Adrian GRAMA
Cartea Marei Mărginean* este o contribuție importantă la înțelegerea primelor două decade ale României postbelice din cel puțin trei motive. În primul rând, autoarea își refuză privilegiul de a împrumuta un subiect de cercetare dintre cele câteva teme ce definesc memoria publică recentă a socialismului de stat românesc: detenția politică, cenzura, Securitatea etc. Altfel spus, cu ajutorul unei bibliografii de dată recentă, Mărginean face efortul de a-și conceptualiza un obiect nou de studiu în câmpul istoriografic românesc – relația dintre industrializare și urbanizare – și o realitate socială îndeobște trecută cu vederea: orașul industrial. În al doilea rând, Mărginean are ambiția de a scrie o istorie regională menită să valorifice cu titlu de premieră un corpus arhivistic ignorat și chiar pe cale de dispariție (arhivele de fabrică și cele ale instituțiilor publice locale). Și nu e de mirare că această carte este la origine o teză de doctorat produsă în mediul academic clujean. Deja în 1997, Nicolae Bocșan, titularul catedrei de istorie modernă a Universității Babeș-Bolyai, declara, în cadrul unei conferințe despre “fenomenul muncitoresc” ținută la Reșița, că:
[…] după 50 de ani de comunism nu știm aproape nimic despre istoria muncitorimii, decât un șir nesfârșit de greve purtate în numele luptei de clasă. După părerea noastră a existat un mod de viață, o mentalitate muncitorească, un model muncitoresc de angajare politică și chiar de mișcare muncitorească care trebuie studiate cu metode adecvate și desigur cu o altă concepție istorică. Nu ar fi lipsită de interes, așa cum spuneam, cercetarea regională sau zonală (sic!), pentru că au existat mari diferențe între manifestările acestui fenomen de la o zonă la alta.”1
Cu o întârziere de peste două decenii, Mărginean pare hotărâtă să răspundă acestui îndemn, plasându-și șantierul de cercetare într-o regiune (sud-vestul Transilvaniei) care a cuprins o bună parte din industria minieră, siderurgică și auriferă a României secolului XX. În al treilea rând, tezaurul arhivelor represiunii joacă un rol marginal și oarecum irelevant în relație cu argumentele avansate. Studiul este scutit, astfel, de obositoarea retorică conspirativă pe care istoricii o împrumută fără jenă din aceste surse. Cartea este lizibilă (și merită citită) tocmai pentru că nu își propune, din nou, să spulbere “mituri” și cu atât mai puțin să întocmească dosare de caz. Iar în cadrul unui câmp istoriografic dispus să fabrice fără număr lucrări despre „fenomenul Pitești” mai degrabă decât despre dezvoltarea, de pildă, a orașului Pitești, o istorie socială a urbanizării unui centru industrial major este mai mult decât binevenită.2
Prin urmare, pentru istoricii autohtoni, cartea Marei Mărginean are toate datele unui dublu gest emancipator : o primă emancipare de sub teroarea cu care antreprenorii memoriei publice post-socialiste și-au subordonat sub regim de dependență câmpul istoriografic, dictându-i subiecte de cercetare și furnizându-i grile de interpretare; și o a doua emancipare față de fascinația istoricilor români pentru arhivele terorii găzduite de depozitele CNSAS. Pentru publicul larg atent la trecutul recent, cartea are potențialul de a clarifica unele aspecte ale dezvoltării orașelor Hunedoara și Călan în perioada ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial. Și nu în ultimul rând, cei interesați de dinamica contemporană a industriei grele în Europa Centrală și de Est vor găsi aici o perspectivă de durată lungă asupra unei mici părți a ceea ce este astăzi imperiul global Arcelor Mittal. Cu riscul simplificării, în această recenzie voi încerca să rezum argumentele principale ale cărții în măsura în care le-am înțeles. În același timp, în spiritul logicii câmpului istoriografic în care acest studiu se plasează, voi încerca să ofer o critică a asumpțiilor care au ghidat cercetarea. Năzuiesc că această recenzie o să fie înțeleasă ca o invitație la dezbatere adresată breslei istoricilor, o dezbatere despre care îmi permit totuși să cred că poate interesa și un public mai larg.
