Interviu cu Mihaela Mihailov și David Schwartz
Pe 19 și 20 mai 2012 a avut loc la subRahova, avanpremiera spectacolului SubPământ, text de Mihaela Mihailov, în regia lui David Schwartz SubPământ are la bază istoriile personale ale membrilor comunității minerești din Valea Jiului, fiind construit după mai multe etape de documentare la fața locului. Spectacolul este o continuare a proiectului Capete înfierbântate – 13-15 iunie 1990, proiect de cercetare și performare a istoriei recente, care aduce în discuție impactul mineriadei.
Am discutat despre cele două proiecte și comunitatea muncitorească din Valea Jiului cu Mihaela Mihailov și David Schwartz.
SubPământ se va juca în București vineri 8 iunie, ora 19.00 la SubRahova, urmând ca în perioada 11-18 iunie să mergem în turneu în Valea Jiului, unde vor avea loc 6 reprezentații ale spectacolului în 6 orașe minerești, urmate de discuții cu publicul.
Valentina Iancu: Care este legătura dintre cele două proiecte? Mă așteptam să văd în SubPământ o continuare evidentă a spectacolului anterior, Capete înfierbântate.
Mihaela Mihailov: Amândouă sunt legate prin același proces de documentare, pentru Capete înfierbântate am făcut în jur de 40 de interviuri cu participanți direcți sau indirecți la mineriadă, cu studenți, liderii studenților, mineri, președintele României din acea perioadă, oameni care au fost bătuți. Am încercat să acoperim categorii cât mai diverse de actanți la evenimente, pentru că ne-a interesat să vedem cum se reflectă evenimentele din 13/15 iunie 1990 și care este percepția fiecăruia. Am căutat să studiem cum se modifică percepția fiecăruia în funcție de implicarea în evenimente, deopotrivă din perspectiva de atunci, cât și dintr-o perspectivă actuală. Monoloagele le-am construit pe baza interviurilor, sunt practic o transcriere cât mai exactă a interviurilor pe care le-am făcut. Ambele spectacole aparțin unui proiect de cercetare asupra istoriei recente din perspective care se completează. Primul – Capete înfierbântate – se raportează la istoria unui eveniment și la felul în care această istorie poate fi performată, cel de-al doilea – Sub Pământ – are în centru arhivarea unor comunități care devin emblematice pentru evoluția mediilor comunitare din România după 89. Cercetarea de teren reprezintă o parte consistentă a celor două spectacole și ea a dat și direcția de lucru în repetiții.
V.I. Când ați început documentarea pentru Capete înfierbântate cunoșteați subiectul, aveați deja o teză?
David Schwartz: Nu. Eu de exemplu aveam 4-5 ani la mineriadă, deci nu am amintiri personale. Educație în sensul acesta nu se prea face, aveam și informații destul de puține, așa că am plecat aproape de la 0 cu documentarea, dincolo de clișeele obișnuite, că minerii au venit la București și au bătut oameni etc. Lucrurile au fost bine-înțeles mult mai complicate. Una dintre cele mai dureroase urmări ale așa-numitelor mineriade se leagă de felul în care aceste evenimente au contribuit la inocularea în discursul public al unui stigmat asupra minerilor și asupra Văii Jiului în general.
V.I. Comunitățile din Valea Jiului resimt o presiune din cauza modului în care sunt prezentate de mass-media și percepute de ceilalți? Mă refer la imaginea de agresori care le-a fost creată post mineriade.
