1. Medicii societății: procesul politic ca diagnostic
Nu contează cine face revoluția, ci cine vorbește în numele ei. Firește, nu e vorba de vreo revoluție în cazul protestelor de azi, la fel cum nu a fost vorba de asta nici în 2012 sau în 2013, în ciuda entuziasmul de care, de ce să nu fim onești, toată lumea se face vinovată la un moment dat. Însă felul în care s-au desfășurat mișcările de stradă din ultimele zile, urmând de fapt linia mai generală a ultimilor ani, au creat un proces straniu de ventrilochism intelectual. O mulțime de analiști, jurnaliști, politicieni, economiști, la fel ca și oamenii de pe stradă s-au lansat într-un proces complicat de interpretare a ceea ce „vrea piața” sau, în termenii lui Vlad Mixich, de „ascultare a vuietului străzii” și de redare a lui în articole, editoriale, emisiuni sau înapoi în stradă. Într-un fel este un exercițiu de diagnosticare, un cabinet de consultări de dimensiunile întregii comunități politice, în care oamenii fac presupoziții despre probleme ascunse, evidente sau nespuse ale celor care s-au adunat în serile acestea în București și-n țară.
Din păcate această tendință pare a fi mai mult decât un accident recent, un dezamăgitor blocaj intelectual al sferei publice actuale. Este în mare măsura paradigma procesului politic românesc de după 1989, ideea atotprezentă că puterea politică ar trebuie gândită ca un soi de doctor care îngrijește sănătatea unui pacient — societatea –, mai degrabă decât ceea ce pare a fi de fapt, o luptă pentru putere în care diferite clase și grupuri sociale încearcă să controleze instituțiile statului pentru a-și impune interesele. E din păcate, schema liberală care ne-a marcat gândirea politică în ultimii douăzeci și cinci de ani, vizibilă în manualele de educație civică de clasa a cincea, în creațiile de zi cu zi lui Dan Tapalagă sau în decizia candidă a președintelui de a chema vineri un conclav intim al societății românești care să ofere diagnosticul și soluțiile. Or problema acestei viziuni a politicii ca un proces de diagnosticare este nu numai nivelul descurajator al discuțiilor politice sau sărăcia ternă a ideilor lui Mixich. Dincolo de sensibilitatea intelectuală rănită a oricăruia citește astăzi Hotnews.ro, problema e încurajarea a tot felul de patologii ideologice, dintre care obsesia tehnocratică e probabil cea mai prezentă — i.e. credința puternică în existența un grup de specialiști neutri care pot da diagnosticul potrivit și, drept urmare, soluții perfecte: profesioniști, economiști, oameni de afaceri care și-au dovedit profesionalismul prin succesul lor. Printr-o argumentare cel puțin stranie, preopinenții tehnocrației afirmă că cei care sunt cei mai de succes în apărarea propriilor interese (private) ar fi automat oricând gata să renunțe la acestea și să „salveze” (interesul comun). Nu este deloc straniu că BNR, această citadelă a expertizei „neutre” a sărit imediat „la salvare” după doar o zi de protest și și-a propus specialiștii ca soluție cerească. Mugur Isărescu este cavalerul necontestat al acestor neutrii ce au reușit constant timp douăzeci și cinci de ani să uite de propriile interese, păstrându-și totodată în mod miraculos joburile extravagant de bine plătite și puterea socială.
Însă acuma procesul de diagnosticare este generalizat: cu mai multă sau mai puțină subtilitate analitică, toată lumea este interesată de „uniți salvăm”. Toți se înghesuie în a defini problema și a găsi soluții: jurnaliști, partide politice, președintele, ONG-uri etc. Întâlnirea convocată de președinte vineri a marcat unul din punctele culminante al acestei orgii terapeutice, a inflației de diagnostice. E îndeajuns de citit una din soluțiile constructive ale unui participant la întâlnire: „poporul are nevoie de demnitate, adevăr și conștiință, de aici trebuie să plecăm” … Și, într-adevăr, din păcate pentru noi toți, de la astfel de afirmații se pleacă…
De ce ar trebui să fim interesați, însă, de aceste bâjbâiri de analiză socială, de toate aceste ipoteze crude sau nebunești lansate de Mixich sau Iohannis, de Tapalagă sau Liviu Mihaiu, de toată această sociologie secundară de dată recentă? Cred că răspunsul, oricât de întristător, este dat de faptul că rezultatele acestor proteste depind de capacitatea diferitelor grupuri de a-și promova propria lor interpretare a protestelor, de a impune propriul lor sens a ceea ce se întâmplă în stradă. Mai exact, rezultatele vor fi definite de succesul diferitelor clase sau grupuri sociale de a identifica probleme, de a le încadra într-un discurs acceptabil politic și, mai ales, de a le impune în spațiul public; doleanțele protestatarilor, inclusiv felul în care își percep ei înșiși probleme și interesele, sunt marginale. Ceea ce este important este cine are resursele materiale și instituționale de a spune „e un protest anti-corupție, și nu anti-sărăcie”, „e vorba de reînnoirea clasei politice și nu de reglementarea capitalului privat”, „e necesară mai multă libertate economică și nu control al statului”. De aceea, oricât ar fi de jignitor intelectual pentru noi toți, opiniile lui Vlad Mixich sau ale lui Dan Tapalagă contează.
