Luna trecută am participat la cursul festiv organizat de studenții sociologi și antropologi de la facultatea unde lucrez, în cadrul sezonului de absolviri. Clasa aceasta de evenimente seamănă într-o oarecare măsură cu o alta, care se desfășoară la începutul stagiului de studii, balul bobocilor. Protagoniștii sunt studenții, care scriu piesa, aleg regia și decid scenografia într-una din puținele instanțe în care profesorii devin actori secundari sau parte din public și în care relațiile de putere instituțională sunt oarecum subvertite prin parodiere. Dacă însă ultimul face parte din ritualul de introducere în lumea universității, primul înseamnă pentru majoritatea dintre ei despărțirea de spațiul academic. În spectacolul de absolvire studenții includ obligatoriu secvențe performative tematice, menite să ilustreze felul în care au ajuns să incorporeze o profesie sau cel puțin promisiunea ei în fața unui public foarte special – părinții și familia lor. Pentru părinți ceremonia este la fel de importantă ca pentru studenți. În primul rând pentru că prin absolvirea unei facultăți copiii lor realizează un vis neîndeplinit pentru mulți dintre ei, vis care, prin materializarea într-o profesie bună cum era cea de medic, de profesor, de inginer, de economist, sau de informatician, făgăduia mobilitatea ascendentă în ‘clasa de mijloc’. Apoi pentru că în fața lor se desfășoară la scală lucrul în care au investit emoțional și financiar timp de trei ani de zile, arătându-le cum și în ce s-a transformat copilul lor.
În cadrul cursului festiv studenții au dat cuvântul decanului, șefului de catedră, conducătorului de linie de specializare și responsabilului de an, ales de studenți decanul lor de suflet. Reflectând poziții diferite în ierarhia administrativă, dar și poziționări disciplinare distincte, cu implicații privind miza publică a educației și cunoașterii, intervențiile profesorilor au pus în evidență una din tensiunile serioase care străbat spațiul universitar. Pe de-o parte studenților li s-a repetat discursul oficial despre ceea ce trebuie sa producă educația superioară – indivizi flexibili, gata formatați pentru piața forței de muncă, care să răspundă pozitiv rezolvării problemelor realității. Prin misiunea sa de a creea lideri, universitatea se aliniază instituțiilor care fac să funcționeze piața liberă, după imperativele antreprenoriatului, competitivității, eficienței și profitabilității. Pe de altă parte, într-o notă foarte diferită, studenții au fost îndemnați să își activeze spiritul critic față de lumea în care urmează să intre, și să conștientizeze semnificațiile pătrunderii valorilor pieței în fiecare domeniu al vieții sociale. Ca profesioniști, sociologii trebuie să își asume și să facă transparente fundamentele epistemologice pe care le mobilizează în activitatea lor, practicând o etică a responsabilității sociale. În niciun moment nu trebuie să uite spațiul de cetățenie pe care îl locuiesc și să nu dezerteze de la principii și valori greu câștigate, cum sunt cele de egalitate, justiție socială, incluziune și respect.
Falia presupusă în aceste viziuni despre ceea ce îi învață și ce fac profesorii din studenți traversează întreg spațiul academic. E una ce ține de modul în care definim universitatea publică și tipul de societate pe care îl imaginăm, reprezentăm și creăm pentru noi. Dacă ceea ce universitatea publică produce sunt bunuri publice, atunci trebuie să ne punem întrebări despre ce sunt acestea și care sunt agenții și structurile prin care se manifestă. Trebuie să discutăm serios ce îi învățăm pe studenți, pentru ce îi pregătim, și ce tip de subiecți formăm. Trebuie să ne asumăm imaginarul social pe care îl înscriem în ei și lucrurile pe care îi aducem sa le gândească, și mai ales limitele pe care acestea pot să le inducă. Dacă funcțiile principale ale universității publice moderne sunt transmiterea și producerea de cunoaștere științifică nouă, ce fel de hartă a ansamblului social în care trăiesc vor construi absolvenții după experiența trecerii prin universitate? Cum se vor situa în sistem și cum se vor raporta la ceilalți? Care sunt urmele pe care vor și pot să le lase?