Urbanism
Primele patru capitole spun povestea celor peste 6200 de apartamente nou construite în Hunedoara începând cu finalul anilor 40 până la mijlocul anilor 60; un oraș care, în același interval de timp, și-a sporit populația de la puțin peste 5000 de rezidenți la peste 70000 de locuitori stabili. Aceste capitole surprind evoluția unor grupuri profesionale (arhitecți, planificatori urbani etc.) în relație cu autoritățile locale și centrale și explică diferitele concepții urbanistice pe care aceștia le-au imaginat și uneori aplicat în construcția de locuințe și reorganizarea spațială a orașului. Punctul de plecare este, deci, Hunedoara anului 1945, “un mic târg de provincie” construit în jurul Uzinelor de Fier (UFH) unde se pare că „viața cotidiană a urbei se scurgea în tihnă, locuitorii bucurându-se de un oarecare confort” (p. 47). Deși este puțin probabil ca viața hunedorenilor să fi fost tihnită la sfârșitul celui mai devastator război din istorie, Mărginean are dreptate să sublinieze că UFH jucaseră până la acel punct un rol marginal în economia națională și asta în ciuda faptului că cele 5 furnale existente reprezentau în jur de 60% din capacitatea siderurgică a țării. Este ceea ce denunțau pe bună dreptate și liderii PCR în intervențiile lor publice când vorbeau despre starea de înapoiere a acestor uzine. În contextul imediat postbelic, la conferința națională a PCR din noiembrie 1945 se anunța că uzinelor hunedorene le va reveni sarcina principală în producția de oțel necesară reconstrucției și dezvoltării României. Combinatul, rebotezat Gheorghe Gheorghiu-Dej, devenea astfel nu numai o țintă a investițiilor, ci și un trop central al discursului socialist, fiindu-i dedicate o seamă de reportaje, romane, tablouri și filme. În umbra acestuia urma să fie construit un oraș socialist model.
Mărginean distinge trei etape în dezvoltarea urbană a Hunedoarei. O primă etapă debutează în 1947 cu primele încercări de alcătuire a unui plan de sistematizare a orașului. În această etapă „modele urbanistice inițial sintetizate în perioada interbelică au fost preluate, transformate și adaptate” (p. 45). Reconstrucția postbelică găsește arhitecții români divizați în mai multe tabere dar toți convinși, în ciuda diversității de opțiuni estetice și politice, că modelul urban cel mai adecvat situației hunedorene era orașul grădină. Un concept clasic al arhitecturii moderniste europene, acest model urbanistic prevedea construirea de locuințe individuale mai degrabă decât blocuri de apartamente (deși trei blocuri pentru “nefamiliști” fuseseră incluse in proiect). Gustav Gusti – arhitectul care a supravegheat finalizarea celor 100 de locuințe din cele 1000 planificate între 1947 și 1949 – recunoștea că o altă sursă de inspirație pentru Hunedoara fuseseră locuințele sociale construite în cartierul bucureștean Ferentari (p. 69). O a doua etapă coincide cu desfășurarea primului plan cincinal (1951-1955) și este marcată de încercările planificatorilor de a implementa un model urbanistic diferit de orașul grădină și inspirat de realismul socialist, adică “locuințe colective și clădiri cu multe etaje, aflate în proprietatea statului” (p. 87) grupate spațial în cvartale. Pentru că în arhitectură realismul socialist trebuie înțeles ca o manieră de a aduce împreună „elemente stilistice de factură clasicizantă cu citate constructive tradiționale, specifice unei zone sau regiuni cu potențial simbolic deosebit” (p. 86), Mărginean susține că ceea ce s-a construit sub acest tipar în Hunedoara ar fi contribuit la crearea unei “narațiuni istorice legitimante” pentru regimul socialist. În fine, a treia etapă de urbanizare (1955-1960) vede realismul socialist abandonat și înlocuit cu funcționalismul arhitectural, adică cu “apartamente ieftine pentru familii nucleare” (p. 136), în special cu „două camere în suprafață de 24 mp” (apartamentele construite în anii precedenți sub grila realismului socialist par să fi avut 40 mp). Ceea ce descoperiseră arhitecții și liderii politici ai epocii era faptul că realismul socialist pur și simplu costa prea mult și împiedica construcția masivă de locuințe. La fel, cvartalul realist socialist era privit ca nefuncțional și trebuia înlocuit cu o unitate spațială mai vastă – microraionul – capabilă să găzduiască blocuri de locuințe confort 3 și 4.