Nu este vorba însă doar de un „război discursiv”, o simplă bătălie pentru cuvinte, deși acestea sunt importante, presa având un rol esențial în acest proces de încadrare și de categorizare a protestelor. E vorba mai degrabă de cine are resursele instituționale și financiare, dar și puterea politică de a-și impune propriul diagnostic social, de a da lectura „potrivită” acestor proteste nestructurate și confuze. Tocmai de aceea umilirea intelectuală continuă: mai mult decât Vlad Mixich contează opiniile Freedom House, care a fost invitată în calitatea sa de parte a „societății civile” la intima dezbatere de vineri. Așa cum voi încerca să arăt, însă, inflația de diagnostice nu este doar un rezultat al paradigmei politice post-decembriste și a obsesiei identificării problemelor „reale”. Ea este și un rezultat al felul în care protestele din ultimii ani au fost structurate de idealismul fals a neutralității politice, de idealul unui consens social spontan care s-ar putea realiza în stradă și care ar putea exprima opiniile tuturor, fără conflicte de clasă sau alte disensiuni. Inflația de diagnostice și încercarea disperată de a afla ce vor de fapt oamenii aceștia a fost influențată de modul cel puțin naiv prin care aceste proteste au fost structurate ca acțiune politică.
2. Societatea civilă și cum poți rămâne mereu în afara ei
Fără îndoială, cel mai ridicol exemplu al idei politicii ca simplă diagnosticare și identificare de probleme a fost cel dat de președinte țării prin lansarea dialogului cu societatea civilă. Sunt două mișcări ideologice nefaste în această decizie care e greu de încadrat ca cinică sau pur și simplu puerilă. În primul rând este apariția obsedantă, maladivă a fantomei discursului politic românesc post-1989: „societatea civilă”. Și, în al doilea rând, este identificare a ceea ce noi numim „societate civilă” cu protestatarii.
Ideea care subîntinde decizia concepția președintelui e schemă simplistă, dar din păcate generalizată, conform căreia ceea ce nu este stat sau partide este societate civilă. Ergo asta înseamnă că și ceea ce se întâmplă în stradă este același lucru. Nu cred că e nevoie de a citi multă sociologie pentru a ști care sunt problemele conceptuale intrinseci ale ideii de societate civilă în varianta sa post-1989.[1] Dincolo de acestea, în felul în care este folosită în discursul politic românesc, ea este o fata morgana ce, dedesubtul aerului diafan-democratic ce o înconjoară, are un înțeles foarte pragmatic. Așa cum am văzut prin dialogul de vineri societatea civilă înseamnă o mulțime de organizații și think-tank-uri neoliberale alături de o clasă de mijloc visătoare ce cere o „revoluție morală”: reînnoirea clasei politice, neutralitatea birocrației, lupta anti-corupție sau, ca să cităm un participant, „umanism, demnitate, respect, meritocrație și libertate”. Simplificând, este vorba de reprezentanții capitalului și ideologii visători ai acestuia. E vorba fie de cei de un pragmatism feroce în apărarea anumitor interese de clasă (Freedom House, Expert Forum), fie de aceia care, cu frunțile curate, vor adevăr, sinceritate, înnoire, anti-corupție, un soi de „primenire” care să cuprindă întreaga societate. Aceasta este societatea civilă cu care vorbește președintele.
Firește, cei care sunt în stradă nu sunt de fapt societatea civilă și, în general, o întâlnire cu reprezentanții societății civile nu este deloc o consultare cu „poporul”. Este o întâlnire cu acele părți ale populației care au avut capacitatea și resursele de a se organiza pentru apărarea intereselor proprii, ale clasei sau grupului social restrâns din care fac parte. Din păcate tocmai aceia care sunt cei mai puternic afectați de actualul context economic și de criza de azi sunt lipsiți de această capacitate organizatorică sau de resursele necesare pentru a face parte din democratica „societatea civilă”. Ei nu pot decât spera că anumite ONG-uri cu caracter social vor putea face un efort într-un fel sau altul și vor pune o vorbă bună pentru ei.[2] Lucru foarte incert, de altfel, căci influența instituțională a acestor ONG-uri este destul de restrânsă. De unde și capacitatea sferei politice de a le ignora complet. Dovada chiar vineri când nici unul din ONG-urile sociale nu au participat la conclavul patriotic chemat de președinte. Altfel, sperăm că a devenit evident până acum că de fiecare dată când un premier sau un șef de stat a ajuns în situația de a se consulta cu „societatea civilă” avem parte de aceeași discuție între cei pentru care problema organizării propriilor interese nu este în mod necesar o problemă. Altfel spus, e o întâlnire de familie în care toată lumea cunoaște pe toată lumea și, dincolo de frecușurile cotidiene, există un consens general. „Societatea civilă”, în sensul în care e folosită de președinte, este acel tout Paris al elitei franceze franceze de secol XIX: o mulțime de familii legate prin interese comune și printre care din când în când își face apariția un visător curățel, îmbrăcat acceptabil și care vorbește cu ochi albaștri despre libertate, înnoire și anti-corupție.[3]
Astfel consultarea de vineri a sufocat în fașă unul din puținele lucruri bune care ar fi putut răsări din aceste mișcări de stradă. Și anume, conștientizarea că poate-poate există oameni care nu au resursele necesare pentru a-și reprezenta propriile interese. Că poate capacitatea de a te organiza și de a-ți impune propriile cereri sociale necesită bani, timp și relații, adică exact ceea ce cei mai nefericiți dintre noi, cei care sunt jos și nu se pot ridica, nu le au. Protestele ar fi putut ridica măcar această dilemă a cine reprezintă pe cine și în ce fel, a cine are capacitatea de a-și impune interesele și a de și le apăra. Or acum acesta pare un drum închis: acești oameni de jos trebuie să se mulțumească cu ideea ca interesele lor sunt reprezentate de pragmatismul atavistic al think-tank-urilor neoliberale sau de idealismul autist social al clasei de mijloc ce visează o revoluție morală Într-un fel, ceea ce au făcut evident consultările de vineri este că ideea de societate civilă este, ca să spun așa, o idee biblică: acordă reprezentare publică celor ce deja o au, dă o voce celor deja gălăgioși, oferă putere celor deja puternici. În felul acesta e greu de spus dacă mișcarea confuză a lui Iohannis de a convoca un consiliu intim al României este dovadă de incompetență politică sau un alt exemplu de cinism eficient. În încercarea de diagnosticare pe care președintele a efectuat-o, cel mai probabil unul din pacienți a murit deja: e posibil ca acum să fie din ce mai greu să se pună pe tapet problemelor celor care nu își pot impune părerile, a celor care nu pot participa la procesul politic fără a fi călcați în picioare de reprezentanții capitalului sau ai idealismului „primenitor” mic burghez.