D.S. Da, sigur. Foarte mulți (de acolo) sunt perfect conștienți de toate etichetele care li s-au pus și fac tot posibilul să schimbe această percepție. Când vorbești prima dată cu oamenii, foarte mulți încearcă să accentueze faptul că imaginea lor a fost denaturată, că nu sunt “monștrii care mănâncă oameni”. Această componentă este foarte prezentă acolo. Oamenii au o conștiință politică foarte clară, înțeleg perfect modul în care personalitățile publice și mass-media au manipulat imaginea minerilor, felul în care au fost acuzați de lucruri pe care nu le-au făcut, sau faptul că acțiunile unora dintre mineri au fost generalizate și extinse asupra întregii comunități din Valea Jiului și până la urmă, prin extensie, la nivelul întregului grup social al minerilor. Mai există un fenomen, și mai dureros, faptul că unii oameni își internalizează părerea exterioară negativă, ajungând să reproducă discursul ”de la centru” despre incultura sau agresivitatea oamenilor din Valea Jiului. Lucruri care sunt absolut false, din experiența noastră acolo, oamenii nefiind cu nimic diferiți de alții din orice zonă industrială abandonată a țării.
V.I. În Valea Jiului nu s-a investit nimic, a ajuns cumva printre cele mai sărace zone ale țării, dacă nu chiar cea mai săracă. Nu cumva tot din cauza percepției denaturate asupra minerilor nu s-a investit deloc acolo?
D.S. Pe de-o parte, categoric că stigmatul acesta asupra Văii Jiului și ideea că acolo e o zonă nesigură a determinat lipsa de investiții acolo, din partea investitorilor privați. Pe de altă parte, statul a neglijat complet zona. Cel puțin pentru perioada 1996-2000 mulți vorbesc chiar de o răzbunare, ceea ce nu cred că este exagerat, pentru că în perioada asta s-au întâmplat cele mai crunte lucruri. Disponibilizările din 1997 și modul în care au fost făcute, au reprezentat cea mai proastă decizie care putea fi luată în legătură cu Valea Jiului și cu situația minerilor. Li s-a spus că minele se vor închide și ei pot să plece acum cu 12 salarii compensatorii sau se va ajunge în situația în care, peste câțiva ani, vor fi dați afară fără să mai primească nimic. Practic, au fost șantajați și păcăliți cu această sumă ”fabuloasă” de 12 salarii să-și dea demisia. Urmările acestor disponibilizări, atât economice cât și sociale au fost devastatoare. Nu a existat niciun fel de intenție de reconversie profesională, oamenii nu au mai găsit de lucru, mulți dintre ei s-au întors la țară, unde au fost primiți cu reticență de rude, multe familii au ajuns să se întrețină din munca femeilor în străinătate.
V.I. Minele s-au închis sau funcționează încă?
D.S. S-au închis 3 mine din 12, iar până în 2018 se vor închide alte 3. Însă și de la minele care sunt încă active s-au făcut concedieri masive, cei care ies la pensie nu sunt înlocuiți de alți angajați, numărul muncitorilor s-a redus practic de aproape zece ori.
V.I. Și s-au luat vreun fel de măsuri sociale după aceste concedieri?
D.S. Nu, nimic semnificativ. În spectacolul Sub Pământ există un personaj care explică foarte clar acest fenomen. Foarte mulți dintre cei disponibilizați în 1997 au rămas complet inadaptați noului context al României capitaliste. În același timp, dacă privim spre alte comunități minerești din Hunedoara sau Baia Mare, sau spre alte orașe mono-industriale, vedem că situațiile nu sunt cu mult diferite. Procesul este similar: fabrici mamut vândute pe nimic unor firme străine care apoi le lichidează, oameni rămași fără locuri de muncă, degradarea stimei de sine a muncitorilor. Sunt probleme generale la nivelul întregii țări.
