Marea bombă de PR pe care a lansat-o generalul Nicolae Ciucă în pregătirea candidaturii la alegerile prezidențiale a fost întâmpinată de adversarii lui centriști de dreapta cu o rafală de critici pe lângă țintă. Să enumerăm câteva dintre ele.
I s-a reproșat cărții că face parte dintr-o campanie promoțională foarte scumpă. Dar ce este special în asta? Prin ce sunt afișele cu fizionomia lui Ciucă speciale față de cele cu Simion, Drulă sau Lasconi? Acelea nu sunt costisitoare și megalomane? Portretul de pe cărțile lui Iohannis este mai fotogenic decât cel al lui Ciucă sau al lui Gorbaciov? Cultul personalității a fost desăvârșit de marketingul capitalist. Nimeni nu se mai miră de excesele de aplauze de la congresele partidelor din țară și străinătate, de lingușirile deșănțate în social media și la televiziuni. Să i le reproșezi unui candidat în 2024 este o ratare a criticii. Întrebarea actuală ar fi următoarea: ce mai rămâne din democrație când rezultatele alegerilor depind de asemenea investiții în butaforie?
I s-a reproșat lui Nicolae Ciucă că face pe intelectualul, deși presa a dezvăluit cu lux de amănunte cum a scăpat de verificarea unui plagiat prin manopere ilegale în repartizarea dosarelor din sistemul judiciar și cum a avansat spectaculos în carieră judecătoarea care suspendase formalitatea juridică a analizei tezei lui de doctorat cu argumentul nevoii de stabilitate politică. Din nou, ce face cazul acesta atât de special? Nimic. Este acțiunea instituțiilor politico-militare în sistemul judiciar o noutate șocantă? Este nouă preocuparea PNL pentru domeniul justiției? Din nou ratare. Chestiunea plagiatului nu este una juridică, ci etică. Nu o hârtie ștampilată te face savant. Nimeni nu împiedică comunitatea științifică din România să excludă de facto pe membrii ei neonești, prin delimitare publică și refuzul ostentativ al recunoașterii. Întrebarea interzisă este următoarea: de unde vine astăzi servilismul politic al breslei academice, dacă ea nu se mai poate plânge de capriciile Elenei Ceaușescu? Adiacent, legat de sistemul judiciar, după zeci de ani de astfel de practici, nu ar trebui să recunoaștem în sfârșit că așa funcționează „dreptul” din expresia „stat de drept”?
Unii au zis că n-are talent, că scrie prost, că e incoerent. Touché! Aș putea să vă fac o listă. Pe cine împiedică lipsa de talent sau de logică să scrie cărți? Să arunci cu asemenea răutăți copilărești spre un general e ca și cum ai trola un tanc.
Criticii din comunitatea liberală de confesiune băsistă și rit userist l-au acuzat pe autor că promite inutil câte-n lună și în stele, fără să aibă abilitarea constituțională să facă ce a promis. Nu cunoaște Constituția? Altă ratare. O mistificare simplistă, care încearcă să ne convingă că promisiunile electorale ale politicienilor (celorlalți) au credibilitate, dar mai ales că puterea prezidențială se mai încurcă în limitele formale schițate de Constituție. Îmi amintesc de acest clișeu de analiză politică de acum 20 de ani, când era îndreptat împotriva lui Ion Iliescu. Era valid atunci. Între timp lumea s-a schimbat. Mai întâi Traian Băsescu, apoi Klaus Iohannis, cu ajutorul unei pleiade de cărturari și jurnaliști din cale-afară de lacomi și obedienți, au transformat și au militarizat puterea constituțională de facto a instituției prezidențiale în așa măsură, încât cel ce o ocupă astăzi poate fi sigur, pentru 10 ani la rând, nu numai că va stabili compoziția guvernului, dar și că poate manipula „societatea civilă”, că poate controla justiția și chiar sistemul de educație („România educată”). De ce nu s-ar ocupa președintele Ciucă de problemele agriculturii, cum zice în carte? Sau de reciclarea deșeurilor.