Privită în lumina acestei succesiuni, urbanizarea Hunedoarei este departe de a se conforma dezvoltării unui presupus “oraș socialist” model. Din contră, logica acestui proces pare să fi ascultat în permanență de banalul imperativ al reducerii prețului de cost. De pildă, când în 1957 s-a pus problema decuplării consumului de apă al combinatului de cel al locuitorilor, proiectul a fost rapid abandonat din cauza costurilor prea mari pe care le implica. Soluția aleasă a fost construirea unui baraj de acumulare care să alimenteze cu apă potabilă și industrială, o soluție “de trei ori mai ieftină” (p. 222). Același imperativ financiar explică și turnura adoptată la finalul anilor 50 când se decide “conversia unui proiect de urbanizare local într-unul regional” (p. 159), prin atribuirea statutului de centru regional Hunedoarei și prin încorporarea unor comune urbanizate precum Ghelar și Călan într-un sistem urban zonal. De pildă, Călan devine oraș în 1961 și este sistematizat cu scopul de a servi ca “nucleu urban satelit” Hunedoarei, capabil astfel să cazeze pe lângă forța de muncă locală și o parte a muncitorilor navetiști care lucrau la combinat. Cum se explică o astfel de strategie? Într-unul din cele mai lucide pasaje din carte, Mărginean argumentează că țelul ar fi fost „redesenarea perimetrelor urbane astfel încât să se obțină o valoare a densității cât mai ridicată la prețuri minime. Extinderea marilor orașe ar fi necesitat investiții serioase în infrastructură și dotări edilitare pe care regimul de la București nu era dispus să le facă; în schimb autoritățile s-au arătat interesate de rezolvarea problemei locuințelor în paralel cu intensificarea ritmului de dezvoltare a industriei grele. Localitățile din împrejurimi prezentau câteva avantaje.” (p. 175) Care ar fi fost aceste avantaje este lesne de înțeles. Deja în textele epocii, planificatorii socialismului de stat se arătau încântați că odată cu articularea “zonelor industriale dezvoltate” în jurul unor centre urbane precum Reșita, Timișoara, Arad, Hunedoara, Petroșani sau Brașov costurile forței de muncă fuseseră în sfârșit reduse. În aceste zone, rural nu mai însemna agricol, de vreme ce o bună parte a populației nu se mai ocupa doar cu agricultura, ci combina veniturile gospodăriei cu cele derivate din slujbe industriale. Sau, așa cum notează Mărginean însăși într-un vocabular de specialitate, în 1959 „cheltuielile medii lunare pentru o familie de muncitori hunedoreni se ridicau la o valoare de 1473 lei, o sumă acoperită deci numai parțial de venitul salarial al capului de familie, în vreme ce restul provenea din alocația pentru copii și din contravaloarea în bani a intrărilor în natură ca urmare a schimbului dintre oraș și sat” (p. 299 sublinierea mea – A.G.).
