Unde am ajuns? Am ajuns ca Ion Iliescu, “stalinistul” de serviciu al politicii româneşti, să îşi exprime speranţa că PDL nu va dispărea, pe modelul PNŢCD. Asta pentru că unii uselişti prea îmbătaţi de victoria de la locale s-au grăbit să proclame un astfel de viitor fostului partid de guvernare.
(În paranteză, scorul PDL nu e nici pe departe la fel de prost cum poate părea unora, şi ce e mai important e că partidul nu mai e la putere, deci teoretic n-ar avea de ce să coboare sub acest scor. Sigur, marele ghinion şi blestem al PDL e că a cîştigat şi la Cluj, ceea ce îl menţine deocamdată pe Boc, omul fără însuşiri, la şefia partidului.)
Altfel, regretabil e că nu s-a schimbat nimic. Exterminarea celuilalt e o pasiune mai veche în politica noastră. După ce PDL şi-a dorit obsesiv exterminarea PSD şi a PNL, iată că acum cele două vor reciproca. Acest conflict dur dintre partide, care este dus în numele partidelor, nu al alegătorilor, este, la rîndul lui, simptomul lipsei de control asupra partidelor şi politicii.
Războiul pentru cine merge la BRuxelles a fost imediat interpretat în aceeaşi cheie, ca forţare a preşedintelui să ofere un motiv de suspendare. Cristian Preda chiar a anunţat că USL ar avea intenţia să organizeze un referendum de suspendare odată cu parlamentarele din toamnă.
Sigur, poate fi doar o declaraţie cu valoare exclusivă pentru conflictul imediat, prin discreditarea USL, mai ales că europarlamentarul PDL s-a remarcat, din păcate, în ultimii ani, doar prin cuminţenia cu care a făcut propagandă prezidenţială. Totuşi, întregul conflict declanşat de Ponta cu preşedintele şi cu PDL are aerul unei confruntări finale. Lejeritatea cu care s-a impus aberaţia “uninominalului pur” confirmă şi ea acest lucru.
Care ar fi motivaţia acestui război care altfel poate părea bizar, pentru că, totuşi, politicienii au o viaţă destul de bună, nu-i aşa? Printre altele, un motiv evident ar fi că politicienii au, într-adevăr, o viaţă bună, dar numai cît sînt la putere. Iar dacă ei ştiu că alegătorii nu au motive reale şi normale să îi voteze, atunci îşi asigură succesul eliminîndu-şi rivalii.
O astfel de iniţiativă ar fi o mare greşeală, şi o continuare perfectă a operei lui Traian Băsescu de destructurare a instituţiilor democratice. Ar fi o ironie de o enormă tristeţe, suspendarea preşedintelui cu exact acelaşi mijloc prin care el a dat o lovitură fatală democraţiei, suprapunînd referendumul de reformare a Parlamentului peste prezidenţialele din 2009.
Aşa că, dincolo de lupta PDL pentru supravieţuire, acestui război al urii şi exterminării cu costuri mari pentru societate ar trebui să i se opună toate facţiunile democratice ale societăţii, din toate zonele politice şi ideologice. Dar, după experienţa batistei groase pe ţambal a dreptei intelectuale şi politice faţă de abuzurile PDL-ului şi ale preşedintelui din ultimii ani, nu aş zice că sînt prea optimist.