Cea mai rușinoasă ratare a fost comisă de jurnaliștii de investigații cu tendință de la Recorder. Ei s-au ambiționat să demoleze „mitul eroului de la Nassiriya”. O primă greșeală vine cu ideea că puterea lui Ciucă s-ar sprijini pe admirația publicului față de faptele lui de arme. Dacă diminuăm admirația, atunci îl biruim. Nici cărțile, nici vitejia nu îl recomandă pe Ciucă pentru funcția de președinte, iar populația înțelege asta. Nimeni nu se ia după exaltarea admirativă a reporterei de la Antena3 care admira bocancii generalului puși la expoziție, vai, alături de echipamentul unui soldat decedat în misiune. A doua greșeală, și cea mai mare, este să ridici problema eroismului fără să te întrebi cum poate fi erou un ofițer care participă la invadarea ilegală și neprovocată a Irakului, fie și în rolul de a șasea roată la căruță. Cine sunt „adevărații eroi” ai ocupării ilegale a Irakului? Generalii italieni intervievați de Recorder? În ce constă eroismul atunci când localnicii te privesc ca pe un invadator? Cum rezonează moral politicianul Ciucă cu decizia liderilor social-democrați de a se alătura Statelor Unite ale Americii în acțiunea de ocupare a Irakului? Dar cu închisorile secrete ale CIA care aprovizionau lagărul de la Guantanamo? În slujba țării, dar în slujba cărei țări? Nu ar fi fost critica participării generalului la această invazie un subiect electoral exploziv? Asta e critica fundamentală pe care curajoșii jurnaliști de investigație de la Recorder încă nu au curajul să o vocalizeze, prin contrast cu jurnaliștii din străinătate, care au ieșit demult de sub consemnul propagandei „războiului împotriva terorismului”. Câteva exemple de articole din presa occidentală, după un search pe Google: Deutsche Welle, The shadow of the Iraq war lingers on („Statele Unite au invadat Irakul acum 20 de ani. Motivul pentru război a fost o minciună și consecințele persistă până astăzi”); Le Monde, «Liberté en Irak», retour sur le fiasco de l’invasion américaine; The Guardian, Chilcot report: key points from the Iraq inquiry; Project Syndicate, Crime and No Punishment for the Iraq War (articol scris de profesorul Peter Singer).
Să ne întoarcem însă la cartea lui Nicolae Ciucă. Publicarea ei a fost anticipată de un clip promoțional pe Facebook care pare a fi o reclamă mascată pentru război și industria de armament, dar lansarea s-a făcut la emisiunea TV de rețete culinare a poetului hedonist Mircea Dinescu[1] – probabil cel mai fericit moșier postcomunist, cel mai relaxat fiind Mugur Isărescu. Întâmplător sau nu, evenimentul reflectă ambivalența textului. Dorința de a face paradă, dar și nevoia de a arunca o față de masă cu motive naționale peste fierul rece al armei din dotare. Împăunarea cu o carieră mănoasă, dar și nevoia de a arăta că nu a uitat de unde a plecat și că, deși trăiește la București, nutrește încă simțăminte țărănești.
Lucrarea este compusă dintr-o parte biografică și alta birocratică. Partea a doua este un program ideologic liberal, relativ incoerent, plin de platitudini și lozinci, în care autorul se străduiește să facă echilibristică pe sârma centrismului fără să cadă pe stânga sau pe dreapta. Reușește, dar spectacolul este hazliu. Textul exprimă foarte bine blocajul mintal al elitei capitaliste românești, care intuiește că anarhia neoliberală o duce la ruină și grele umilințe, dar nu are tăria de caracter să folosească statul pentru a se autodisciplina. Sau măcar pentru a scuti spațiul public de zăpăceala goanei după profit și pomeni bugetare. Începem un paragraf: „Nu sunt de acord cu părerea unor ultraliberali că statul trebuie condus ca o corporație”. Finalizăm același paragraf: „Bunele practici ale eficienței din domeniul privat sunt perfect transferabile statului” (p. 186). Ș. a. m. d. Să fie bine, să nu fie rău. Cam tot ce știm că fac și spun în mod oficial politicienii alianței de guvernare se găsește rezumat în aceste pagini.