Desigur, o astfel de observație este un loc comun al unei literaturi care examinează urbanizarea și industrializarea în spații coloniale și post-coloniale unde diversele proiecte urbane sunt tot atâtea nume pentru politici menite să îngăduie “statului dezvoltator” sau companiilor o anumită dinamică a acumulării. A “fixa populația locului”, cum s-a exprimat sociologul Henri Stahl într-un studiu despre sistematizarea Hunedoarei publicat în 1950 (p. 80) este o formulă ce putea fi rostită în epoca respectivă atât de managerii companiilor multinaționale din America Latină cât și de elitele noilor state apărute pe continentul African în încercarea lor de a stabiliza piețele de muncă locale. Mai mult, nu ar fi deloc exagerat să plasăm dezvoltarea Hunedoarei într-un context global, deopotrivă extra-european și extra-socialist, în linie cu un număr de combinate siderurgice care au fost construite în epoca postbelică în al-Tibbin/Cairo (Egipt), Bihlai (India), Volta Redonda (Brazilia) sau, mai târziu, Krakatau (Indonezia) și Pohang (Coreea de Sud). O astfel de provincializare a socialismului de stat (și a ambițiilor sale legate de industria grea) ar putea arăta cum urbanizarea României postbelice nu e neapărat expresia unei omniprezente dorințe de control social (p. 15) și cu atât mai puțin o „emblemă a devenirii comuniste” (p. 52), cât a unei strategii domestice de finanțare indirectă a industriei. Totuși, așa cum a observat Florin Poenaru, cadrul teoretic la care apelează Mărginean obligă la înscenarea unor opoziții dramatice de tipul plan versus viață unde fiecare detaliu empiric este interpretat în același timp ca un indiciu al unei voințe abstracte de putere și a negării acesteia pe teren. În această grilă de lectură, urbanizarea apare ca opusul industrializării într-un joc cu sumă nulă, adică un proces social care s-a hrănit cu resturile resurselor consumate de industrie. Și nu e surprinzător că autoarea e tentată să citească un eșec al urbanizării în faptul că, la începutul anilor 60, “tot mai mulți au părăsit localitatea, Hunedoara devenind unul dintre orașele cu cel mai mare grad de respingere al populației” (p. 205), în timp ce numărul muncitorilor navetiști a crescut substanțial. La fel, nu e nimic excepțional în faptul că, potrivit unui raport al miliției (p. 199), la începutul anilor 60 Hunedoara avea o populație stabilă de 55000 de locuitori concomitent cu peste 44000 de muncitori flotanți și familiile lor, ultimii arareori trecuți în evidența autorităților. Toate aceste detalii ne împing să ne întrebăm, totuși, cum a fost finanțată industrializarea României în anii 50?
Nu este scopul acestei recenzii să schițeze un răspuns la această întrebare, însă mi se pare util de subliniat, totuși, că un asemenea răspuns ar putea cel puțin ține cont de modul în care contemporanii Războiului Rece au descris realitățile românești. De pildă, într-un raport emis de Radio Europa Liberă în iulie 1959 (raport citat de Mărginean, p. 282), analiștii postului de radio american observau că liderii comuniști români păreau satisfăcuți că după implementarea unui “program de austeritate lung de zece ani”, industrializarea aducea oarece beneficii. La finele acestui așa-zis program de austeritate, Chivu Stoica – un oficial al regimului Dej – putea declara ziarului Washington Post că statul român era în sfârșit capabil să plătească în dolari pentru achiziționarea de tehnologie industrială. Desigur, Stoica și alți reprezentanți ai regimului urmăreau în același timp să câștige încrederea instituțiilor de credit occidentale, de unde intenționau să se împrumute pentru a importa bunuri industriale considerate necesare. Analiștii Radio Europa Liberă nu erau singurii care au descris anii 50 în acești termeni. Într-un articol de istorie economică a perioadei – pe care Mărginean nu îl citează din păcate – istoricul John Montias vorbea tot despre o politică de austeritate care ar fi permis statului român să acumuleze resurse pentru industrializare.3 Pe urmele lui Montias, o economie politică a industrializării în condiții de austeritate ar trebui, probabil, să analizeze relația dintre reprimarea consumului domestic (cartelele pentru alimente au fost desființate spre finalul primului plan cincinal în decembrie 1954), utilizarea unei forțe de muncă ieftină și dinamica investițiilor în contextul politicilor de import/export. Astfel, o primă etapă de industrializare (1948-1953) s-ar fi concentrat cu precădere pe exportul unui volum mare de produse petroliere, cereale, lemn și ciment, export care a reușit să asigure atât importul de materie primă necesară recuperării capacității de utilizare a industriei grele cît și finanțarea achiziției de tehnologie, în special din Cehoslovacia și Uniunea Sovietică. În această perioadă, investițiile au fost direcționate spre aceste industrii de export mai degrabă decât spre sectoarele tradiționale ale industriei grele. Ce a făcut posibilă reprimarea consumului în această perioadă este nivelul incredibil de scăzut al standardului de viață precum și anihilarea puterii de cumpărare a muncitorilor în urma hiperinflației postbelice. În a doua etapă (1953-1958), deși s-a redus semnificativ importul de tehnologie industrială, s-a menținut un import ridicat de materie primă pentru a consolida gradul de utilizare a capacității industriei grele atins în anii precedenți. Altfel spus, între 1948 și 1958, investițiile în industria grea, deși considerabile, au fost mult mai reduse decât am fi tentați să credem. Acolo unde Mărginean preferă să vorbească, în răspăr cu datele pe care le prezintă, despre industrializarea forțată după model Sovietic, economiștii socialismului de stat timpuriu menționau cu modestie doar raționalizarea “secțiilor auxiliare” din combinate, reconstrucția liniilor de producție și modernizarea utilajelor existente. Din acest motiv, o hartă a dezvoltării industriei grele în Europa Centrală și de Est în această decadă nu poate decât să arate că România a fost incapabilă să investească în noi combinate siderurgice precum cele de la Dunaújváros (Ungaria), Nowa Huta (Polonia) sau Eisenhüttenstadt (Germania de Est).4 Primul astfel de combinat în Romania va fi cel instalat la Galați, a cărui construcție va beneficia de tehnologie occidentală și va coincide într-adevăr, după 1958, cu investiții masive în combinatele de la Reșița și Hunedoara.
