Întemeindu-se pe unele sondaje, socialiștii și aliații lor sperau într-o mare victorie a campionului lor François Hollande. N-a fost să fie, căci avansul față de contracandidatul său, în turul al doilea, a fost unul foarte mic, abia de 51,6%. Niciun motiv de sărbătoare, așadar, în ciuda cohortelor de naivi (ca să nu zic mai rău) care răcneau „Am câștigat!” în seara zilei de 6 mai, în Piața Bastille și în alte capitale regionale din Hexagon. Nu chiar. They are not the champions! Mai mult, dacă luăm în calcul și procentul absenților, 19%, apoi numărul destul de ridicat de buletine de vot anulate sau de voturi albe, 6%, ajungem la aproape 25% de non-votanți – ceea ce înseamnă că președintele a fost ales doar de 38% din masa electoratului, adică de mult mai puțin de jumătate dintre votanți și de încă și mai puțini dintre cei cu drept de vot (1).
Sigur, se știe, asta e tendința generală a democrațiilor postmoderne, în care, pe diverse meridiane (și fără excepții ca referendumurile pentru validarea tratatului de la Maastricht sau a Constituției Europene), în jur de 25 până la 40% din electoratul european și mai ales est-european (din pricina absenteismului, a voturilor albe sau anulate), uneori chiar majoritatea, refuză să participe la jocul democrației reprezentative (2). Concluzie banală pentru științele politice, care, în schimb, nu se întreabă niciodată care este esența acestui absenteism (pozitiv sau negativ), în ciuda mizelor mari ale votului, de multe ori cruciale pentru viitorul unei țări!
Acestor oameni care, într-un fel sau altul au refuzat jocul electoral, le trebuie adăugate cele 18% de procente ale votanților (o atitudine activă, în acest caz) Frontului Național, privit de establishment-ul politic de azi drept un partid situat în afara jocului politic „normal”.
Și totuși, în ciuda consemnului de abținere dat de liderul său, Marine Le Pen, simpatizanții Frontului Național, în majoritate zdrobitoare, au votat în proporție de 80% pentru Nicolas Sarkozy, iar pentru François Hollande – abia 20%. Cunoscuta lor aprehensiune față de socialiști i-a permis, iată, lui Sarkozy să se apropie de 50% și să umbrească victoria lui Hollande.
După aceste considerații preliminare, mai rămân două întrebări esențiale:
1) Ce reprezintă voturile Frontului de Stânga?
2) Ce reprezintă voturile acordate unui Front Național relansat, sub un nou look, de fiica bătrânului său șef?
Să le luăm pe rând.
Rolul „extremelor” autorizate
1.Frontul de Stânga
Frontul de Stânga a fost la început o OPA [ofertă publică de cumpărare, n. trad.] a lui Jean-Luc Mélenchon, venit din Partidul Socialist, făcută Partidului Comunist Francez, ajuns azi o grupare muribundă, care nu mai respiră decât din mila PS (spre a crea iluzia unei stângi plurale), a unui PCF încă prezent și capabil să capteze voturile ce s-ar fi putut rătăci spre Frontul Național ori care ar fi putut genera un curent de stânga mai radical (3). Ca și Biserica Catolică din Franța, compusă în special din episcopi și popi, PCF nu mai e acum decât un partid al cadrelor mărunte, trăitoare din pomana Partidului Socialist (4).
