În seara zilei de 21 martie a anului de graţie 2013, urma să se desfăşoare în sala X (10), etajul I din sediul central al Universităţii Babeş-Bolyiai (UBB), a optsprezecea ediţie a Joii Mânioase, o seară dedicată proiectării şi dezbaterii unor filme documentare pe teme activiste şi civice, organizată de către Tinerii Mânioşi. Însă, această proiecţie nu a mai avut loc în cadrul Universităţii, pentru că aceasta din urmă, prin intermediul pazei şi paznicilor de la poartă (şi chiar a Poliţiei, de la un punct încolo), nu a facilitat accesul persoanelor care nu fac parte din UBB sau, mai mult, doar din facultăţile ce îşi au sediul în corpul central al UBB (despre aberantul şi arbitrariul acestor decizii a scris deja Mihai Goţiu, aici). În mod evident, întâmplarea a făcut înconjurul presei locale: ideea că Universitatea, presupus spaţiu al autonomiei şi gândirii critice, aruncă în stradă studenţi veniţi pentru o dezbatere liberă a oripilat opinia publică. Voi încerca în acest text să ofer o descriere a ceea ce s-a întâmplat, a motivaţiilor şi a mizelor ce se desprind din această situaţie. Dincolo de a fi doar o relatare a evenimentelor, îmi propun de asemenea să articulez un apel către studenţi, în care să rezoneze ideile de egalitate şi autonomie, în opoziţie faţă de structura din ce în ce mai disciplinară/securitară a universităţii.
Contextul
Joia Mânioasă este un eveniment organizat de Tinerii Mânioşi, în care se proiectează filme documentare pe diferite teme activiste – de la teme economice şi sociale până la tema ecologice sau mişcări studenţeşti – urmat de discuţii critice pe baza temelor propuse de documentarele în cauză. Apoi, Tinerii Mânioşi sunt un grup informal, non-ierarhic, format în urma protestelor de la începutul anului 2012, care militează pentru diverse cauze sociale, economice, politice sau ecologice. De asemenea, acest grup este atât reactiv (prin organizarea de proteste), cât şi constructiv (detest cuvântul proactiv) prin organizarea de sesiuni de informare şi dezbatere (Joia Mânioasă), construirea de comunităţi cu orientare post-capitalistă (Piaţa Autonomă Cluj, alături de Food not Bombs), militarea pentru re-distribuţie a puterii decizionale locale prin intermediul bugetului participativ sau re-organizare comunitară pe baze egalitare. Un grup prin excelenţă lipsit de lideri sau de o unitate ideologică rigidă, dar cu spirit critic şi cu un accept pus pe acţiune şi solidaritate.
Joia Mânioasă se afla la a cea de-a optsprezecea ediţiei, care trebuia să aibă loc în sala X a Facultăţii de Istorie şi Filosofie. Înainte de ediţia din 21 martie, precedentele au fost organizate de asemenea în cadrul UBB, la facultăţile de Geografie, Ştiinţe Politice, Litere sau Sociologie, acolo unde nu au fost întâmpinate probleme pentru buna desfăşurare a evenimentului. Filmul care trebuia proiectat se numeşte Blokada, în care este descrisă ocuparea Facultăţii de Filosofie din Zagreb în anul 2009. Motivul ocupării facultăţilor în Croaţia (au fost aproape 20 de facultăţi, vreme de peste o lună) era unul simplu: gratuitatea învăţământului ca formă de a stopa neo-liberalizarea societăţii şi aristocratizarea învăţământului. Astfel, am depus o cerere pentru a proiecta filmul într-una din sălile Facultăţii de Filosofie, cea din care fac parte, ştiind din experienţele anterioare cu celelalte facultăţi că un asemenea demers nu este decât o formalitate. În schimb, mi s-a cerut suplimentar un desfăşurător al activităţilor (ca şi cum descrierea „vizionarea şi dezbatarea unui film documentar” lasă loc de prea multă imaginaţie) şi acordul scris al unui profesor că girează pentru eveniment (?). Odată depăşite aceste noi bariere, cererea pentru sală mi s-a aprobat de către direcţia generală a Universităţii, între orele 20:00 şi 22:00. Cu 20 de minute înainte de ora programată pentru începerea proiecţiei, paznicii din sediul central al UBB, alături de şefii pazei Universităţii, nu lasă studenţii care nu fac parte din UBB dar nici, precum se poate bănui, simpli cetăţeni veniţi pentru informare şi dezbatere publică asupra temelor deschise de către film. Discuţiile iscate pe tema faptului că Universitatea este un spaţiu public, deci deschis pentru toţi, şi un spaţiu al dezbaterilor şi analizelor despre ea însăşi şi societate în ansamblul ei au făcut ca spiritele să se încingă de partea şefilor pazei. Aceştia nu făceau decât să repete, fără să aducă nici măcar un articol de regulament interior ca argument, faptul că refuzul lor este fundamentat pe o directivă primită „de sus”. Arbitrariul acestei decizii a scandalizat pe toată lumea, la un moment dat un număr de persoane (toate femei) au fost bruscate şi împinse cu forţa afară din facultate (apropo, în caz că are cineva vreun dubiu, în afară de poliţie – şi doar în momentul în care ar avea un ordin clar în sensul acesta – nimeni nu are voie să te atingă, împingă sau scoată cu forţa dintr-o instituţie publică).