Modul în care se restructurează de câțiva ani curriculum licenței în sociologie, liniile de studiu oferite studenților și masterele propuse absolvenților tind să privilegieze abordări pozitiviste, însoțite de discursul unei științe aplicative care nu are nevoie de ‘teorie’ și de ‘teoretizare’. Greutatea cursurilor de teorie a scăzut în economia pregătirii sociologice. Or profesia presupune exact capacitatea de a vedea, înțelege și conceptualiza socialul într-un mod complex pe care o dezvoltă angajarea serioasă cu un ansamblu larg de paradigme și metodologii. Empiricul nu ne apare sub forma actorilor raționali luând decizii după principiul maximizării utilității, ci multifațetat, structurat de relații diverse, fluid, traversat de straturi de semnificații. Programele din ultimii ani tind să se muleze după ceea ce angajatorii descriu a fi nevoia lor de forță de muncă. Adică tipuri de calificări care de fapt pot fi achiziționate la nenumăratele traininguri oferite pe bani de firme specializate sau voluntar de variate ONG-uri: abilități de adresare la telefon în call centers sau cunoașterea unor programe de editare de texte și tabelatoare. Eventual ridicate o clasă mai sus către scopul ultim de leadership prin cursurile-formulă ce predică mantra neoliberalismului în scheme simplificate, liste cu bullet-points sau scenarii evolutive: managementul resurselor umane, comunicare socială și relații publice, tehnici de negociere.
Justificarea și legitimarea acestor transformări sunt o altă ipostază a fetișismului pieței libere, compus cu invenția foarte lucrativă a parteneriatului public-privat. Universitatea, facultatea, secția, specialziarea sunt vândute pe piața de produse educaționale dur disputată între universitățile de stat și cele particulare, care devin competitive când sunt atractive. Programele de studiu se prezintă drept corelate la cerințele pieței forței de muncă, indiferent cât de enigmatic este acest concept, și suficient de ‘flexibile’ ca studentul să își poată continua slujba de 8 ore. Iar studentul își ia slujbă în timpul facultății tocmai pentru putea plăti studiile și pentru a reuși sa se vândă pe sine mai bine pe piață la absolvire. În mod ironic, astfel se lipsește exact de ocaziile în care s-ar izbi de noțiuni noi și de mințile altora, în interacțiunile din clasă cu colegii și profesorii și prin lecturile și temele de seminar săptămânale. Această formare nu au cum să o recupereze nici eventualele training-uri plătite de firmă sau din propriul buzunar, nici tipul de practică disciplinatoare obținută la servici. Mai departe, pentru că bugetul alocat de stat nu este suficient ca să acopere salariile profesorilor, devine larg așteptat ca ele să fie suplimentate de fiecare profesor individual, prin contracte private sau granturi de cercetare ce prevăd și indemnizații salariale. Poziția în universitate devine astfel o bază de unde profesorii se auto-instituie ca antreprenori în scopul finanțării proprii, iar activitatea didactică devine secundară prin faptul că nu e profitabilă.
Intrând în acest regim, universitatea publică devine un mod de socializare a costurilor de formare a forței de muncă calificate pentru firmele private, în același timp în care privatizează și individualizează studenții și profesorii. În termeni de conținut, cunoașterea superioară și spiritul investigației libere ce reprezintă domeniul clasic al universității sunt sublimate într-un set de competențe în limbajul și practica neoliberală. Definiția bunului public pe care îl produce devine, în cel mai bun caz, suma utilității obținute de indivizi prin creșterea vandabilității lor pe piața forței de muncă. Mai mult, printr-o reinterpretare a autonomiei universitare diseminată la nivel de facultăți, secții și programe drept responsabilitate individuală pentru susținere financiară, prezența instituționalizată a unor întregi discipline și specialități devine precară pentru ca nu sunt cerute pe piață și nu aduc profituri suficiente la diferite niveluri administrative. În acest fel, zone întregi de gândire și creație riscă să dispară complet într-un proces de reducere și aplatizare, așa cum au fost evacuate, la unele tipuri de școli în întregime, desenul, muzica sau istoria în învățământul preuniversitar. În logica pieței nu încape nici concepția despre om și viață socială în care ele sunt valoroase, nici motivația pentru care astfel de discipline trebuie să rămână. Piața înghite astfel societatea, substituindu-i-se.
