triste de Occupy Bucharest vreo 5 oameni de la Spatiu Comun, Biblioteca Alternativă şi Miliţia Spirituală ne gândeam ce poate fi făcut. Ocuparea unui spaţiu public a apărut ca fiind soluţia care ar rezolva două probleme importante: absenţa unei mase critice şi frigul de afară. Combinat cu curiozitatea noastră pentru apatia studenţească, ocuparea unei universităţi părea o idee bună.
Facultatea de Istorie a fost aleasă din raţiuni practice: poziţionare, acces, datorită factorului simbolic şi a existenţei legăturilor dintre cei de la Miliţia Spirituală cu studenţi şi profesori de acolo. Unii aveam rezerve mari, datorită faptului că Facultatea de Istorie e cunoscută ca fiind un focar de ideologie anti-comunistă, neoconservatoare şi naţionalistă.
Istorie Toxică
În final se pare că într-adevăr am intrat într-un mediu toxic care a determinat în mare măsură dinamica întregului eveniment.
Primul şoc a venit după intervenţia violentă a firmei de pază şi a jandarmilor, când câţiva studenţi de la Istorie spuneau că militarizarea universităţilor e justificată ca să nu intre “homeleşii”. În momentul acela, în ciuda interdicţiei de a face conexiuni cu alte ocupări, mi-am amintit ce văzusem exact acu doi ani în Universitatea din Viena, când a început această serie de ocupări la nivel global – porţile erau deschise pentru toată lumea, se gătea pentru toată lumea, inclusiv “homeleşi” şi noaptea cei fără adăpost puteau dormi acolo…
Dar acolo la intrare exista un imens poster cu imaginea Universităţii din Viena în flăcări şi evenimentul se chema “Uniburn”, pe când aici exista o idolatrie absolut dubioasă a unui bust auriu. După ce, cu Stefan Tiron, am lipit pe bustul aurit al lui Vasile Pârvan în două bule de dialog mesajele: “viitorul e istorie” şi “ocupaţi tot!”, am fost apostrofat în plen de Ionuţ Cucu, care devenise intre timp un fel de lider al celor de la Istorie, că aş fi vandalizat acest bust, simbolul Facultăţii lor. Am şi fost ameninţat de către alţi doi studenţi, “să văd ce mi se întâmplă dacă fac asta cu Iorga…”. Discuţia a continuat şi pe facebook, şi sper că mesajul lui Vlad Nanca de mai jos a clarificat puţin lucrurile:
o sculptura greţoasa, data cu spray-ul aiuriu, nu poate fi decat un simbol al tuturor lucrurilor gresite in educatia din romania, o ofensa in sine, indiferent pe cine intentioneaza sa reprezeinte…
În acelaşi sens, în prima seară am fost certat de către studenţi că am contrazis-o vehement pe doamna Decan când ne explica că niciodată nu au existat exemple de democraţie directă care să funcţioneze şi că tot ce putem să facem e să îmbunătăţim actualul sistem bazat pe democraţia reprezentativă, în şcoală şi în afară. Majoritatea studenţilor care stăteau în bănci sub un baner pe care scria “imaginaţia la putere” i-au dat dreptate…
De altfel lipsa de imaginaţie politică şi nu numai, a fost o constantă. Ceva ducea cu gândul la sindromul prizonierilor eliberaţi care vor să se întoarcă în închisoare deoarece nu mai ştiu să trăiască înafara ierarhiei, autorităţii, disciplinei şi normativităţii accentuate cu care au fost obişnuiţi. La fel şi aici, s-a continuat într-o logică a centralizării, a ierarhiei, a reprezentării, a eficienţei economice: să rezolvăm, cerem, revendicăm, votăm – să revenim cât mai repede la normal, dacă se poate cu câteva mici îmbunătăţiri. Focusul nu a fost pe ce putem să facem noi în situaţia respectivă, cum putem să dezvoltăm acest nou spaţiu creat. Nu pe a crea şi experimenta alternativa care ne interesează, ci pe închisoare şi cum să o îmbunătăţim din punct de vedere tehnic…(1).