3. Interese de clasă, bunul comun și consensul spontan
Devine evident, însă, că această încercare de definire a protestelor în liniile clasice ale societății civile nu este total convingătoare public. O mulțime de voci, de la diverse ONG-uri la Tudor Chirilă, au criticat procesul prin care președintele a realizat această încadrare a mișcărilor de stradă. În fond, Iohannis a realizat o triere a celor care sunt parteneri politici valabili, a intereselor care trebuie apărate de către elita politică și a celor care trebuie excluse sau ignorate în mod mai mult sau mai puțin elegant. Ceea ce a nemulțumit destule voci care au totuși capacitatea și resursele de a se exprima public dar nu și puterea de a-și impune interesele. De unde și faptul că procesul de interpretare a protestelor continuă. De ce sunt oamenii supărați și cum putem afla? Cum putem organiza un sistem, un algoritm prin care să putem vedea cerințele celor din stradă și cum putem citi de fapt problemele pe care ei le ridică? Cum putem identifica soluții? Doctorii societății românești sunt în foc continuu.
Partidele sunt firește puternic angajate în acest proces. PNL, alături de Iohannis, pare cel mai încântat de această nesperată șansă politică de a scăpa de guvernul PSD: e în fond o lungă victorie asupra unui premier ce părea, cel puțin până recent, de neclintit. Însă oricât de mult este vizat și el de protestele actuale, președintele apare ca marele câștigător: din păcate aura de neutralitate ideologică pe care o aruncă funcționează impecabil în contextul actual. Asta vine în mare parte și din felul în care campania lui Iohannis și imaginea pe care și-a impus-o au profitat oarecum de caracterul „curativ” al procesul politic din România: este vorba de atenția față de problemele societății, de chibzuială, de seriozitate „germană”, înceată, dar sigură. În Iohannis doctrina bunului profesionist se amestecă indistinctibil cu imaginea arhaizantă a gospodarului destoinic. Conflictele ideologice sau de clasă sunt înlăturate în favoarea ideii că procesul politic poate fi redus la identificarea problemelor și găsirea soluțiilor, la buna administrare a unor resurse limitate, la gospodărirea dibace a economiei naționale: e în fond uniunea idealurilor patriarhale casnice cu idealismul tehnocrat al clasei de mijloc idealiste. România lui Iohannis pare o încrucișare de gospodărie „ardelenească” și multinațională din Pipera. În felul acesta și în ciuda greșelilor sale tactice constante, Iohannis pare a ieși câștigător atâta timp cât își păstrează imaginea de doctor atent la problemele pacientului politic, gata oricând să consulte și sa asculte vocea străzii. PSD-ul, pe de altă parte, pus la colț de proteste și poate cel mai mare perdant, încearcă să impună ideea că aceste mișcări nu sunt o reacție la politicile sale ci un protest împotriva a ceea ce ne place să numim întreaga „clasă politică”. În fond, chiar așa stau lucrurile și toată lumea ar fi de acord, însă, venind din partea PSD, cu toții vedem în aceste afirmații o simplă mișcare tactică. Toate acestea însă nu sunt simple lecturi și interpretări, ci un mod de a propune, cum se spune în presă, „o agendă politică”, de (re)formulare a problemelor ridicate de proteste ca mijloc de impunere a propriilor interese politice și de clasă. Un lucru de altfel evident, de unde și faptul că mulți protestatari încearcă să evite „manipularea” „furarea protestului”, „devierea lui” etc. Din păcate, dacă știm că partidele sunt interesate de aceste interpretări „personalizate”, același lucru e mai puțin vizibil în cazul doctorilor sociali de serviciu ai Hotnews.ro, BNR și diferitele grupări ale „societății civile”. Însă fiecare tabără este suspicioasă în ce privește lectura protestelor pe care o fac adversarii și fiecare tabără încearcă să le acuze pe celelalte de exact ceea ce face toată lumea: „impunerea unei agende politice”.