În ce privește forța de muncă ieftină, este suficient să citim prevederile contractelor colective de muncă care au însoțit această perioadă de industrializare pentru a vedea modul în care statul socialist a înțeles să plaseze o bună parte din costurile de reproducere a muncitorilor la nivel de întreprindere. Multe aspecte pe care le-am asocia instinctiv cu prerogativele unui stat social dispus să preia o parte din aceste costuri erau de fapt dependente de resursele fabricilor, în special de așa-zisul fond al directorului. Asta face ca, de pildă, în producția literară a vremii să găsim piese de teatru precum Cei de mâine(autor Lucia Demetrius, 1956) unde muncitoarele unei fabrici bucureștene încearcă să-și convingă directorul să investească o parte din resursele destinate tehnologizării în extinderea unei creșe pentru copiii angajaților în timp ce acesta, un comunist ilegalist, era convins că plozii nu trebuie să crească „pe spatele statului”. Și tot în această cheie trebuie citit un raport al Comitetului de stat pentru protecția muncii în care se observa că, la finalul anilor 50, România era singura țară socialistă care își obliga muncitorii să plătească în rate costul echipamentului de muncă pe care îl primeau la angajare. Mai mult, așa cum notează Mărginean (pp. 106, 149), companiile de construcții hunedorene foloseau într-o proporție covârșitoare munca forțată, slab plătită și necalificată a ostașilor în termen. În 1957, cei peste 12000 de muncitori constructori aflați în Hunedoara “formau un grup aparte în raport cu populația majoritară a orașului, fiind aproape exclusiv alcătuit din tineri necăsătoriți și foști ostași ai Serviciului Muncii.” (p. 280) În Valea Jiului, la mijlocul anilor 50 soldații muncitori (numiți “tineri prisos de contingent”) reprezentau peste 70% din totalul angajaților în minerit. Un alt aspect care a contribuit la menținerea unei forțe de muncă relativ ieftine în această epocă a fost, firește, sistemul salarial care, pe baza unui salariu tarifar mic (p. 277), lega nivelul salariului de îndeplinirea normelor de producție și asta în lipsa oricărui mecanism de indexare în raport cu evoluția prețurilor bunurilor de consum pe piețele libere țărănești (p. 289), în special după abolirea cartelelor.
Dacă acceptăm că cel puțin până în 1958 politicile de industrializare au fost nu doar “oarecum fragmentate” (p. 113) ci și finanțate printr-un regim de austeritate (din descrierea căruia am omis din rațiuni de spațiu orice referință la agricultură, colectivizare și datoriile externe acumulate de România față de Uniunea Sovietică și alte state CAER de-a lungul anilor 50), atunci devine mult mai clar de ce spațiul urban hunedorean era populat de găini, iepuri și de un imens complex rezidențial format din baracamente insalubre și gestionat de combinat în afara jurisdicției sfatului popular raional. Barăcile – numite și locuințe colective sau cămine – au început să fie construite la începutul anilor 50 pentru a caza muncitorii constructori, dar și angajații combinatului siderurgic. În 1966 nu mai puțin de 17000 de persoane, majoritatea muncitori la combinat, încă locuiau în aceste barăci în schimbul unei chirii modice, barăci care au fost desființate doar la mijlocul anilor 70. Și deși anii 60 au cunoscut un boom urban împreună cu o creștere a salariilor reale și a consumului populației, ca de altfel peste tot în Europa Centrală și de Est, potrivit lui Montias spectrul austerității încă bântuia industrializarea României în măsura în care orice eșec al politicii de exporturi bazată acum pe produse finite și semifabricate mai degrabă decât pe resurse naturale ar fi tentat liderii comuniști să reprime din nou consumul și să redirecționeze spre piața mondială o bună parte din producția agricolă domestică.5 În condiții structurale foarte diferite, este ceea ce s-a și întâmplat în ultimul deceniu socialist.