Apoi, Frontul de Stânga a reprezentat și el o ofertă publică de cumpărare pentru un electorat ispitit o vreme de radicalismul verbal al Noului Partid Anticapitalist (NPA), format din studenți, tineri funcționari, niscai muncitori și vreo câțiva imigranți sau „post-imigranți” de prin periferii, care, de la plecarea lui Olivier Besancenot (figură populară, construită de mass media), a ajuns și el cu un picior în groapă, după cum arată scorurile electorale (5). În sfârșit, Frontul de Stânga a fost și rămâne instrumentul care permite colectarea celor care, la stânga PS-ului și a Verzilor, votaseră cu „nu” la referendumul din 2005 pentru Constituția Europeană. Folosind o metaforă din Turul Ciclist al Franței, se poate spune că Mélenchon a jucat rolul mașinii-mătură [care merge în urma competitorilor, culegându-i pe cei ce nu mai pot continua cursa, n. trad.], la stânga PS, lichidând în trecere NPA [Noul Partid Anticapitalist] și Lutte ouvrière (LO) [Lupta muncitorească] (6), pentru ca, imediat după aflarea rezultatelor, să-i ofere fără discuție voturile sale candidatului Hollande, înainte chiar de a i se fi cerut acest lucru. Acuma, fără șagă, nu cumva Hollande și Mélenchon se înțeleseseră dinainte? Ar fi fost o mișcare banală. Căci în pofida gurii sale mari, Mélenchon și cele 11% ale sale din primul tur s-au dovedit de-a dreptul dezamăgitoare pentru cei ce vedeau în el o alternativă proletară capabilă să atragă voturile muncitorilor, risipite spre Frontul Național și spre socio-trădătorii PS-ului, într-un soi de redeșteptare a unei extreme stângi radicale și populare (7).
Să nu ne facem însă iluzii, căci o anchetă efectuată pe baza rezultatelor primului tur arată că majoritatea muncitorilor calificați, a maiștrilor și a cadrelor mai mărunte, angajați cu contracte pe durată nelimitată, l-au votat fie pe Sarkozy, fie pe Le Pen, și că doar o parte dintre cei angajați cu contracte pe durată limitată și doar unii dintre lumpenii cu drept de vot l-au ales pe Mélenchon. Pe scurt, majoritatea muncitorilor n-a privit nici spre Mélenchon, nici spre Philippe Poutou (NPA), nici spre Nathalie Artaud (LO) și cu atât mai puțin spre Joly și spre verzii bobos [abreviere a sintagmei „bourgeois bohème” – burghez boem, n. trad.], ci – oricât de surprinzător ar părea – spre Le Pen și Sarkozy. Poporul nu e bun, trebuie deci schimbat poporul…
2. Frontul Național
Și atunci toți intelectualii de stânga și de dreapta sau aproape toți, alături de jurnaliștii politici stipendiați (tautologică vorbă, de vreme ce jurnaliștii sunt plătiți de patronii de presă sau de stat) au început din nou să bocească sau, dacă nu, să înjure și să-și exerseze sarcasmul în direcția alegătorilor Frontului Național. Bună metodă de a le arăta că au greșit! Căci, surprinzător pentru ideologii socialiști, PS-ul a fost votat de un segment deloc neglijabil al cadrelor superioare, de bobo-șii foști Verzi, de amatorii de viață nocturnă urbană și de turbo-cadre [navetiștii care, din rațiuni de calitate a vieții și optimizare a timpului, preferă să locuiască la distanță de locul de muncă, n. trad.]. De la o vreme, trandafirul socialist s-a făcut ca alb laptele…
Dincolo de observațiile pe seama umorii proletare și a micilor clase de mijloc atrase de Sarkozy, dar mai ales de Le Pen, rămâne întrebarea: de ce eșalonul salarial și meșteșugăresc, care s-ar fi putut ralia claselor populare celor mai vechi (iar asta chiar în pofida originii și a religiei, negustori negri sau funcționari de origine africană ori magrebină) și, în același timp, mai amenințate, de ce așadar s-au întors acești oameni spre Marine Le Pen despre care s-ar putea spune, la prima vedere, că reprezintă – cât se poate de adevărat – burghezia mijlocie, întreprinderile mici și mijlocii și comercianții – așadar segmentul cel mai atins de criza economică, de mondializarea producției și a distribuției și de politicile deflaționiste ale UE? Care să fie resortul acestei atitudini?