Ceea ce e specific protestelor actuale, însă, este faptul că această suspiciune generalizată, normală conflictului politic în fond, se manifestă și în stradă: teama de infiltrări, de agenți SRI ascunși, de reprezentanți ai partidelor care încearcă să devieze protestul, de acțiuni conspirative. Este un soi de panică generală că sensul protestului și direcția lui pot fi oricând privatizate, pot fi oricând interceptate de actori sociali cu interese private bine definite, ce vor folosi acest efort colectiv în scopuri personale. Frica de această privatizare a efortului colectiv trece de la suspiciunea atentă dar pasageră cu care observi colegul de protest la stranii episoade de psihoză socială. Cea mai reprezentativă dezbatere în acest sens este problema generală și constantă a celor cu portavoce. Scenariile conspirative nebunești despre aceste figuri, încercarea de a devoala intențiile ascunse ale acestora, rețelele secrete în care sunt implicați, toate aceste discuții conspirative au devenit oarecum normale. În ciuda solidarității de moment a protestului, participanții sunt prinși într-o suspiciune comună asupra intențiilor ascunse sau mai puțin ascunse ale „camarazilor” alături de care luptă, prinși de frica că de fapt, în spatele lor se ascunde PNL, PSD, SRI sau chiar masoneria. Ceea ce se întâmplă la nivel politic mai înalt. prin suspiciunea cu care partidele își privesc reciproc interpretările protestului, este replicat în stradă în micile interacțiuni dintre grupuri, în micile ironii, micile certuri și alte forme de agresiune ce câteodată pot duce și la cazuri de violență (cazul protestelor Roșia Montana). Aceeași logică funcționează și în argumentele care se împotrivesc alegerii unor reprezentanți ai protestatarilor. Contrar interpretărilor binevoitoare, această teamă de a alege reprezentanți nu este o marcă a democrației „străzii”, ci o marcă a suspiciunii generale fața de orice eventuală „privatizare” a bunului comun în favoarea intereselor personale. Astfel, diagnosticarea problemelor și găsirea unui sens acestor mișcări de stradă este de fapt o dilemă și pentru cei din stradă. De unde ideea foarte serioasă a unui comentator de pe Facebook ca programatorii și sociologii din stradă să creeze un program de adunare a doleanțelor, de centralizare și analiză a lor prin relevarea numitorului comun. Contrar imaginației romantice a celor ca Mixich, nu e îndeajuns de a asculta „vuietul străzii”.
Ceea ce au scos la iveală toți acești ani de proteste este că adunarea în piață, coagulată în jurul unor probleme de moment (cazul Arafat, cazul Roșia Montană, cazul Colectiv), nu reprezintă deloc relevarea unor tensiuni ascunse care ar putea asigura o comunitate de interese împărtășite. Nu este deloc o adunare a „cetățenilor”, a „celor cu spirit civic”, a „celor cărora le pasă”, a „generației Facebook”, sa orice ar mai putea face referință la un subiect colectiv coerent, bine definit. Într-un fel este mai degrabă vorba de o simplă coincidență: comuniunea spațială a unor grupuri cu interese diferite, în încercarea constantă de a-și disputa spațiul public, fără a avea ceva în comun în afară de ideea că trebuie să aibă ceva în comun. E vorba de grupuri sociale din cele mai diverse, ale căror nemulțumiri nu coincid. Și nu există nici o certitudine că ele vor coincide cât de curând.
Din păcate, problemele acestea vin în mare parte din felul în care mulți gândesc acțiunea protestatară: există un ideal înrădăcinat al protestului pur, al protestului dincolo de interese de clasă și opțiuni politice, a protestului care poate să acomodeze orice — de la monarhism sau fascism până la firavele sloganuri anarhiste. Ar fi vorba de un protest al nemulțumirii anonime, al mâhnirii neidentificate și generale, care presupune în mod paradoxal posibilitatea unui consens spontan între acești oamenii cu totul și cu totul diferiți adunați în piață. Protestul — sau, mai general vorbind, acțiunea politică — este perceput ca un act de solidaritate națională în care, cumva, ne dăm mână cu mână și „uniți salvăm” — toți cei cărora ne pasă, toți cei cu simț civic, toți cei dedicați bunului comun, toți cei aleși. Pentru că, nu-i așa?, bunul comun există și nu trebuie decât descoperit: un diagnostic precis al problemelor societății, o soluție care să mulțumească toți actorii sociali, o bună gospodărire a bunurilor publice comune, a bună administrare a cetății. Este nevoie doar de un proces de găsire a „adevăratelor probleme” și de rezolvare a lor. Fără conflicte sociale, fără interese divergente, fără clase sociale care își dispută puterea politică. De aici reiese babilonia protestatară pe care o regăsim la fiecare mișcare de stradă din ultimii ani, în care fiecare grup oferă sensul său protestului prezentându-l în același timp ca bun comun. Este naivitatea politică a lui „ieșiți din casă dacă vă pasă” ce presupune, dacă e să o spunem corect, că: 1) toți cei cărora le pasă nu sunt deja aruncați pe stradă de piața imobiliară bucureșteană și 2) există un lucru comun de care ar trebui să ne pese tuturor.
