Statele membre ale UE se întrunesc în cadrul unui alt summit decisiv. Dar nu fac decât să repete după aceeaşi partitură, sperând o rezolvare de la sine a crizei. La fel precum făceau generalii americani, incapabili să găsescă o cale de ieşire din război, care continuau să bombardeze Vietnamul, denunţă Barbara Spinelli.
Cu ocazia summitului european din 28-29 iunie, economistul grec Yanis Varoufakis analizează încăpăţânarea obtuză a politicilor cu care guvernele Uniunii Europene pretind să salveze moneda unică, exprimând stupefacţia în legătură cu starea de confuzie din inimi şi din acţiuni. O aşteptare aproape mesianică de relansare este afectată de indolenţa politică, de inactivitatea mentală a economiştilor şi de incredibila lipsă a leadership-ului.
Ne aflăm încă o dată înaintea unui summit considerat crucial. Vor fi luate decizii măreţe sau vom naufragia într-un mod fatal. Sunt unele voci care numără minutele, spunând că euro nu va supravieţui mai mult de trei luni, gândindu-se că ceasul deja a stat. De ani de zile se vehiculează permanent ideea că ar mai fi rămas doar trei luni. În acest context, Yanis Varoufakis face două comparaţii istorice la care ne gândim cu teamă.
Aceeaşi muzică de pe un disc zgâriat
Prima se referă la criza din 1929 şi la atitudinea pe care preşedintele american Herbert Hoover a avut-o în acea perioadă. Metoda era similară cu cea de acum: reducerea drastică a deficitului public, diminuarea salariilor şi a puterii de cumpărare, în timp ce economia Statelor Unite era pe punctul imploziei. A urmat o perioadă de sărăcie, agitaţie, iar, în Europa, s-a ajuns la sfârşitul democraţiei.
Nu mai puţin îngrijorătoare este comparaţia cu războiul din Vietnam: în anii 1960 – 1970, experţii Pentagonului deja erau siguri de înfrângere. Au continuat să bombardeze Vietnamul, într-un mod convulsiv, pentru că nu reuşeau să se pună de acord asupra modalităţilor de oprire a acestei activităţi care era, evident, iresponsabilă.
Recunoaşterea erorilor şi schimbarea cursului războiului ar fi salvat mii de vieţi americane, sute de mii de vieţi vietnameze şi fondurile aferente salariilor militarilor. Probleme similare cu acestea, în 1940, erau catalogate drept “bizare” de către istoricul Marc Bloch: structurile de avangardă politico-militare sunt lipsite de viziune şi de conducere, iar societăţile şi clasele conducătoare stagnează.
Cei care conduc Europa în acest moment sunt animaţi de aceeaşi lipsă de voinţă: criza din sistemul bancar şi cea a datoriilor suverane nu reprezintă acelaşi lucru ca un conflict militar, dar unele reflexe sunt identice. Iar cetăţenii de rând pierd controlul, fără a mai înţelege nimic. De luni întregi există doar summituri (la nivel bilateral, cu participarea a patru lideri, 17 sau 27), iar toate aceste reuniuni sunt considerate decisive.De luni întregi, pe scena politică se perindă personaje care rostesc aceleaşi fraze.
Cancelarul Angela Merkel şi ministrul german al Finanţelor, Wolfgang Schäuble, intră în sala reuniunii Consiliului European, se aşează şi încep să recite: “Nu se poate face nimic; înainte de solidaritate, toată lumea trebuie să facă ordine în propria casă“. Şi întotdeauna este cineva de la periferia sudică a Europei care, în loc să negocieze cu seriozitate, adresează rugăminţi: “Dar faceţi un efort, noi riscăm să ne scufundăm!“. Pare să fie aceeaşi muzică de pe un disc zgâriat. Se aşează şi repetă aceleaşi lucruri, la fel ca generalii care continuau să îi bombardeze pe vietnamezi cu speranţa că războiul, la fel ca şi criza de pe pieţele financiare, se va încheia de la sine.
Tehnocraţi care cenzurează şi sancţionează
Totuşi, este adevărat că ceva se mişcă în Europa. Datorită presiunilor exercitate de social-democraţi şi de verzi, guvernul liberal-conservator german admite să trebuie să se facă ceva pentru creşterea economică (o declaraţie lipsită de conţinut, exact ca atunci când generalii aflaţi în război spun “pace“).