Fiindcă, așa cum spusese cândva Michel Rocard (PS), „Frontul Național pune pe tapet probleme adevărate… dar asta nu înseamnă că și oferă soluții bune”. Probleme atât de adevărate încât o parte dintre imigranții recenți veniți din lumea a treia, integrați în câmpul muncii și bineînțeles naturalizați ca francezi, îi aduc voturi din plin – fapt trecut de mass media sub tăcere! Respingând, negând sau ironizând analizele propuse de Frontul Național – fără a le judeca însă în profunzime –, clasa politică așa-zis „republicană” amână prilejul de a afirma public adevărata stare de fapt.
Or, realitatea socio-politico-economică e precum refulatul freudian, cu cât o respingi mai mult, cu atât iese mai repede la iveală. Căci, dacă Frontul Național era, așa cum spun intelectualii de stânga și unii dintre ziariști, un partid neo-nazist, ar fi fost pur și simplu interzis în Franța, cum s-a întâmplat cu grupările autentic naziste de tipul mișcării „Occident” din anii 70 ai secolului din urmă. Sigur, o să mi se arunce în față: „Dar și dumneata ai fost populist! Nu-ți este rușine?” Căci populismul a ajuns, pare-se, o boală rușinoasă a politicii, din pricina răstălmăcirilor operate de o presă vândută, iar totala lipsă de interes a așa-ziselor elite nu încurajează câtuși de puțin redescoperirea sensului său real: grija față de popor în toate straturile lui.
Populism(e)
Populismul – vorbă aruncată atât în obrazul multor politicieni de dreapta gaullistă (Dupont-Aignan, de exemplu (8)), cât și de stânga (José Bové uneori sau chiar cineva situat la extrema stângă a PS, ca Emmanuelli) – denunță azi o gândire oarbă, suspectă de nostalgii fascisto-comuniste, și codată în jargonul mediatic drept o ciumă a practicii social-politice. Pentru elita mainstream a postmodernității civilizaționale, a te preocupa de problemele reale ale oamenilor înseamnă să pui în pericol democrația, să promovezi totalitarismul roș-brun… De parcă a denunța efectele devastatoare ale mondializării generalizate a capitalismului financiar și industrial asupra societății ar fi un gest criminal! De parcă a constata și a afirma că scopul acestei mondializări conduse de o oligarhie financiară nu e altul decât scăderea cât mai rapidă a nivelului de salarizare, prin delocalizare și emigrare masivă, ar însemna că ai o atitudine politică primejdioasă pentru democrație și libertate! Nu cumva e taman invers? Nu cumva chiar aceste manevre financiare și metodele polițienești care le secondează sunt adevăratele pericole pentru democrația reprezentativă și pentru libertățile sociale minimale?
Dar în fond, de ce libertăți periclitate vorbim? În orice caz, nu de libertatea de a avea un salariu decent. Și pentru cine, la urma urmei, este făcută această democrație – care ar trebui asigurată de o bună guvernare, pe lângă, cel puțin, dreptul la sănătate, la muncă și la educație pentru toată lumea? Imigrația masivă nu creează oare destule probleme în sectorul locurilor de muncă și în ce privește integrarea într-o țară ca Franța, al cărui model iacobin (modelul original), deoporivă social și educațional, a fost aproape distrus și al cărui sistem școlar e mâncat de faliment? (9)
Firește, pentru bobos și alte personaje cutreierate de empatii ieftine, metisajul, diferența (fără vălul islamic, se-nțelege) e frumos lucru – cu condiția să fim noi între noi, în aeroporturi, în trekking-urile moderne din Nepal, din Kenya sau din Africa de Sud, în stațiunile balneare, în cluburi de vacanță mai mult sau mai puțin șic, ca turiști căscând ochii la niște indigeni învățați să exhibe un exotism comercial etc. Pe scurt, departe de cartierele sărace unde stau îndesați în coșmelii emigrații, acești blestemați ai pământului de prin toate colțurile lumii. Or, după cum se știe de multă vreme – ia puneți mâna și recitiți „Mizerabilii”, domnilor dătători de lecții morale! – sărăcia naște foame, iar foamea naște răufăcătorul.