Or, eufemistic vorbind, acest lucru este foarte discutabil. De exemplu, nu există deloc o suprapunere clară și necesară între cei care în serile astea au cerut locuințe sociale și cei din clasa mijlocie care ar vrea ca resursele statului să fie direcționate mai degrabă în programe gen „Prima Casă”. Deși se poate crea o alianță între cele două grupuri, posibilitatea ei nu este deloc evidentă, ci mai degrabă improbabilă. Romii săraci și gadjii de clasă mijlocie sunt în conflict asupra acelorași resurse limitate ale statului care pot fi canalizate fie spre acordarea de credite pentru clasa mijlocie, fie spre construirea de locuințe sociale. Cele două grupuri sunt de fapt într-o competiție, neputând exista un consens spontan între ele. De unde disprețul clasei mijlocii față de clasa muncitoare Romă, ce nu de puține ori duce înspre rasism, de unde, mai departe, neîncrederea justificată din partea muncitorilor Romi față de bunele intenții ale clasei mijlocii idealiste. Există firește posibilitatea ca cele două grupuri să poată forma alianțe punând presiune comună asupra instituțiilor statului pentru reformarea pieței imobiliare. Asta presupune, însă, renunțarea la idealismul nociv al bunului comun, al consensului spontan ce se poate realiza din senin în piață. Înseamnă recunoașterea directă și explicită a pozițiilor de clasă ale fiecăruia și a intereselor specifice ce decurg din ele. Or, până atunci, datorită unui civism sentimental, vag și fără obiect, chiar simpla definire a unor probleme bine delimitate precum cea a locuințelor sociale pare un vis organizatoric spre care protestele nu pot decât să tindă.
Tocmai de aceea protestul nu se definește decât negativ, prin ceea ce nu este, și anume, prin faptul că este opusul fiecărui interes de grup sau de clasă luat în parte, că este „colectiv”. Firește, nu lipsesc încercări de creare a unor interese comune sau măcar ale unei identități comune. Din păcate cele mai gălăgioase sunt și cele mai naive: ideea unei solidarității generaționale între acești „tineri frumoși” pentru care statul și clasa politică nu mai pot oferi nimic sau ideea „generației Facebook” care bântuie obsedant presa. Există un sentimentalism feroce în această idealizare a unei comunități inexistente, a cărei coeziune identitară se presupune că este asigurată de ceva atât de amorf cum este accesul la internet, un sentimentalism la fel de violent ca și autismul social al clasei de mijlocii de la întâlnirea de vineri cu președintele. Cum cel puțin jumătate din gospodăriile din România nu au acces la internet, ne putem imagina mulțimea de tineri (frumoși și ei, poate) pe care această forțată solidaritate generațională îi exclude în mod violent.
Înverșunare constantă împotriva ideii, altfel comune, că interesele care ne definesc condiția socială sunt de fapt interese complexe care nu se armonizează automat împiedică, din păcate, crearea unei mișcări sociale solide, a unor alianțe inter-clasă stabile cu un impact social profund. Parțial suntem în această situație și din lipsa oricărui limbaj de clasă, feminist sau Romanes care să facă evident ceea ce pentru mulți membri ai clasei muncitoare, multe femei și mulți romi este o experiență zilnică: că există perdanți ai procesului politic, că există voci care nu pot fi niciodată auzite, că procesul politic este unul conflictual și că aceste conflicte lasă întotdeauna victime. Iar prezumția politică a protestelor din ultimii ani, din care aceste dure evidențe de zi cu zi au fost șterse, nu a făcut decât să sublinieze nevoia unor asemenea discuții.
Orice mișcare socială ar trebui să pornească de la recunoașterea faptului că interesele clasei și grupului social din care facem parte nu vor coexista niciodată într-un un cor perfect al civismului, al solidarității lui „ne pasă!”. Acest lucru nu înseamnă că nu pot exista alianțe politice, ci că acestea încep de la o recunoaștere prealabilă a divergențelor și inegalităților dintre noi. Revenind la exemplul locuințelor sociale: atât clasa muncitoare Romă cât și clasa mijlocie precară nu vor avea decât de câștigat din încercarea comună de a reforma piața imobiliară bucureșteană. Însă asta presupune o încercare de construire a unei identități politice care să facă diferențele dintre ei vizibile, reliefând astfel și posibilele interese comune: până atunci nu va fi decât o competiție surdă între cele două grupuri din care nu va putea ieși învingător decât capitalul imobiliar ce îi evacuează pe primii crescând prețul chiriei pentru cei din urmă. Acțiunea politică pornește de la recunoașterea faliilor sociale dintre noi, a faptului că nu avem aceleași interese și nici aceleași resurse, iar protestele nu sunt și nici nu vor deveni un concert la unison al „tinerilor frumoși”, al „generației Facebook”, a „noii Românii”. Altfel civismului nebulos și vag al lui „ne pasă!” ne obligă să rămânem agățați de un ideal al bunului comun, al consensului spontan și al cooperării inter-clase din aceeași familie politică cu corporatismul fascist interbelic în care muncitori, capitaliști și intelectuali își dădeau mâna alături de experți și tehnocrați pentru crearea unei Românii mai bune — o Românie „a lucrului bine făcut”.
În lipsa unui astfel de discurs care să reliefeze caracterul conflictual al procesului politic și divergența intereselor sociale, războiul interpretării protestelor va continua. Clase și grupuri sociale își vor disputa sensul mișcărilor de pe stradă încercând să își prezinte interesele particulare în retorica bunului comun: anti-corupția, retorica anti-BOR, libertatea economică, reînnoirea clasei politice, reforma administrației, toate aceste mici capsule de programe politice ce par a porni din stradă sau de nicăieri. În același timp toată lumea va vorbi în numele celor care au fost excluși să vorbească, ascunzând această tăcere impusă sub masă. Se va întări din nou structura foarte ierarhică a unui spațiu public în care resursele de reprezentare politică sunt distribuite atât de inegal. Propuneri de reformă vor fi formulate în numele tuturor inclusiv a celor a căror voce a fost sugrumată politic.