Replica nu s-a lăsat aşteptată, studenţii prezenţi în faţa Universităţii, cei cărora nu le era permis accesul, s-au solidarizat şi au început să îi chestioneze pe justiţiarii de la pază. Cu un tupeu incredibil, şefii pazei negau că au bruscat pe cineva, iar între timp îşi schimbaseră discursul afirmând că „dacă domnul profesor care a girat pentru eveniment spune că poate să intre toată lumea, atunci intră toată lumea”. Evident, aceştia ştiau că, în tensiunea momentului, domnul profesor a considerat că nu e propice să intervină în mijlocul unui conflict în care nu a avut nici o implicare, alegând să plece. Imediat şi-au făcut apariţia şi doi poliţişti care au intrat în Universitate fără a prezenta, în mod evident, nici o legitimaţie, punându-se de o parte şi de alta în interiorul clădirii pentru a asigura ordinea şi protecţia (?). Studenţii postaţi în faţa clădirii reclamă autonomia universităţii şi faptul că poliţia nu poate intra în mod legal în universitate decât la cererea scrisă a conducerii (oare conducerea lucra la ora aia?). Ne grupăm toţi afară pentru a găsi soluţii şi pentru a ne vorbi unii altora… nemulţumirea pluteşte în aer. În decurs de 2 minute, am reuşit să mutăm evenimentul la tranzit.ro, un spaţiu artistic alternativ. Mesajul din faţa Universităţii a fost unul simplu şi de solidaritate: ori intrăm toţi, ori nu intrăm nici unul. În mod spontan, oamenii încep să scandeze „ruşine, ruşine, ruşine UBB!”.
Înainte de a aduce în discuţie temele şi problemele prezente în cadrul dezbaterii ulterioare filmului, trebuie să ne întrebăm de ce s-a întâmplat o asemenea situaţie? Care este motivul pentru care intrarea într-o instituţie publică, cu o cerere aprobată pentru un eveniment public şi în conformitate cu principiile de bază ale spaţiului universitar, a devenit într-atât de problematică? Iar motivul este unul simplu: de la protestul organizat împotriva lui Gunther Verheugen la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa (Costi Rogozanu a scris despre asta aici). Da, unii dintre noi am fost atunci la protest, pentru a marca faptul că Universitatea oferă distincţii academice pe considerente politice (iar asta nu e problemă în general, ci conform propriilor standarde de presupusă neutralitate politică a universităţii) şi pentru că tipul, hai să fiu brutal, e o mizerie de lobbyist, demonstrat ca fiind în conflict de interese şi făcând trafic de influenţă, care face jocurile marilor industrii, printre altele cele ale organismelor modificate genetic şi gazelor de şist.
Ulterior acestui protest, UBB a devenit pur şi simplu o fortăreaţă, accesul fiind permis numai pe bază de legitimaţie atunci când aveau loc evenimente publice de importanţă în cadrul acesteia. Mihai Goţiu a relatat incidentele de la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa ambasadorului Austriei, în care studenţi şi cadre didactice nu au fost lăsaţi să intre pentru a participa la cursurile avute în program. Grav, se poate poate spune, însă eu aş dori să vorbesc despre un alt eveniment organizat în cadrul UBB în aceeaşi zi de 21 martie (cea în care era programată proiecţia noastră în UBB). La mijlocul zilei, vrând să mă asigur că proiectorul din sala cu pricina funcţionează, după ce sunt legitimat de portar (nu pot să fac asta, ca doctorand nu am legitimaţie, dar sunt lăsat să intru) găsesc în universitate doi jandarmi. Jandarmi! Motivul? Marii afacerişti clujeni aveau o întâlnire importantă alături de Maria Grapini, ministrul delegat pentru IMM-uri. Fără a intra în prea multe detalii (găsiţi aici) aş dori doar să reproduc una dintre frazele demne de Orwell ale lui Vasile Iuga, asociat în cadrul unei firme de consultanţă, cum că: „Ministerul pentru IMM trebuie să fie Ministerul Capitalului Românesc”. În cuvinte puţine, o întrebare: Jandarmeria apără interesele capitalului în cadrul universităţii? Care ar putea fi explicaţia pentru prezenţa Jandarmeriei în cadrul unei instituţii care se presupune că dispune de autonomie? De forţa cărui duşman îi apărau pe aceşti antreprenori locali sau regionali?