Mai mult, omniprezența și omnipotența publicității (i. e. propaganda mărfii) ca ilustrare a fetișismului său, stârnește pofta și, astfel, foame și poftă nasc împreună o societate de nelegiuiri: droguri, arme, banditism – de la amărâții hoți de buzunare la focurile de armă ale mafiei.
Cât despre capitaliști, dorm dragii de ei fără grijă: președintele băncii J.P.Morgan, având în cârcă o pierdere de 2 miliarde de dolari de pe urma speculațiilor nechibzuite, a fost, iată, reconfirmat în funcție, așa cum, cu ceva timp în urmă, omologul său de la Banca BNP își redobândise curăția sacrificând un subaltern care ar fi primejduit chipurile „singur” reputația băncii prin niscai manevre riscate. (Asta e ca și cum o patroană de bordel, pentru a prezerva standing-ul stabilimentului, și-ar concedia o internă pe motiv de frivolitate!) N-am auzit, în schimb, pe nimeni în Franța care să se plângă de manierele bogaților arabi (sau de femeile acestora – învăluite din cap până-n picioare), africani sau asiatici, locuitori în cele mai frumoase cartiere ale Parisului; dimpotrivă, firmele de lux și băncile sunt la picioarele lor, după cum îi adoră și pe tycoon-ii ruși sau pe milionarii nord-americani: ăștia nu numai că aduc plus-valoare, dar încurajează și investițiile în produse exclusiviste.
Cu riscul de a supăra, trebuie s-o spun totuși: că e vorba de imigrație, de delocalizarea afacerilor, de prăbușirea școlii republicane (și asta în pofida hibelor hipercentralizării culturale) la toate nivelurile, de la grădiniță până la doctorat, ori că e vorba de politicile care prejudiciază nivelul de viață al popoarelor din UE, la urma urmei, problemele ridicate de Frontul Național al lui Marine Le Pen sunt juste și pică bine (10). Ce nu-mi place, în schimb, e că nu aud în discursurile FN nicio vorbă despre cum ar arăta viața în afara UE, în cazul în care am reveni la moneda națională, la controalele drastice ale schimburilor și transferurilor de fonduri, atât într-un sens, cât și într-altul. Nu aud nimic nici în privința măsurii esențiale ce ar trebui luată în acest caz, fără de care n-am putea avea apoi o creștere: adică sfârșitul independenței băncilor centrale și al împrumuturilor statului la bănci private (măsură luată de Orbán în Ungaria – tot un populist și el – spre furia Comisiei Europene; dar ce contează Ungaria în marele joc financiar mondial?) (11).
Asupra acestui subiect așadar – sfârșitul independenței băncii centrale – singurul care cu adevărat ar inflama starea de fapt – tăcerea lepenistă a ales să tragă fermoarul, tăcerea lui Mélenchon – idem (12). Și de ce oare? Fiindcă ar trebui atunci mărturisit poporului și că urmează vremuri grele, că toți politicienii, de stânga sau de dreapta, de centru sau extremiști ar susura atunci, fiecare pe limba lui, același cântec de leagăn pentru somnul dogmatic al națiunii. Astfel, UMP [Union pour un Mouvement Populaire – Uniunea pentru Mișcare Populară, n. trad.] și PS ne tot împuie capul cu „ieșirea nedureroasă din criză” – un fleac, o mică zgârietură. Aiurea!
Ce-ar fi însă acest viitor care-l pândește pe francez dacă, din întâmplare, o asemenea opinie politico-economică, absolut radicală în raport cu mainstream-ul gândirii unice europocentrice și atlantiste, ar fi imaginată ca praxis?