4. Ce e de făcut?[4]
Care sunt posibilitățile progresiste care se deschid în cazul protestelor de față? Pot exista rezultate care ar avea măcar un aer socialist, de redistribuire mai echitabilă a surplusului economic, de discreditare a consensului neoliberal dominant?
Nu trebuie negat faptul că genul acesta de proteste, mai ales dacă ținem cont de magnitudinea a ceea ce s-a întâmplat în București zilele acestea, pot avea consecințe politice importante. Ele creează un gol politic ce poate fi umplut de orice, de la reforme sociale progresiste la reîntoarcerea aceluiași neoliberalism tâmp și persistent. Criza declanșată de plecarea cabinetului Ponta a fost urmată de acest proces confuz de diagnosticare în care diferiți actori sociali încearcă să îți propună apărarea unor interese de clasă sau de grup ca soluții colective. Există o anumită încercare de a oferi soluții la ceva, deși e neclar pentru mai toți ce este acel ceva. Dacă în 2012 exista un oarecare sentiment general că austeritatea este de vină, iar în 2013 exista un obiectiv concret asumat de mulți dincolo de divergențele dintre ei (încetarea proiectului Roșia Montană), în 2015 încă este neclar care e miza conflictului politic. În lipsa unei probleme clare sau măcar schițate, lupta politică se desfășoară în jurul definirii problemei și a termenilor în care trebuie analizată. Firește, existența acestui gol politic nu trebuie să ne facă incredibil de optimiști.
Astfel, trebuie acceptată dinainte ideea că entuziasmul general pentru retorica bunului comun și a consensului spontan nu va fi ușor înlocuită de strategii politice mai realiste bazate pe definirea unor interese sociale sau de clasă clare. Cel puțin nu foarte curând. Ideea că există un soi de diagnostic general pe care actorii sociali îl pot găsi cu ceva efort și prin uitarea propriilor interese, că există un bun comun de urmat printr-un ascetism politic, nu va putea fi eliminată din spațiul social fără eforturi de mobilizare gigantice. De aceea, trebuie pornit de la ideea că lupta surdă de interpretare va continua și diferite grupuri sociale, cu resurse foarte inegale și interese contradictorii, își vor disputa sensul acestor proteste și, în concluzie, reformele pe care le cer. Ceea ce rămâne de făcut este participarea directă în aceste lupte și propunerea de lecturi socialiste alternative.
Din păcate este evident, însă, că lecturile care sunt cele mai puternice în spațiul public sunt cele deja hegemonice, lupta anti-corupție fiind probabil sloganul sub care aproape toți participanții sociali se adună. În ciuda efortului critic pe care stânga îl încearcă e evident că de fapt aceasta este numitorul comun sub care, indiferent de clasa socială din care fac parte și chiar împotriva propriilor interese, foarte mulți protestatari se identifică. Nu trebuie subestimat caracterul popular al discursului anti-corupție: deși de multe ori acesta nu este decât un război între diferite parți ale clasei capitaliste, faptul că anumite capete se rostogolesc este privit cu respect și entuziasm de mulți dintre noi. În fond, războiul din interiorul clasei capitaliste e câteodată un spectacol magnific, de unde și un sprijin popular pe care ar fi este periculos să îl desconsiderăm ca falsă conștiință: el explică persistența și succesul acestui discurs. Mult mai important însă, discursul anti-corupție se bucură de un întreg aparat instituțional (de la Banca Mondială și partide politice până la DNA) care are capacitatea de a-l impune în spațiul public, de a-l promova ca o cheie esențială în înțelegerea conflictelor politice românești. Deci discursul neoliberal hegemonic nu va dispărea dintre noi foarte ușor și de aceea, așa cum remarca și Costi Rogozanu, avem toate motivele să fim pesimiști: probabilitatea cea mai mare e ca o interpretare neoliberală a protestelor, centrată pe ideea de corupție, să fie cea mai puternică lectură, cea care va reuși să se impună în spațiul public. În plus, e evident că nu există instituții sau organizații proeminente care să propună o lectură socialistă a protestelor și care, astfel, să poată oferi un set de propuneri progresiste cu influență publică.
Cred totuși că există puțin loc de dat din coate, de manevrat anumite resurse minimale dar prezente. Însă singurele care pot face asta sunt instituțiile și organizațiile deja existente, care au deja anumite resurse, oricât de puține: de la partide politice la ONG-uri. În cazul acesta, cred că singura soluție realistă este un anumit idealism pragmatic. Prin asta înțeleg încercarea de a pune laolaltă și de a folosi resursele anumitor grupuri din cadrul partidelor (coagulate în jurul unor figuri ca Gabriela Crețu sau Ionuț Vulpescu, de exemplu) și ONG-uri sociale și de a încuraja încercare constantă de construire de alianțe între acestea în favoarea unui program progresist.[5] E necesar un efort de identificare și de coordonare a acestor resurse foarte puține și foarte împrăștiate, sunt necesare mici alianțe formale și informale. În felul acesta s-ar putea pune laolaltă și împărtăși resurse ce ar asigura o vizibilitate mai mare a politicilor de stânga în spațiul public.