Cotidian
Ultimele patru capitole ale cărții își propun să analizeze (1) “comportamentul demografic al locuitorilor” (p. 198), (2) igiena și standardul de viață, (3) practicile de locuire și (4) cele de consum. Asemeni primei părți, și în aceste capitole cititorul este răsfățat cu o puzderie de date, colectarea cărora a necesitat, fără îndoială, o teribilă muncă de cercetare. Spre deosebire de prima parte a cărții, însă – care pare să fi beneficiat de expertiza autoarei ca istoric al artei – toată această informație de arhivă asupra vieții de zi cu zi rămâne în mod surprinzător neinterpretată, fiind integrată textului într-o manieră abuziv-anecdotică. Deja la începutul capitolului IV, Mărginean descrie Hunedoara sfârșitului deceniului șase ca un oraș măcinat de „segregare socială” și tensiuni între rezidenți, conflicte izvorâte pesemne din modul în care autoritățile locale au înțeles să gestioneze fondul locativ (p. 159). Maniera în care autoarea decide să explice aceste fenomene este cel puțin îndoielnic. În primul rând, în ciuda referințelor la practici istoriografice care și-au luat “cotidianul” ca obiect de studiu (Alltagsgeschichte etc), Mărginean optează să reia în cheie explicativă exact limbajul autorităților epocii fără pic de sensibilitate față de modul în care oamenii mici, mulți și mai mereu oropsiți ai timpului s-au înțeles pe sine. De pildă, într-un fragment care descrie evoluția morbidității în Hunedoara, Mărginean menționează alcoolismul ca o cauză principală, “bine documentată de autoritățile locale” (p. 226). Chioșcurile care vindeau băutură erau, se pare, amplasate în 1967 chiar în jurul porților combinatului. Astfel, ceea ce probabil erau punctele nodale ale unei sociabilități muncitorești atât la locul de muncă cât și în afara acestuia, i se prezintă autoarei ca un eșec al integrării nou veniților în comunitatea urbană hunedoreană. Desigur, este fără de tăgadă că alcoolul a contribuit la îngroșarea cifrelor morbidității, dar este la fel de sigur că acest soi de consum a prilejuit prietenii, discuții, acte spontane de violență, caterincă și complicități pe care le-am cataloga îndeobște ca forme de solidaritate (concept, de altfel, absent din carte). Această solidaritate nu trebuie înțeleasă neapărat ca rezistență împotriva “regimului comunist”, ci mai degrabă ca o expresie a unor relații de clasă filtrate în cele mai multe cazuri de masculinitate. Este ceea ce ne învață și filmul Aproape de soare(1960) – film fără îndoială propagandistic dedicat combinatului din Hunedoara – în care eroul principal, un muncitor siderurgist novice, este arătat în repetate rânduri petrecând serile la cârciumă în compania colegilor de echipă și uneori chiar a maistrului. La fel, dacă consumul de alcool cauza o rată a absenteismului mare, ar trebui măcar să avem îndrăzneala să citim acest comportament ca pe o expresie a unei dârzenii (Eigensinn) muncitorești specifice mai degrabă decât a unui presupus pitoresc al situației: “[n]onșalanța cu care aceștia [i.e. muncitorii] semnau declarațiile în care recunoșteau starea de ebrietate din ziua precedentă sau faptul că dormiseră în timpul serviciului surprinde pitorescul situației.” (p. 269)
În al doilea rând, Mărginean arătă cu minuție cum timp de două decade Hunedoara a fost un oraș al muncitorilor bărbați, tineri, precari și cu o viață relativ scurtă. Această conjunctură demografică s-ar fi tradus în faptul că, în 1966, peste o treime din gospodării erau formate dintr-o singură persoană (p. 214). Pentru acești muncitori, viața de familie începea târziu, adică în jurul vârstei de 30 de ani, și uneori dura puțin, în special din cauza unei rate a divorțurilor peste media națională. În acest context, femeile hunedorene erau supuse unui dublu regim de dominație. Pe de o parte, în spațiul familiei acestea erau subordonate