În mod clar, asta ar însemna generarea unei stări potențiale de mare violență, de pre-război civil, așa cum stau astăzi lucrurile în Grecia (cu deosebirea că partidele de extremă stânga sunt acolo mult mai puternice decât simulacrul de radicalitate al Frontului de stânga francez, care nici măcar nu pomenește de lupta de clasă în programul său!). Frontul Național reprezintă așadar doar un soi de zgândărea electorală care permite altor partide „republicane” să înșface mereu miza electorală. Le Pen, tatăl, juca această farsă cu un cinism asumat; fiica e o politiciană mult mai abilă, în beneficiul… Partidului Socialist, firește, și în acest scop, este aliata obiectivă a lui Mélenchon. Și poate că nu e pură întâmplare faptul că cei doi se vor înfrunta față în față peste o lună, la alegerile legislative din circumscripția Hénin-Beaumont.
Acesta este circul care-i va ține departe pe francezi de adevăratele probleme aduse de criză în viața de zi de zi. Mai mult ca sigur că spectacolul falsei lupte împotriva fascismului și a falsei politici critice de stânga va fi difuzat la scară națională. Biata Franță!
Dar să fim lucizi și cinici, în sens etimologic. Francezii, ca societate, nu mai au mari aspirații, ca de altfel mai toate popoarele europene. Nu mai vor un destin măreț, ci doar lucruri simple și mărunte: să nu li se mai fure bătrânicilor poșetele pe stradă, băncile să nu-și mai fraierească clienții risipindu-le bănuții în speculații riscante, să nu mai fie șomaj, să aibă parte de un salariu din care să-și poată cumpăra un al doilea sau un al treilea televizor, și poate-o mică văcănțică, și să aibă copiii un viitor cât de cât ferit de sărăcie. – Ceea ce un teoretician revoluționar ca Badiou a înțeles prea bine și a expus într-o scrisoare trimisă ziarului „Le Monde”, care, după cum îi e obiceiul, căina, la unison cu alte ziare, de tipul „Libération”, prostia votanților lui Le Pen. Drept este că cererile Frontului Național nu sunt nici amețitoare, nici revoluționare și că nu se înscriu în programul unei utopii ce visează să răstoarne Weltanschauung-ul mondial. Se mărginesc la oleacă de civism, la revenirea ordinii iacobine în educație, la controlul capitalismului pentru a-l mai ține în frâu (biată himeră ieșită din somnul gândirii critice) și la promisiunea unei modeste bunăstări viitoare, dar, fapt învederat, cu grija de a nu risca un refuz al ordinii mondiale existente, de a nu rosti o vorbă despre evenimentele din Orientul Mijlociu. Una peste alta, nu-i rost de revoluție…
Privatizare și tulburarea ordinii mondiale
Or, după ce au trăncănit o groază despre siguranța și bunăstarea oamenilor muncii, socialiștii mai întâi, apoi și UMP-iștii au sfârșit prin a nu face nimic în acest sens, ba mai mult, s-a privatizat mai mult sub guvernarea socialistului Jospin decât sub cea a chirac-ianului Villepin sau a sarkozy-stului Fillon… Iar Partidul Socialist, în afara lui Fabius (acum ministrul de Externe: mai e vreo speranță?) și a lui Emmanuelli, a îngânat întotdeauna cele mai rele decizii ale UE, susținând votarea Constituției Europene; și, last but not least, în buna tradiție colonială a lui Jules Ferry (omagiat chiar, cu mici precauții, de Hollande), Partidul Socialist a mers pe mâna neo-imperialismului, inclusiv a celui sarkozist din Coasta de Fildeș, Libia, Mali și Siria.
Cât despre UMP – au favorizat mereu marile averi în detrimentul claselor mijlocii, și asta pe fondul unor discursuri liniștitoare, pentru a ține sub control cartierele populare (discursuri fără alt efect practic decât efectul de real)
De fapt, FN și UMP acționează ca și cum imigranții ar fi fost vinovați de voracitatea capitalistă, când ei sunt, alături de proletarii autohtoni (uitați și ei de PS), taman victimele acesteia, victimele ei duble, de vreme ce condițiile economice înspăimântătoare din țările lumii a treia i-au obligat să plece, să se dezrădăcineze, fără a le garanta că nu vor schimba, ei și copiii lor, o sărăcie cu altă sărăcie… Dar e adevărat, cum zicea un economist din lumea a treia, că se trăiește mai bine din scormonitul în pubelele restaurantelor pariziene decât în cele ale restaurantelor din Dacca!