M.M. Cred că este important de văzut ce urme lasă toate aceste lucruri în structura socială și în raporturile lor interumane. Se distruge țesutul social al unei comunități. În toate interviurile și discuțiile pe care le-am făcut, oamenii vorbeau despre modul în care funcționau aceste comunități, la nivel social, cultural, economic etc. Noua structura economică și politică, de fapt, îi alienează și distruge relațiile comunitare. Locurile de adunare nu mai există sau și-au pierdut treptat semnificația. Noi suntem destul de puțin obișnuiți să vorbim despre relevanța locurilor în care se adună oamenii, în care petrec timp împreună. În spectacolul SubPământ există destul de multe referințe la modul în care oamenii își petreceau timpul liber, construind ceva pentru comunitate și dezvoltîndu-ți apartenența la această comunitate. Exista o organizare micro-comunitară, cu diferite activități (baluri, brigada artistică, piese de teatru, sărbători etc.), lucruri care aveau o semnificație profundă în interiorul lumii respective. Fiecare participant la aceste activiăți de coeziune socială juca un rol în interiorul grupului, fiecare se simțea util, important. Acum, din interviuri, rezultă că stima lor de sine este total distrusă și nu mai au sentimentul că mai pot construi ceva împreună. Sunt cumva dezrădăcinați, simbolic vorbind, adică au pierdut sensul pe care îl avea viața lor acolo, rostul lor în acel spațiu geografic. Toate schimbările din ultimii 20 de ani i-au afectat pe foarte multe planuri și au fost atinse foarte multe categorii. În general, când vorbim despre Valea Jiului, ne-am obișnuit să ne referim la mineri. Noi am încercat să nu ne referim în demersul nostru doar la mineri, am vrut să mergem și spre oameni la care de obicei nu se face referire în discuțiile despre Vale și care îți pot da o perspectivă mult la extinsă asupra zonei și asupra relevanței ei în contextul actual. Adică oamenii în vârstă care sunt depozitarii unor tradiții, copii, soțiile minerilor. Am încercat să mergem și în alte zone decât cele despre care se vorbește de obicei în discursul public despre Valea Jiului.
V.I. Eu cred că aici termenul de miner include toate aceste categorii, cred că în discursurile despre zonă “miner” se folosește cu o semnificație extinsă și face referire, prin extensie, la toți oamenii care conviețuiesc acolo.
D.S. Percepția nu e greșită asupra faptului că mina definește comunitatea. Într-o bună măsură comunitățile sunt, sau mai exact erau până au început concedierile masive, definite de activitățile din jurul minelor. Doar că viața și activitățile din jurul minelor implică mult mai multe categorii de oameni, dincolo de mineri. Minerii activi nu reprezintă și cred că nu au reprezentat niciodată mai mult de 30% din populația Văii Jiului. Avem de-a face cu niște comunități complexe, cu viața socială complexă. Rolul femeilor în familie este fundamental, bărbatul într-adevăr reprezintă sursa principală de venit a familiei, însă femeia este de multe ori cea care administrează tot ce ține de viața privată, pe toate planurile, inclusiv cel economic. Apoi rolul pensionarilor este foarte important, inclusiv din punct de vedere economic, deoarece, de multe ori, ei sunt cei care asigură un venit constant în familiile în care tinerii nu își găsesc de lucru. Tocmai aceasta a devenit una dintre mizele spectacolului SubPământ, să reușim să transmitem această realitate complexă și diversă, dincolo de impresia din exterior și clișeele obișnuite.
Este uimitoare discrepanța dintre discursul public și realitate, alimentată de schimbarea paradigmei discursului public după 1989. De la a fi valorizați ca stâlpi ai societății și cei care duc societatea mai departe, minerii și, de multe ori, muncitorii în general au ajuns să fie considerați paria, oameni de nimic, leneși ș.a.m.d. Schimbarea asta a fost bruscă și foarte brutală, încât a produs efectiv niște tragedii în ceea ce privește stima de sine a acestor oameni. Începând cu anii ’90, discursul multor intelectuali publici și al mass-media despre muncitori a fost, și continua să fie, în bună măsură, absolut iresponsabil.
V.I. Pe de altă parte, eu cred că un factor important în alienarea și distrugerea comunităților îl reprezintă sărăcia. Când ajungi la limita subzistenței mă gândesc că supraviețuirea este mai presantă decât coeziunea comunității. Deci, nu credeți că degradarea depinde de factorul economic?
D.S. Nu, nu sunt de acord cu asta. Sigur că componenta economică este foarte importantă, dar dincolo de degradarea situației economice, este vorba de o degradare în plan simbolic foarte dură.