Nevoia de spaţiu autonom
Revenind la proiecţie, vizionarea şi discutarea documentarului s-a produs în spaţiul tranzit.ro prin bunăvoinţa şi disponibilitatea (imediată) a lui Attila Tordai. Înainte de începerea filmului, Raoul Weiss anunţă faptul că trebuie să ne luptăm împotriva privatizării apei. Deşi nu toată lumea a apreciat faptul că Raoul Weiss a vorbit din partea unui partid (PAS), toată lumea a acceptat faptul că privatizarea apei este o temă foarte importantă în jurul căreia trebuie să ne solidarizăm toţi. Apoi, ulterior filmului, discuţiile au fost foarte vii, vorbindu-se despre faptul că universitatea a devenit o fabrică de diplome, studenţii clienţi şi învăţământul o marfă. De asemenea, s-a discutat şi despre sistemul Bologna sau despre finanţarea facultăţilor pe cap de student (şi competiţia care se formează în jurul atragerii de studenţi). Desigur, problemele discutate nu au fost toate „sistemice”, ci a fost vorba şi despre doleanţe foarte concrete legate de plata burselor, lipsa criteriilor, asigurarea reducerilor pe transportul C.F.R. pentru doctoranzi sau problema locurilor din cămine.
Toate cele enumerate mai sus reprezintă, fără îndoială, probleme foarte importante, dar unul dintre aspectele recurente ale discuţiei a fost cel legat de faptul că Universitatea devine din ce în ce mai disciplinară, atât în ceea ce priveşte corpul, cât şi mintea studentului. Camere de filmat pe toate holurile, săli închise cu cheia în universităţi, accesul permis discreţionar în cadrul sediului central, problema separării căminelor în funcţie de sex, prezenţa unei secţii de poliţie în cadrul unui cămin studenţesc (căminul 14 din Haşdeu), sau modul în care paznicii sunt amendaţi de către poliţie pentru că cineva a mers să discute (sau, ferească sfântul, să facă sex, o activitate în sinea ei reprobabilă) cu prietena/prietenul după ora 23:00 în cămin.
Un lucru a fost clar: a doua zi aveam să ne întâlnim, în număr cât mai mare, să depunem plângeri împotriva abuzurilor şefilor pazei şi a conducerii universităţii prin intermediul acestora. Ideea de a merge toţi împreună, ca un grup, a fost mult mai importantă decât depunerea de către fiecare, individual, a unei plângeri. Răspunsul UBB-ului de a doua zi, printr-un comunicat de presă, este halucinant. Mihai Goţiu discută despre asta aici, însă, din punctul meu de vedere, nu menţionează poate unul dintre cele mai importante aspecte ale problemei. Sigur, comunicatul abundă în neclarităţi şi gândire ilogică (în plus, nu este semnat nominal), dar marea problema este asta: indiferent de orele între care se pot desfăşura evenimente sau nu, cu prezenţa studenţilor sau nu, restricţionarea studenţilor care nu sunt în UBB lezează grav drepturile oricărui cetăţean român şi implicit ale oricărui student non-ubbist. Universitatea Babeş-Bolyai este o instituţie publică, finanţată din bani publici, deci din banii tuturor, nu numai din banii părinţilor care au copii studenţi în UBB! Într-o asemenea universitate numai voinţa discreţionară a conducerii contează şi în nici un caz vocile care reclamă transformarea universităţii într-un bun comunal.
În ceea ce priveşte libertatea studenţilor de a dezbate în cadrul universităţii despre soarta şi direcţia acesteia, un lucru a fost clar: studenţii nu sunt niciodată întrebaţi de nimic. Un nou concept de universitate se conturează în momentele în care angrenajul universitar actual scurt-circuitează: o universitate incluzivă, în care vocile studenţilor, profesorilor şi personalului auxiliar să negocieze colectiv raporturile de putere cu „managerii” universităţii, de la decani pâna la senatori şi rector. Încet, încet, universitatea devine un spaţiu închis, o enclavă separată tot mai mult de societate în general şi de comunitatea locală. Acest tip de enclosure (ca cele descrise de Marx în privinţa acumulării primitive) anulează cerinţa legitimă ca universitatea să fie un bun comunal, devălmaş, pentru toată lumea şi în care toată lumea are acces. Ceea ce se întâmplă în prezent poate fi citit chiar în cheia unui asemenea proces de acumulare primitivă (una recurentă, continuă şi nu concepută ca un eveniment temporal plasat la începuturile istorice ale capitalismului) în care întregul sistem educaţional propune un model economic de dezvoltare, orientat către şi subordonat de piaţă, dar închis faţă de orice altă formă alternativă. În loc ca sistemul educaţional să pregatească studenţii pentru viaţă, acesta îi pregăteşte mai degrabă pentru piaţă, a muncii ca viitori angajaţi sau piaţa liberă ca viitori antreprenori. Faptul că foarte mulţi studenţi depind de banii părinţilor menţine la un nivel scăzut costul muncii lor în cadrul diferitelor joburi part-time sau full-time necesare reproducerii, favorizând firmele angajatoare. Din ce în ce mai mult, prezenţa în universitate şi rămânerea în cadrul ei pe toată perioada presupune un anumit tip de statut socio-economic, mai ales a părinţilor.