Trebuie desigur eliminată din acest tablou fracțiunea ultra-minoritară a „imigrației alese” care lasă țările lumii a treia fără elită științifică și medicală, fapt subliniat de mai multe ori de dna Le Pen. Căci stânga „generoasă” uită, ca prin minune, că emigrația aleasă a furnizat Occidentului, deci și Franței, o sumă de specialiști cărora nu ea le-a plătit studiile. Totul în câștig, cum s-ar spune.
Canossa?
După alegeri, realitatea geopolitică și geoeconomică a reapărut în toată splendoarea: noul președinte, obligat să plece la Canossa, adică la Berlin, pentru a îngenunchea în fața cancelarului german – căci acolo se decide politica europeană.
Iar cocoșismul presei franceze în chestia influenței pe care ar putea-o exercita Hollande asupra politicilor de relansare economică europeană e fără substanță: Merkel știe preabine că dacă nu mai există bani pentru a cumpăra produsele germane, industria germană va avea de suferit, și că trebuie găsit ceva, hic et nunc, repede-repejor, pentru a injecta nu numai lichidități care să umple buzunarele bancherilor, ci și unele care să stimuleze cererea și deci creșterea economică, în logica bravului neo-keynesianism. Dar nici Merkel, câtu-i ea de Merkel, nu e decât tot un pion al bancherilor: nu poate deci face nimic contra regulilor europene și ale propriilor bancheri anti-keynesieni, căci conduce o economie care, până la urmă, se bazează mai mult pe speculație financiară decât pe producție, o economie în care statul e tot mai mult înghesuit în postura de răscumpărător al datoriilor acumulate de băncile private.
De ce să mai votăm?
Lucrurile stau însă mai rău decât atât: cum se face că după atâtea eșecuri, promisiuni încălcate, minciuni și mizerie cruntă, după atâtea războaie în numele finanței mascate sub patriotism și drepturile omului, cum se face deci că milioane de oameni – întocmai ca oile lui Panurge – continuă să voteze, ajutând astfel să supraviețuiască un sistem din care n-a mai rămas decât forma goală – de vreme ce deciziile esențiale pentru economia politică nu mai sunt luate de politicieni aleși, ci de tehnicieni de înalt nivel numiți în serviciul unei oligarhii financiare mondiale? O formă fără fond…
Și-atunci ce rămâne de făcut? Veche întrebare! Căci social-democrația a rămas încă așa cum a descris-o Engels: „Socialistul este un șarlatan care vrea să reducă sărăcia socială fără prejudicieze nici profitul, nici capitalul”, așadar un comediant care ține publicul ocupat atunci când reprezentanții direcți ai capitalului riscă să declanșeze revolte sociale. Or, Frontul Național nu este decât o versiune contemporană a naționalismului iacobin de dreapta; a recuperat fostul suveranism iacobin pe care social-democrația și Partidul Comunist Francez l-au lăsat de izbeliște – și iaca de ce-l votează o parte a clasei muncitoare… În democrația zisă de alternanță, FN nu este în definitiv admis în jocul electoral decât pentru a feri Capitalul de riscul unor răsturnări de situație majore.
Câtă dreptate avea Coluche când spunea, cu zeflemeaua-i fără pereche, că „Dacă votul ar schimba ceva cu adevărat, ar fi fost de mult interzis”!
Altă lume – dar cu ce condiții?