M.M. Cred că mai este o problemă. Sigur că situația economică îți pune probleme legate de felul în care te mai poți organiza, dar eu cred că s-a produs o dezrădăcinare. Se simte lipsa gravă de apartenență la spațiu. Oamenii nu mai simt că aparțin în nici un fel acelui loc. S-a produs un fel de distanțare afectivă, pragmatică și simbolică față de acel loc. În aproape toate discursurile revine problema plecării, toți își doresc să evadeze, să plece, dacă nu ei, măcar copiii lor. Este un loc în care a existat o coeziune comunitară foarte puternică, oamenii construiau un tip de legături, inclusiv prin relațiile de muncă. Nevoia de-a construi ceva în locul în care trăiești s-a diminuat considerabil. Oamenii deja nu mai au nici forța, și nici dorința de-a se mai gândi că aparțin acelui loc. A apărut în gândirea lor o lipsă totală de relevanță a rolurilor lor sociale, dincolo de degradarea colectivă. Oamenii nu reușesc să-și găsească rostul, și asta se simte în felul în care își spun poveștile.
V.I. Lipsa de încredere în forțele proprii sau în voi?
M.M. Cred că ambele. Am senzația că oamenii nu-și prețuiesc poveștile, nu li se pare că ceea ce au de spus mai poate fi important pentru ei, pentru noi și pentru comunitate.
D.S. E o lipsă de încredere, nu atât în propriile povești și în propria existență, cât în felul în care este percepută din exterior această existență și în felul în care sunt percepute din exterior poveștile lor. Nu e vorba de faptul că ei nu au încredere în poveștile lor, cât despre faptul că ei s-au obișnuit ca ceilalți să-i desconsidere, să-i acuze sau în cel mai bun caz să îi ignore.
M.M. Când spun lipsă de încredere în propriile povești, mă refer la faptul că acești oameni transmit senzația unei nesiguranțe în receptarea poveștilor pe care le spun, ei nu mai cred că ceea ce spun este important, ascultat, înțeles. Nu se mai raportează la propriile lor povești ca la niște narațiuni comunitare care mai pot comunica altceva decât ceea ce se știe deja.
V.I. Cum a decurs documentarea voastră în interiorul comunității. Cum au privit interesul vostru pentru ei? Cum au reacționat, cum v-au primit?
M.M. Am făcut o documentare în mai multe etape, lucru care a fost foarte bun pentru că ne-a dat și nouă un tip de stabilitate, pentru că este destul de greu în contactul cu comunitatea felul în care îți construiești toate legăturile. În luna iulie 2011 am stat acolo 3 săptămâni împreună cu David și cu Vlad Petri (fotograf). Am stat la Petroșani, dar am mers în toate orașele: Petrila, Aninoasa, Lupeni, Vulcan, Uricani. Aproape în fiecare zi am lucrat un atelier de scriere, desenat și povești personale cu copii din Petrila și am încercat să mergem pe cât mai multe piste și în cât mai multe direcții ca să ne facem o imagine de ansamblu mult mai largă decât cea care este asociată de obicei Văii Jiului. Atelierele cu grupul de copii au avut un rol definitoriu în documentare pentru că ne-au ajutat să creăm împreună cu ei un posibil model de educație participativă la viața de zi cu zi a comunității. Copiii le-au scris scrisori primarilor și le-au spus ce îi nemulțumește și ce poate fi îmbunătățit. De asemenea, prin ateliere, am dezvoltat o temă esențială în spectacol, și anume perspectiva asupra viitorului și a evoluției Văii Jiului. În atelierele de scriere, copiii au conceput harta narativă a lumii lor și a felului în care văd această lume peste 10 ani. S-au implicat în redesenarea Văii Jiului din perspectiva transformărilor pe care ei le consideră posibile.