Astfel, grupările progresiste firave ale partidelor politice pot adopta lecturi de stânga ale protestelor încercând să „activeze” politic aceste interpretări prin indicarea ca sursă a crizei politice probleme structurale precum lipsa reglementării capitalului privat, lipsa de finanțare a sănătății, etc. Firește, agenda lor politică cel mai probabil nu va avea succes, poziția lor de stânga fiind de fapt intim legată de marginalitatea lor politică în cadrul luptelor de putere din cadrul PSD. Însă chiar în lipsa unui succes politic, vizibilitatea politică a acestor figuri ar asigura totuși prezența unui discurs cât de cât diferit de bâjbâielile constant de dreapta ale partidului nostru „de stânga”. În aceeași măsură, în cazul în care actori politici precum Iohannis nu vor duce, ca până acum, o campanie activă de marginalizare a ONG-urilor cu caracter social, este posibil ca ele să poată înainta propuneri legislative, să susțină idei politice, să poată folosi resursele lor pentru organizarea de dezbateri și de promovare a unei agende sociale mai largi sau prin încurajarea de reforme sociale limitate dar absolut necesare. În contextul dezastruos de față chiar și punerea în discuție publică a unor astfel de subiecte și de reforme ar fi un real succes. Nu cred că trebuie să existe o reticență la astfel de alianțe cu ONG-urile sociale. De prea multe ori apare tendința dinspre stânga ca discuțiile despre ONG-uri să vireze brusc înspre critica fenomenului de „ONG-izare”. Însă această critică, oricât de necesară în abstract, poate foarte ușor confunda analiza unui fenomen global, de pasare a responsabilităților sociale organizațiilor non-guvernamentale, cu necesitățile de strategie locală specifice României. Nu trebuie să uităm că, în lipsa oricărui cadru instituțional de stânga, aceste ONG-uri sociale sunt printre singurele care pot aduna resursele folositoare unor reforme punctuale dar indispensabile, printre puținele care pot promova politici sociale mai largi. De exemplu, ele au fost singurii actori sociali recunoscuți care și-au folosit micile resursele pentru a sprijini, de-a lungul unei perioade critice, clasa muncitoare Romă evacuată din casele sale.
Însă, e la fel de clar că ambelor parți, atât grupurilor firave de stânga din interiorul partidelor cât și ONG-urilor sociale, le este structural imposibil să adopte un program de stânga consistent. E vorba în primul rând de marginalitatea intrinsecă a grupărilor de stânga din partide. În al doilea rînd, sfera de acțiune a ONG-urile cu caracter social este prin definiție limitată, ocupându-se de aspecte foarte precise ale vieții sociale (cazuri de încălcare a drepturilor omului, participare publică, reprezentarea romilor, etc). Nu este rolul lor acela de a dezvolta un program politic coerent și prin însăși structura lor de finanțare ele depind de multe ori de elitele economice și politice. Mai mult, raritatea lor nu este poate întrecută decât de raritatea presei de stânga românești. Atât grupurile politice din partide cât și organizațiile non-guvernamentale pot oferii însă mici resurse de construire a unei alianțe mai largi.
Dincolo de această muncă grea și de durată de punere laolaltă de resurse în comun, de construire de alianțe formale și informale, există și o miză a prezentului. E posibil și necesar ca aceste secțiuni de partid minuscule și ONG-uri restrânse, alături de puțini intelectuali publici de stânga, să ducă o campanie directă de interpretare a protestelor din ultimele zile în cheie socială, prin reliefarea unor probleme cronice precum sărăcia, lipsa de locuințe, condițiile precare de muncă. Natura însăși a dezastrului care a dus la aceste mișcări de stradă favorizează lecturi cu caracter social; lecturi care să pot să formuleze direct necesitatea reformării unor sectoare cheie: sistemul de sănătate, condițiile de muncă în companiile private, finanțarea instituțiilor statului etc.
În ce privește discursul anti-corupție dominant, în afara unor bătălii discursive împotriva sa cu puținele resurse existente, cred că e dificil de a face altceva mai eficient. Anti-corupția este în fond simțul politic comun de astăzi iar înlocuirea sa va fi un proces complicat și de durată. E posibil însă ca încercarea constantă de a devoala pericolele luptei anti-corupție să ne fi îndepărtat de ceea ce constituie aspectul ei esențial: faptul că este un război în interiorul clasei capitaliste. Fără a fi naivi și să credem că am putea fi foarte eficienți, s-ar putea încerca transformarea acestui război inter-clasă într-un război asupra întregii clasei capitaliste prin încercarea de a atrage atenția și asupra corupției din mediul privat și a marilor corupți internaționali (ceea ce figuri precum Costi Rogozanu tot propun de câțiva ani). Aceasta nu trebuie să întrerupă eforturile de marginalizare a acestui discurs anti-corupție și de construire a unui discurs politic alternativ axat pe probleme sociale.
