de Mihaela Michailov
“Retorica și repertoriul social al muncii schimbă fața dramaturgiei românești în anii ’50-’60. Muncitorul devine o figură emblematică în piesele unor autori pentru care teatrul nu e o luptă de idei, ci o platformă de acțiuni concrete, solidare cu prezentul. Politizarea dramaturgiei postbelice, sub influența realismului socialist, și accentul pus pe un teatru militant au adus în prim-plan realitățile sociale ale structurilor de muncă și de putere, care devin teme centrale în ”piesele clasei muncitoare”. Se construiește un întreg repertoriu dramaturgic al sferei muncii, prin care se definesc gesturile cotidiene ale muncitorilor, raporturile de putere dintre cei care produc, produsul muncii lor și presiunea de a supraproduce, legitimarea prestigiului social prin calitatea muncii, acumularea unui capital de imagine la locul de muncă. Munca devine, deopotrivă, domeniu public și privat, context al relațiilor de solidarizare sau subminare a tovarășilor de lucru și, în același timp, context casnic, cadru care dă posibilitatea unei familii să lupte pentru aceleași idealuri sau să se dezbine radical. Munca din oțelării, mine, șantiere se prelungește acasă, în discuții despre forța productivității, despre condiții de igienă a muncii, despre drepturi și sacrificiu, despre exploatarea inevitabilă și posibilele soluții de schimbare. Muncitorii reprezintă „patrimoniul uman” care câștigă din ce în ce mai multă vizibilitate în spațiul dramaturgic. Societatea muncitorilor capătă consistență în dramaturgia anilor ’50-’60, o dramaturgie care documentează lumea lucrătorilor înstrăinați de bunurile pe care le produc, luptând pentru drepturi și idealuri comune. O lume în care unitatea de acțiuni se reflectă în unitatea de decizii. O lume în care moștenirea, din generație în generație, a valorii muncii se perpetuează și devine bun comunitar.”
Articolul integral, în Gazeta de Artă Politică.