D.S. Am încercat să luăm legătura cu cât mai multe categorii sociale prezente acolo, de la mineri și familiile lor la intelectuali, autorități locale, pensionari, oameni care au lucrat în afara tării, persoane care trăiesc din vânzarea de fier vechi și cărbune etc.
V.I. SubPământ nu continuă Capete înfierbântate. Mă așteptam la o legătură evidentă, intrinsecă între cele două proiecte
D.S. Capete înfierbântate era un proiect strict documentar în care am cercetat atent ”mineriada” și modul în care aceste evenimente au influențat pe de-o parte viața personală a actanților principali, pe de altă parte, generalizând, evoluția unor întregi categorii sociale, la 20 de ani distanță. Spectacolul SubPământ are o componentă comunitară mult mai puternică. Echipa noastră a construit în timp o relație cu oameni din Valea Jiului. Am fost de 4-5 ori acolo și pe parcurs am încercat să construim o relație strânsă cu locuitori de acolo. Valea Jiului înseamnă mult mai mult decât povestea mineriadei și, prin noul proiect, am încercat să punem în discuție toate aspectele despre care am vorbit până acum. Ne-a interesant să cercetăm viața comunităților muncitorești de acolo, modul în care au evoluat, s-au degradat după 1989 în contextul schimbării de regim, al schimbării de valori, al disponibilizăriilor și, desigur, în contextul mineriadelor.
M.M. Cumva ne-am dorit ca cele două proiecte să se completeze reciproc, fără să existe un determinism între ele. Pot funcționa foarte bine atât împreună, cât și separat. Sigur că, în Capete, reperul este Mineriada, însă SubPământ urmărește istoria unei zone, evoluția structurilor de muncă, a degradării calității muncii și a vieții în sine, acoperind o perioadă istorică mai largă. Am urmărit continuitatea și discontinuitatea vieții în comunitățile minerești, deci lucrurile au stat puțin diferit chiar în documentare. Capete înfierbântate este strict despre un eveniment politic, prezentând cât mai multe perspective ale evenimentului, pe când aici este o documentare care merge spre recuperarea unor istorii comunitare, cu direcții mai largi de analiză. SubPământ transmite povești personale pe baza cărora se poate înțelege evoluția unei lumi din perioada interbelică până astăzi. În același timp am urmărit aspecte esențiale din viața comunității, care pot fi definitorii și pentru alte zone afectate de probleme similare. Spectacolul SubPământ documentează Valea Jiului, este despre Valea Jiului, însă are o sferă de influență mult mai mare. Miza noastră a fost să reflectăm asupra lumii înainte și post 1989, asupra modurilor în care s-au produs schimbările.
V.I. Ați mai găsit acele elemente comune care definesc o comunitate, sau din cauza situației s-au erodat și pierdut?
D.S. Eu cred că mai există, în primul rând cele legate de munca în mină. Sunt niște lucruri foarte puternice, în primul rând pentru că munca de miner este o muncă foarte dură, în condiții deosebit de grele, care presupune o coeziune comunitară foarte puternică, în sensul în care în mină oamenii depind permanent unii de alții. Pentru că toată activitatea lor se desfășoară în condiții limită, dintr-o simplă neatenție se pot produce accidente grave. Accidentele sunt o componentă foarte importantă a vieții lor, nu am întâlnit persoană care să nu vorbească despre asta. În primul rând toți cunosc cel puțin o persoană care a trăit un accident, iar în al doilea rând există în fiecare o teamă permanentă despre eventualitatea unui accident. Aceste aspecte sunt un alt factor de coeziune comunitară.
M.M. Eu mă bucur că am reușit în spectacol să facem cunoscută o structură diversificată a raporturilor de muncă. Nu pleci doar cu o imagine despre ce se întâmplă în mină. Spectacolul oferă o înțelegere complexă a raporturilor de muncă din întreaga zonă.
David Schwartz (n.1985), regizor de teatru.
Mihaela Mihailov (n. 1977) critic de teatru şi dans, dramaturg.
credit foto: Claudiu Ciprian Popa