În ziua în care poporul va înțelege că trebuie să delegitimeze prin absenteism masiv acest spectacol electoral, va începe poate reînnoirea vieții politice, care presupune perspectiva unui trăit-împreună unde binele colectiv trece înaintea avantajelor categoriale, unde fericirea individului nu poate fi imaginată în afara fericirii altuia, unde darwinismul social inerent naturii umane prădătoare (v. Hobbes) trebuie compensat prin non-naturalul din om, printr-o constrângere elaborată și impusă de civilizație, dar nu de aceea a extazului în fața mărfii, care ne ține departe de orice compasiune, ci aceea a fiindului-împreună în măsură (to métron) și nu în lipsa de măsură (amétria, hybris), un fiind-împreună care să respingă ostentația consumului, risipa, și să încurajeze echilibrul și partajul bunurilor, așa încât cu toții să avem plăcerea de a visa, de a citi, de a merge la pescuit, de a ne plimba, de a căuta Frumosul și sublimul (apropo, a se vedea dezastrele arhitecturale produse de ispita profitului imediat!) și poate de a le pune în operă.
Și, de ce nu, de a trăi extazul de a nu face nimic, de a predica, în fine, dreptul la lene, pentru a aminti opera lui Paul Lafargue (ginerele lui Marx)… Pentru toate astea însă, trebuie eradicat fanatismul nihilist al muncii productive directe sau indirecte și a corelatului său, fanatismul nihilist al consumului fără margini; fanatism al muncii productive care, în ciuda aserțiunilor marxismului și leninismului, n-a fost niciodată un destin, ci o teribilă fatalitate. Or, spectacolul electoral consternant oferit de francezi și de elitele lor politice, care va să continue cu alegerile legislative, nu lasă nicio geană de speranță în privința schimbării… Noi mergem pe același drum, cu un discurs doar un pic diferit, în timp ce marii beneficiari rămân neclintiți, ca și nedreptățile.
Traducere din franceză de Teodora Dumitru
NOTE:
(1) Trebuie adăugat și numărul cetățenilor care nici măcar nu s-au înscris pe listele electorale – printre cunoștințele mele sunt destui astfel de cetățeni.
(2) Probabil chiar constatarea acestui decalaj crescând între popor și elitele sale politice explică faptul că „democrațiile occidentale” au determinat, în 2004, prin Observatorul electoral de la OSCE, Rusia și alte țări din fosta URSS să suprime dreptul de a vota „împotriva tuturor candidaților”, o lege în mod vădit „populistă”, moștenită de la URSS, care prevedea că dacă o majoritate a votanților avea această opțiune, alegerile trebuiau repetate fără posibilitatea pentru partide de a mai reprezenta vreunul dintre candidații precedenți<http://larussiedaujourdhui.fr/articles/2011/08/26/la_personne_cle_des_elections_russes_le_dit_cest_la_participation_qu_12650.html >. O potențială refacere totală a „clasei politice”! Dar ne imaginăm ce fel de spaimă – adevărată sabie a lui Damocles – ar semăna o astfel de lege în sânul „clasei politice” occidentale, care nu mai contenește de altfel cu lecțiile de democrație la adresa „popoarelor infantile” din Est și din Sud.
(3) Chiar dacă, pe teren, există încă în unele cartiere și în unele întreprinderi celule militante locale ale PCF, consistente și active, la scară națională, PCF a încetat să mai fie prezent în luptele cotidiene. Militanții cei mai autentic fidel principiilor sale fondatoare au fost marginalizați în aparatul partidului ori s-au risipit în mai multe grupulețe (PRCF [Polul Renașterii Comuniste din Franța], URCF [Uniunea Revoluționarilor Comuniști din Franța], Rouges vifs, Combat communiste [Lupta comunistă] etc.) ori în activitatea sindicală și asociativă. Pentru mulți, PCF a devenit un partid al „notabililor” locali, sau al „fiilor” și „fiicelor” ceva mai cuminți ai unor foști lideri revoluționari. Se remarcă totuși, de curând, în urma Frontului de stânga, o timidă augmentare a efectivelor PCF, care merge cot la cot cu radicalizarea Mișcării Tinerilor comuniști.