În cursul reuniunii organizate la Roma cu participarea Angelei Merkel, a preşedintelui francez François Hollande, a premierului italian Mario Monti şi a lui Mariano Rajoy, şeful guvernului spaniol, s-a decis punerea la dispoziţie a 130 de miliarde de euro (o sumă frumoasă, dar deblocarea ei este un lucru rar, în contextul în care se evită creşterea deficitului comun la nivel european). În plus, s-a stabilit să fie ignorate rezervele exprimate de Marea Britanie şi Suedia şi să se aprobe o taxă pe tranzacţiile financiare, pentru a se oferi un moment de relaxare zonei euro.
Paşi înainte au fost făcuţi, dau asigurări guvernele, dar lipseşte esenţialul: încă nu pot fi emise euro-obligaţiuni, iar Berlinul are o atitudine ezitantă faţă de proiectul unei reeşalonări parţiale a datoriilor – elaborat în noiembrie 2011 de Consiliul german al experţilor economici. “Se doreşte un salt spre un nivel federal“, conform zvonurilor, dar şi aceste şoapte riscă să fie lipsite de conţinut, la fel ca şi conceptele de relansare şi pace.
Elementul substanţial care persistă este dogma germană a “ordinii în propriile case“. Persistă şi noua prerogativă de verificare a echilibrelor bugetare naţionale, conferită Comisiei Europene. Este o prerogativă bizară, acordată unor tehnocraţi care cenzurează şi sancţionează. Nu este o prerogativă menită să reprezinte baza unei construcţii politice, nici una a unei instituţii care să aibă resurse proprii sau care să fie legitimată din punct de vedere democratic.
O cursă a morţii
Ideea este că astfel de măsuri nu sunt suficiente, pentru că problemele nu sunt de natură tehnică, ci de natură politică. Ne-am obişnuit să acuzăm pieţele financiare, să spunem că Europa nu trebuie să depindă de perspectivele pe termen scurt ale acestora. Dar ţinem cont de pieţele financiare? Sunt imprevizibile, dar, dacă au suspiciuni în legătură cu soluţiile noastre, acest lucru înseamnă că întrebarea lor este alta: “Chiar intenţionaţi să salvaţi euro? Doriţi să faceţi acest lucru sau nu, doriţi cu fermitate uniunea politică de care vorbiţi permanent?”.
Dacă pieţele financiare seamănă cu o haită de câini agresivi, acest lucru se întâmplă pentru că simt o Europă şi o Germanie care nu doresc să îşi asume puterea, care aleg să nu se afirme pe plan global. Se vor calma doar după prezentarea unui plan cu scadenţe clare (este important să fie oferit un termen, chiar dacă nu unul imediat): un plan care să prevadă un sistem fiscal european, un bilanţ european credibil, un control al Parlamentului European, o Bancă Centrală similară cu Rezervele Federale din Statele Unite, o politică externă unitară. Au dreptate să insiste. Mai ales pentru că, de această dată, lipseşte America postbelică ce insista pentru federalizarea Europei. De data aceasta, Barack Obama solicită măsuri de amploare redusă din partea Europei, nu un mare proiect unitar.
Puţini vor să înţeleagă că este nevoie de o reformă în sensul unui sistem federal. François Hollande afirmă că uniunea politică dorită de Germania este acceptabilă doar dacă va conduce imediat la solidaritate. Angela Merkel nu exclude solidaritatea, dar propune în primul rând o uniune politică. Atât Franţa, cât şi Germania practică jocuri de intimidare. Este ca în scena filmului “Rebel without a cause” (“Rebel fără cauză“): doi tineri aleargă în paralel cu maşinile spre marginea prăpastiei. Primul care va frâna va fi considerat laş. Dacă amândoi insistă în cursă, riscă să cadă în prăpastie. Jocul este tragic, mai ales că reproduce vechiul echilibru de forţe al statelor naţionale, situaţie care a ruinat Europa. Uniunea Europeană fusese creată tocmai pentru a face să dispară astfel de curse ale morţii.