A existat o dorinţă obsedantă şi dubioasă de a fi apolitici şi o alergie profundă la orice menţiune sau comparaţie cu contextul mai larg al mişcărilor la nivel global de ocupare a pieţelor sau universităţilor. O constantă a fost pregnanta impotenţă şi refuzare a dialogului – să nu idiologizam, să nu fim radicali, să nu fim agresivi, se spunea ori de câte ori se încerca să se discute puţin şi de aspecte ca de exemplu autonomia cunoaşterii faţă de imperativele economice ale pieţei. În sensul ăsta a fost amuzant momentul în care un student a montat steagul României în faţa amfiteatrului, după care, când s-a ajuns la discuţii care chestionau puţin întâietatea economicului, a ţinut să ne atragă atenţia să nu “ideologizam” discuţia. Când i-am spus că gestul de plasare a steagului în faţa amfiteatrului e ideologie nu a înţeles…
Această constantă taxare drept “radicală” sau “agresivă” a oricărei încercări de a gândi şi a oricărui demers critic, a reuşit să producă un spaţiu într-atât de cuminte şi conservator încât s-a ajuns ca în una din zile Petre Roman să aibă de departe cel mai “radical”,”agresiv”, militant şi lucid discurs. Acesta a criticat focalizarea doar pe aspecte tehnice a manifestului, spunând că oamenii ca să poată să susţină ce se întâmplă au nevoie de un mesaj clar şi a dat un exemplu absolut interzis în acel spaţiu: “Universităţile s-au transformat în fabrici de sclavi pentru corporaţii”. A demontat puţin obsesia de a fi apolitici a unor studenţi şi a spus că acţiunea şi manifestul trebuie să fie mai politice, să pună presiune dacă vor să fie luate în seamă. Pentru mine asta a fost momentul în care am înţeles că lucrurile sunt grave, s-a ajuns ca Petre Roman să fie mai revoluţionar decât studenţii revoltaţi…
Până la urmă sterilitatea spaţiului nu a mai putut fi menţinută şi la un moment dat s-au creat două grupuri clare, o bună parte din studenţii la istorie pe de o parte şi ceilalţi (studenţi la alte facultăţi, câţiva studenţi la istorie şi non-studenţi) în cealaltă parte. Se ajungea la discuţii conflictuale până şi pe teme ca dacă obedienţa trebuie sau nu denunţată. Discuţia a ajuns atât de absurdă încât cineva a zis, cei drept în glumă, să votăm: “cine e pentru obedienţă şi cine e împotrivă”.
În final s-a produs o ruptură, sintetizată destul de bine pe facebook de cineva:
Unii le au mai mult cu religia si patria si ceilalti le au mai mult cu miscari de protest unde problemele studentilor sunt doar un caz particular. Dar era normal sa nu gandeasca toti la fel.
Din păcate trebuie să mai fac o comparaţie interzisă: în mod ironic, la fel ca în toate mişcările Occupy din lume fracţiunea naţionalistă, foarte de dreapta nu reuşeşte să intre în dialog cu alte tipuri de idei şi în final se auto-exclude. La fel am văzut şi în piaţa Syntagma în Atena, câţiva cu steaguri greceşti care stăteau într-un colţ izolându-se, fără să ia parte la discuţiile zilnice comune din centrul pieţei.
Această situaţie o percep ca pe un moment simbolic important, încerc să o văd ca pe un semnal al faptului că ideologia dominantă (anti-comunistă, întâietatea pieţei-economicului, neoconservatoare) e în declin.
După istorie
După plecarea fracţiunii respective, lucrurile au evoluat în bine. S-a renunţat la sistemul bazat pe vot şi s-a trecut la cel bazat pe consens, oamenii nu au mai fost cenzuraţi când aduceau în discuţie şi alte perspective decât doar cele pur tehnice gen: procente din PIB sau locuri la cămin. Am putut discuta chiar despre autonomia cunoaşterii faţă de planul economic, din punct de vedere politic. (2)
Mi-aş dori ca următoarele ocupări (vor veni) să nu se mai focalizeze pe compunerea de revendicări de la autorităţi ci pe punerea în practică – să nu cerem ca Universitatea să fie un loc al dezbaterii a problemelor societăţii ci pur şi simplu să-l facem aşa, să nu cerşim de la alţii să ne creeze Universitatea pe care o dorim ci să o facem. E şcoala noastră (a tuturor, că suntem înscrişi sau nu), societatea noastră, şi dacă ele sunt ocupate de ceva ce nu ne place, e poate momentul să le re-ocupăm şi să le facem aşa cum vrem.
Asta cât se mai poate, pentru că ultimul asalt asupra spiritului critic are deja urmări grave: rolul Universităţii e tot mai mult doar de a produce competenţe profitabile şi uşor de exploatat în cel mai bun caz şi şomeri în cel mai rău… Noua economie nu se mai mulţumeşte să exploateze forţa fizică şi gândirea analitică ci e tot mai mult interesată să acapareze capacităţile cele mai intime – inteligenţa, imaginaţia, intuiţia, afectivitatea sunt degradate ca simple resurse de exploatat. Noua Universitate nu mai are autonomia de a chestiona această situaţie ci doar de a răspunde cerinţelor pieţei, de a fabrica această subiectivitate predispusă să-şi prostitueze aceste resurse cu plăcere. Şi da, asta ar rebui să fie motiv suficient pentru a schimba sistemul, nu pentru că te agresează din punct de vedere economic ci pentru că te anihilează din punct de vedere uman.
____________
1. Comparaţia cu închisoarea nu e exagerată, Foucault demonstrează convingător că închisoarea e modelul tuturor instituţiilor disciplinare, inclusiv al şcolii. Vezi Michel Foucault, Power/Knowledge, US: Random House, 1981;
2. Aici sunt argumentul şi revendicările finale: http://t.co/AysU6La3