puterii patriarhale masculine, putere înscrisă în economia orașului prin lipsa locurilor de muncă (în servicii ori administrație) destinate populației feminine. În 1967 doar 15% din rezidentele orașului erau încadrate într-o slujbă remunerată (p. 308). Pe de altă parte, în paginile revistei Femeia autoritățile comuniste încurajau o imagine a femeii domestice, care era chemată să servească nevoilor capului de familie care lucra în siderurgie. Acest raport de inegalitate era, însă, unul printre multe altele. Ierarhiile urbane erau configurate de o seamă de criterii. De pildă, muncitorii burlaci rezidenți în barăci erau mereu suspectați de acte de vandalism și considerați inferiori din punct de vedere cultural. Calitatea locuințelor și dispunerea lor spațială erau alte criterii care ordonau relațiile de putere la nivelul orașului (p. 242), la fel cum poziția în partid și în ierarhia combinatului erau decisive pentru accesul la resurse urbane. Și totuși, este remarcabil că în mijlocul acestui univers al inegalității sociale, Mărginean descoperă acte de solidaritate pe care nu ezită să le califice fie sub specia comportamentului deviant fie întruchipări ale unei presupuse marginalități sociale.
Să luăm câteva exemple. În anii 50, Hunedoara pare că a cunoscut o explozie a unei forme de religie populară (neo-protestantă) pe care partidul comunist a combătut-o, desigur, ca misticism. Din aceste “secte religioase”, cum le numește autoarea, făceau parte atât muncitorii simpli cât și inginerii și membri de partid, indiferent de sex și vârstă. Neoprotestanții aveau casele lor de rugăciune, se deplasau în pelerinaj în zonă însoțiți de muzică de cor și fanfară, afișau bannere și luau parte cu entuziasm la munca patriotică (p. 276). Nu e deloc necesar, însă, să preluăm limbajul clerului ortodox și să numim “secte” ceea ce pare să fi fost o genuină formă de solidaritate religioasă care anula – probabil pentru o clipă și în interiorul timpului neocupat – ierarhiile sociale locale. Mai mult, în aceeași perioadă, în umbra combinatului au apărut întregi rețele de trafic de piese furate și combustibil. Foarte mulți locuitori ai orașului, în special cei cazați în barăci, obișnuiau să sustragă energie electrică prin intermediul unor metode artizanale. Din nou, nu e deloc nevoie să vorbim vorbele miliției identificând furt și criminalitate acolo unde este posibil să fi fost doar economia morală a orașului. Și tot din această economie morală făcea parte practica soțiilor casnice ale muncitorilor de a organiza “pensioane” (p. 310), adică mese calde contra cost pentru muncitorii burlaci care se săturaseră să îndure mâncarea de proastă calitate servită la cantinele combinatului. Iar dacă mijloacele de transport în comun ale orașului erau locuri pline de violență, unde călătorii se revoltau în mod zilnic împotriva “casierițelor mahalagioaice” și a „șoferilor obraznici”, aceste gesturi nu sunt deloc „ilustrative pentru dificultățile de adaptare a noilor veniți” (p. 312) ci indică mai degrabă un mod de a articula standarde de respectabilitate în spațiul public. În sfârșit, dacă hunedorenii și-au amenajat distilerii în pivnițele blocurilor, au crescut animale domestice și au luat cu asalt terenurile virane pentru a cultiva legume, asta nu înseamnă neapărat că „practicile și valorile deprinse în comunitățile de origine s-au perpetuat în noul mediu urban” (p. 227) ci pur și simplu că acești muncitori s-au angajat într-un tip de muncă à-côtécare le-a adus, pe lângă unele avantaje materiale și o oarecare doză de plăcere.6
Concluzie