Cred, însă, că este necesară și o critică mai acerbă a obsesiei generale cu reînnoirea „clasei politice”, dorința idealistă de înlocuire a elitei politice cu „oameni noi”, nepătați, cel mai probabil „tinerii frumoșii” cu acces la internet. Problema acestei teme recurente, adoptată de atâta lume și, în mod amuzant, inclusiv de politicieni, este falsul concept sociologic de „clasă politică”. Utilizat peste tot, de la discuțiile din stradă la comentarii „docte”, această idee ubicuă de „clasă politică” reușește să șteargă legăturile intrinseci dintre capitalul privat și reprezentanții statului, relațiile intime și de obicei dezastruoase dintre aceștia. În aceeași măsură elimină complet din discuție constrângerile pe care capitalul le impune statului indiferent de cine e la putere sau nu — PSD, PDL sau altă mizerie. Or prin utilizarea acestui concept pare ca și cum, în anul de grație 2015, statul român este primul stat modern din istorie ce a reușit să scape în totalitate de influența capitalului asupra instituțiilor sale iar, astfel, reprezentanții politici pot face ce le poftește inima fără nici o interferență din partea elitei economice. Și cum ce le poftește inima în ultimii 25 de ani este fie imoral fie ilegal (de unde legătura cu tema corupției), în acest discurs de reînnoire a „clasei politice” e necesară înlocuirea lor. Cred că e imperativă renunțarea la acest limbaj despre „clasă politică”. E un limbaj care pe termen scurt și lung poate dăuna oricărui program socialist: pe lângă ștergerea rolului jucat de capital în actualul dezastru social împiedică și o atitudine mai pragmatică fată de partidele politice de care nu putem scăpa deloc așa ușor, prin aducerea de „oameni noi”.
Nu în ultimul rând, printre mizele importante ale prezentului, trebuie menționate micile eforturi din stradă de a păstra un soi de decență politică și de a atrage atenția asupra unor probleme structurale, puternic legate de existența precară a diferitelor grupuri sociale marginalizate. Aceste eforturi au fost absolut necesare, dacă nu eroice. Oricât de mărunte au putut părea în masa de anti-corupție generală, au avut un puternic efect de demonstrație. În primul rând au atras atenția că sunt interese care nu își vor găsi vocea, că, dincolo de „românii frumoși” ai generației Facebook, există români chinuiți și urâțiți de sărăcie, de lipsă de medicamente, și de munca excesivă prost plătită . Acești protestatari au arătat că bunul comun nu poate fi creat prin idealismul de baltă al consensului spontan, al civismului nebulos, al lui „ne pasă!”, ci prin recunoașterea inegalităților care ne separă și, pornind de aici, prin crearea de noi solidarități care ne-ar putea ține aproape.
* Le mulțumesc lui Adrian Grama și lui Ștefan Guga pentru comentariile și sugestiile lor ce au îmbunătățit substanțial acest text.
[1] Din păcate nimeni nu a încercat o recuperare marxistă a noțiunii de societate civilă din vârtejurile ideologice ale neoliberalismului post-decembrist. De aici și ideea generală și falsă conform căreia partidele politice nu fac parte din societatea civilă, idee intim legată de ficțiunea sociologică a unei „clase politice”.
[2] Prin asta înțeleg acele ONG-uri a căror activitate, fără a fi limitată la aceasta, a inclus și include apărarea intereselor acelor grupuri sociale marginalizate, slab reprezentate în procesul politic sau în sfera publică: ACCEPT, APADOR-CH, Asociația REACT,CeRe Participare Publică, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Centrul de politici pentru Romi și Minorități, Carusel, Coaliția Antidiscriminare, Romani Criss, Samusocial etc. Firește, această listă este minimală și nu vreau să arate ca un exercițiu evaluativ, de apreciere automată prin includere sau de „vot de blam” prin excludere. În primul rând pentru că nu sunt deloc în măsura de a face acest exercițiu evaluativ.
[3] Trebuie subliniat constant că spațiul public este unul organizat ierarhic, un spațiu în care resursele de reprezentare a intereselor sunt distribuite inegal și în România de azi poate mai inegal ca oricând. În lipsa unor mișcări sociale puternice, elitele economice și politice își vor asigura mereu hegemonia asupra spațiului public prin controlul presei, a think-tank-urilor, a comisiilor de experți și expertiză, a unor instituții precum camerele de comerț, dar și prin prezența unor tovarăși de drum insistent de naivi sau de excesiv de cinici ca Andrei Cornea sau Dan Tapalagă. Iar capacitatea capitalului de a-și asigura această dominație simbolică va fi întotdeauna mult mai mare decât a criticilor săi pentru simplul fapt că resursele sale sunt întotdeauna mai mari în ciuda oricăror certuri din interiorul clasei capitaliste. Procesul de consultare cu „societatea civilă” început de Iohannis a vrut să exprime exact acest lucru și cred că a făcut-o destul de concludent pentru noi toți: nu oricine poate să vorbească în spațiul public și, mai ales, nu se poate spune chiar orice acolo.
[4] Firește, întrebarea corectă ar fi „ce e de făcut de către cine?”. Partea aceasta a textului este în mare parte un exercițiu imaginativ, vorbind în numele unui „noi” care empiric este foarte vag și neclar și care ar putea fi definit ca „persoanele de stânga, cei interesați de implementarea unui program socialist”. La fel ca și cu oamenii din piață, nu există nici un criteriu obiectiv clar care ar putea să ne indice că acest „noi” ar avea coerența unui actor social colectiv. Creăm la rândul nostru o mică comunitate imaginară.
[5] Din nou aceste nume sunt pur indicative, dovadă mai mult a orizontului meu politic restrâns decât a exhaustivității.