La început a fost lupta
Studenţii prezenţi în sală au resimţit nevoia de organizare, de solidarizare unul cu celălalt. Înainte să abordăm marile probleme ale universităţii nici nu ne cunoaştem între noi, nici nu avem spaţiul în care să o facem. Cine suntem? De unde avem bani să ieşim la berea la care stăm acum la poveşti? Unde o să lucrezi? Ce abuzuri ţi s-au întâmplat? Într-adevăr, the personal is political. Trebuie să începem să vorbim între noi şi despre noi, nu doar de pe poziţii principiale, ci ca fiinţe sexuale, întrupate, care respiră, simt, mânâncă, se joacă, muncesc sau fac cercetare. Aceste tipuri de probleme au nevoie de un spaţiu autonom de tematizare, un spaţiu pe care universitatea nu îl pune astăzi la dispoziţie, în fuga ei neîncetată după profit şi topuri 500. Nu putem să deplângem la nesfârşit situaţia în care ne aflăm numai prin baruri, biblioteci sau la colţuri de stradă. Astfel, trebuie să ne revendicăm un asemenea spaţiu liber în interiorul universităţii, nu prin cereri timide, ci prin luptă!
Vremea petiţiilor şi rugăminţilor faţă de şefi şi directori trebuie să se sfârşească, studenţii pot şi trebuie să înceapă să se auto-organizeze. Desigur, suntem diferiţi, avem capacităţi şi aptitudini diferite, însă nu trebuie să concurăm pentru privilegii individuale, ci să conlucrăm pentru emancipare colectivă. Nu avem nevoie de lideri, elite sau de avangarde, ci de un proces deschis şi participativ în care putem realiza împreună schimbările în privinţa problemelor pe care abia acum începem să le dezbatem şi învăţăm să le înţelegem. Nimeni nu îţi poate spune că vocea ta nu este importantă în decizia asupra propriului tău viitor şi al comunităţii tale. Exemplul lui Mihai Goţiu, participant la grevele din `95, este elocvent: majoritatea drepturilor de care ne bucurăm acum ca studenţi nu au venit din bunăvoinţa rectorilor şi miniştrilor, ci din lupta studenţească, o luptă care, din păcate, nu mai bântuie memoria colectivă a studenţilor în ziua de azi.
Cred, pe o notă optimistă, că acest lucru începe să se schimbe astăzi. Acum o săptămână, doctoranzii POSDRU au protestat (e drept, maxim 20) pentru restanţele la plata burselor. Începutul de săptămână, care anunţa noi solidarizări cu aceştia, a condus la rezolvarea de către conducere a problemelor cu bursele (până în ianuarie) şi propunerea de prelungire a termenului de predare (din moment ce lipsa fondurilor a împiedicat cercetarea, mobilitatea sau pur şi simplu subzistenţa doctoranzilor). Ecourile întâmplărilor de pe 21 martie au ajuns deja în Ungaria, la mişcarea studenţească ce a ocupat facultatea ELTE (dar nu numai) şi la mişcarea studenţească din Croaţia (chiar şi la realizatorul filmului Blokada, participant la ocuparea din Zagreb). Conexiunile internaţionale se multiplică, solidaritatea ia locul atomizării şi lipsei de încredere, iar nu doar studenţii sunt nemulţumiţi. Deja profesori din cadrul UBB-ului sunt nemulţumiţi de modul în care facultatea se închide faţă de cei care îi conferă pur şi simplu existenţa: studenţimea. Studenţii români trebuie să înceapă să ia parte la o dezbatere, ce-i drept autonomă, internaţională asupra educaţiei, pieţei şi societăţii în care trăim. Nu trebuie să mai acceptăm să fim infantilizaţî, spunându-ni-se că nu ştim ce e mai bine pentru noi, că nu înţelegem cum merge piaţa, cum funcţionează economia sau procesul legislativ. Iar dacă nu înţelegem, vrem să vorbim despre asta, nu să fim daţi afară. Există o singură lume, deci o singură luptă: studenţi din toată lumea, auto-organizaţi-vă!