Toate aceste observații critice nu știrbesc cu nimic din bogăția materialului empiric pe care Mărginean îl face accesibil unui public larg. Două aspecte ale cercetării mi s-au părut, totuși, demne de a fi supuse dezbaterii critice. Primo: urbanizarea anilor 50/60 în România nu poate fi înțeleasă în lipsa unei economii politice a industrializării într-un context postbelic bântuit deopotrivă de spectrul austerității și de necesitatea acumulării de capital. Foamea de capital și obsesia pentru industria grea plasează România nu doar într-o istorie parohială a socialismului de stat în Europa Centrală și de Est (o istorie în care un presupus model Sovietic e replicat în diverse contexte naționale) ci într-o istorie globală a industrializării statelor înapoiate la mijlocul veacului trecut pentru care combinatul siderurgic a reprezentat promisiunea unei dezvoltări economice în limitele statului națiune și în cadrul constrângerilor geopolitice ale Războiului Rece. Secundo: am încercat să argumentez că este nedrept să vorbim, așa cum face Mărginean la peste jumătate de secol distanță, despre muncitori în terminologia puterii (socialiste) care a încercat să-i disciplineze, ignorând astfel modalitățile, mereu ambigue și probabil incoerente, prin care cetățenii socialismului de stat au dat sens propriilor traiectorii biografice și experiențe cotidiene. O astfel de perspectivă are toate șansele să comită un act de injustiție istorică și să hrănească prejudecățile contemporane față de „neadaptați” – victimele vinovate care refuză să se conformeze celor mai recente standarde politice, economice și culturale. În tot cazul, Mara Mărginean a scris o carte care ne învață cum să evităm aceste greșeli.
___________
* Mara Mărginean, Ferestre spre furnalul roșu. Urbanism și cotidian în Hunedoara și Călan (1945-1968), Iași, Polirom, 2015.
[1] Fenomenul muncitoresc și social-democrat din România. Secolele 18-20. Lucrări prezentate la simpozionul de la Reșița, 23-25 mai 1997 (Reșița: InterGraf, 1997), p. 103.
2 Lipsa de autonomie a câmpului istoriografic românesc nu a fost neapărat consecința hegemoniei anti-comunismului după 1989, așa cum am fi tentați să credem, cât a unei concepții pozitiviste asupra cunoașterii istorice și a acceptării unei viziuni conformiste asupra rolului public pe care îl pot juca istoricii. Iată, de pildă, cum înțelegea un antreprenor al memoriei publice – Romulus Rusan – să evalueze meritele unei cărți de istorie care inaugura, în 1996, colecția Biblioteca Sighet pe care acesta o coordona: “[c]omentariul – neutru, redus la strictul necesar – se retrage în planul doi, lăsând să vorbească rapoartele, articolele de ziar, dispozițiile confidențiale, statisticile, sentințele de tribunal.” Cât despre rolul public al istoricului, Rusan își lăuda tânărul istoric debutant pentru contribuția pe care acesta o făcea la o „istorie adevărată”, adică la efortul colectiv de a „depășii situația schizofrenică în care același popor era pus să aleagă între două sau mai multe istorii.”, Romulus Rusan în prefața cărții lui Gheorghe Onişoru, Alianţe şi confruntări între partidele politice din România (1944-1947), (București: Fundaţia Academia Civică, 1996), p. 8. Încă fideli acestei viziuni, istoricii români par condamnați la irelevanță atâta timp cât produc o cunoștere istorică pentru care tot ceea ce merită cercetat este deja bine știut și tot ceea ce este bine știut nu rezultă din logica de cercetare proprie câmpului istoriografic.
3 John Michael Montias, “Unbalanced Growth in Rumania”, The American Economic Review, Vol. 53, Nr. 2, 1963, pp. 562-571.
4 Pentru o hartă a noilor combinate siderurgice construite în epoca postbelică în Europa Centrală și de Est vezi Dagmara Jajeśniak-Quast, Stahlgiganten in der sozialistischen Transformation (Wiesbaden: Harrassowitz Verlag, 2010), p. 51.
5 John Michael Montias, Economic Development in Communist Romania (Cambridge MIT Press, 1967), p. 186.
6 Așa cum argumentează pentru cazul unui orășel industrial francez contemporan Florence Weber, Le travail à-côté. Une ethnographie des perceptions (Paris: EHESS, 2009).