(4) Într-un recent interviu acordat publicației „Guardian”, François Hollande declarase: „Astăzi, nu mai există comuniști în Franța” < http://gauche.blog.lemonde.fr/2012/02/14/y-a-t-il-encore-des-communistes-en-france > afirmație poate exagerată, dar simplul fapt c-a fost posibilă e mărturia unei evoluții angajate acum vreo treizeci de ani și care, până acum, n-a fost încă contrazisă cu adevărat de cei interesați.
(5) NPA începuse cu mare pompă în jurul unui nucleu fondator format din cadre ale fostei Ligi Comuniste revoluționare de tendință troțkistă, dar și-a pierdut mare parte dintre noii militanți proveniți din cartierele populare și de imigranți, mai ales din pricina gestionării ambigue a raporturilor de clasă și a atitudinii paternaliste manifestate față de militantele sale social radicale și feministe, dar în același timp și fățiș musulmane, care purtau deci vălul islamic.
(6) Organizație troțkistă radicală și uvrieristă care a strâns mai mult de 5% dintre voturi la precedentele alegeri.
(7) Ceea ce nu trebuie să ascundă faptul că o parte dintre militanții și alegătorii care s-au regăsit în candidatura sa redobândiseră gustul unui discurs și al unui militantism radical anticapitaliste și marxizante, care-și pierduse orice legitimitate în cursul ultimelor „trente piteuses” [expresie desemnând cei treizeci de ani de recesiune economică înregistrată între 1974 și 2004; prin contrast cu „trente glorieuses” – perioada de avânt economic dintre 1945 și 1973, n. trad.]. Fapt ce explică și sporirea intervențiilor ce fac apel la popor pentru a se mobiliza după alegerile legislative din iunie și a forța „stânga” să-și țină promisiunile. Raportul de forță s-ar putea schimba astfel „în favoarea străzii”. Vezi pe tema acestei temeri deschis afișate, sfârșitul interviului lui Nicolas Doisy, „Chief economist” al Chevreux, firmă de consiliere a băncilor și a fondurilor de pensii franceze și anglo-saxone: http://www.la-bas.org
(8) Să nu mai vorbim de candidații care sunt triați de sistemul celor 500 de „nășii” electorale (parrainges électorales – fiecare candidat trebuie prezentat de un număr de 500 de aleși în fața Consiliului Constituțional, n. trad.) obligatorii, în ciuda largii lor difuzări în conferințe și materiale video, cum e cazul lui François Asselineau, fondatorul Uniunii Populare Republicane, un partid ce regrupa gaulliști și suveraniști de stânga favorabili ieșirii Franței din UE și din NATO.
(9) Vezi Jean-Paul Brighelli, „La fabrique du crétin : La mort programmée de l’école”, Jean-Claude Gausewitch, Collection « coup de gueule », 2005, 221 p.
(10) Chiar dacă uneori felul în care manipulează explicit și implicit subînțelesurile rasiste poate șoca. Dar va merge ea oare mai departe pe acest teren decât notabilii UMP, ca președintele ieșit din cursă, ca ministrul său de Interne ori ca noul ministru de Interne „socialist”, Manuel Valls?
(11) Spre deosebire de reluarea controlului asupra economiei naționale ca urmare a unor mișcări de masă în Islanda și în Argentina < http://www.youtube.com/watch?v=9rGNF-C6Xek > et en Argentine < http://www.ptb.be/nieuws/artikel/apres-le-petrole-en-argentine-la-bolivie-nationalise-le-reseau-electrique-national.html >, despre care „marile” media nu vorbesc. Așa cum nu vorbesc nici despre marea grevă de acum a studenților și a elevilor din Québec în favoarea menținerii educației gratuite, care durează de mai multe luni și a strâns mai bine de 200 000 de manifestanți într-o „provincie” cu abia 7 milioane de locuitori. < http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=y5jtouWzbJ4 >