Cum stau lucrurile în învățământul profesional tehnic, adică în institutele politehnice devenite universități? M-am uitat la întâmplare la curriculum studiilor de licență pentru prima din cele trei specializări oferite în cadrul Facultății de electronică, telecomunicații și tehnologia informației. Din totalul de 43 de cursuri, fiecare cu durata de un semestru, din care este compus stagiul de pregătire, doar 6 nu sunt strict de specialitate (e.g. Elemente de mecanică și mecanisme, Teoria semnalelor, Sisteme cu circuite integrate analogice) sau nu fac parte din discipline teoretice mari cum sunt Analiza matematică sau Fizica. Acestea sunt: Limba străină 1 și 2, Sport 1 și 2, Managementul proiectelor, și cursul numit Comunicare interpersonală și de grup, ținut în semestrul al patrulea. Programa cursului listează următoarele teme:
1 Comunicarea interpersonală- analiza situaţiei de comunicare, tipologia interlocutorilor şi comportamentelor, analiza interacţiunii. 2 Comunicarea nonverbală –funcţii şi disfuncţii. Proxemica. 3 Comunicarea persuasivă. A argumenta şi a convinge. Etapele persuadării. 4 Comunicarea în cadrul grupului. Normele de grup şi conformarea membrilor. Conducerea şi rolurile în cadrul grupului. 5 Dezvoltarea grupului în direcţia constituirii echipei. Metode de optimizare a interacţiunilor din cadrul grupului. Cultura organizaţională. 6 Situaţii specifice de comunicare managerială orală: negociere, mediere, prezentare în faţa unui auditoriu. 7 Situaţii specifice de comunicare managerială scrisă: note, rapoarte, corespondenţă, plan de afaceri. [aici]
Astfel, imaginarul social transmis prin acest singur curs este cel al firmei capitaliste, populată de membri în echipă simultan individualizați și reglementați, dintre care unii ajung manageri, poziție care solicită câteva abilități în plus, în principal tehnici de auto-prezentare și promovare. Granițele acestei lumi nu se întind la un întreg social definit printr-o noțiune mai mare de cetățenie, iar solidaritatea și echitatea nu încap ca principii organizatoare în lumea inginerului electronist.
Căci până la urmă acestea sunt întrebările fundamentale de la care orice reformă a educației publice trebuie să înceapă: ce fel de subiecți social istorici dorim să constituim și pentru ce fel de formă socială? Cum definim bunul public produs de învățământul de stat? Așa cum se reconfigurează universitatea publică astăzi, va forma din ce în ce mai puțin ființe mature, reflexive și libere, deschise către ceilalți oameni, într-o societate care încearcă să își cuprindă toți cetățenii și care-și definește forța și bunăstarea prin raportarea la cei mai vulnerabili dintre ei. Produsul său tinde să devină lucrătorul-model auto-disciplinat cerut de ficțiunea pieței libere echivalate cu societatea, după prototipul angajatului semi-calificat dintr-un call center, respectiv profitul pe care munca lor îl generează firmelor private. Dacă statul este înțeles ca entitate ontologică duală, atât ca set de practici și instituții, cât și ca un construct ideologic, educația publică este unul din mijloacele prin care se constituie, în același timp în care constituie și societatea. Granița dintre stat și societate nu este o linie ce delimitează clar între domenii și interese, ci este una care se dispută și se negociază în fiecare zi, iar educația publică este unul dintre mijloacele prin care se duce această luptă și una dintre mizele sale centrale.
Teoria comună a zilelor noastre este aceea că toată informația și cunoașterea necesară pentru dobândirea unei profesii, sau pur și simplu pentru a fi, se gasește pe internet, accesibilă direct oricărui individ. Iar cercetarea cu rezultatele cele mai performante este finanțată masiv din fonduri private și se desfășoară aproape în întregime în centre de cercetare patronate de marile corporații. Care mai este atunci rostul universității publice? Răspunsul stă în înțelegerea modului în care această întrebare e pusă greșit și în felul în care va fi reformulată.