Prima parte are unele pretenții literare. Autorul face paradă de referințe, poeți și scriitori (Eminescu, Rebreanu, Preda, Buzzati, Pavese etc). Probabil că a avut note bune la școală. Bate un apropo, poate are ocazia și el să se laude cu diploma de la bacalaureat, după regulile competiției electorale românești. Găsim și introspecție psihologică. Felul în care viața de cazarmă, fără intimitate, l-a ajutat să-și dezvolte o viață interioară ascunsă de ochii celorlalți. Înțelegem cum te schimbă regimul cazon. Armată pe viață. Când soarta îți dă o asemenea sentință, te simți deosebit, special, nu mai ești un simplu cetățean. Ești membru al unei caste, „casta militară” (p. 13, 47, 84).
Stilul a fost îndulcit cam mult, cam cum își imaginează autorul că îi place unui fan al lui Andrei Pleșu sau Gabriel Liiceanu: „nădăjduire”, „cu meșteșug”, „relația mea cu lumea”, „gustul (…) dulce al izbânzilor”, „străbunica era duioasă”, dorul „sălășluiește”, „locurile sunt mai sfioase decât ființele, ele nu vin să te întâmpine, trebuie să mergi tu în întâmpinarea lor”, soldații nu „fac sectoare şi plantoane” ca în celebrul cântec postdecembrist, ci „strajă”. Cam cât zahăr poate intra într-o cafeluță scumpă de la restaurantul din incinta GDS fără să-și piardă gustul de cafeluță, cam atât sirop a turnat generalul în capitolele în care și-a povestit copilăria. Apoi tonul devine tern, plat, cu mici izbucniri sporadice de sentimentalism.
Unele scurte fragmente autobiografice sunt chiar convingătoare din punct de vedere literar, chiar ok. Pretențioase, dar ok. Transmit ceva. De exemplu, un fragment în care autorul, care ține enorm la originea lui țărănească, se vede împins într-o relație de dușmănie cu pământul Afganistanului, din care răsărea ce au semănat armatele… mine: „Senzația că fiecare palmă de loc poate reprezenta un pericol de moarte și că fiecare pas pe care-l pui ar putea fi ultimul se transformă într-o traumă greu de vindecat. Pământul a avut pentru cei din familia mea un duh protector, ei l-au iubit, au luptat pentru el, fie că era pământul țării, fie că era cel al propriei gospodării, l-au muncit și l-au îngrijit, iar pământul i-a hrănit și i-a apărat. Noi așa am crescut, cu convingerea că pământul e bun. Am moștenit acest sentiment, chiar dacă în ce privește pământurile de acasă, podgoria sau bostănăria, legătura mea nu mai e geografică, ci doar afectivă. Poate că și plăcerea de a merge desculț vine din același atașament țărănesc pe care îl port în mine. De aceea, ezitarea pe care am căpătat-o de a călca, teama de ceea ce ar putea fi în pământ, altfel decât încolțirea semințelor, le-am simțit ca pe o amputare. Un pământ rănit mi se părea asemenea unui om rănit. Nu orice tăiș rănește pământul, ca dovadă că plugul taie brazde, dar ele nu sunt răni ale pământului, dimpotrivă, brazda are o putere vindecătoare. Cu atât mai neverosimilă mi se părea dușmănia care făcea ca de dedesubt, în loc să urce puterea semințelor, să țâșnească duhurile rele, exploziile care să golească aerul, să sfârtece trupurile, să lase senzația că în pământ zace o fiară adormită care poate, în orice clipă, să se năpustească spre noi, sfâșiindu-ne” (p. 74-75). Ciucă este în scena aceasta un fel de Ion (personajul lui Rebreanu, nu robotul lui Burduja) alungat pe un pământ străin și dușmănos, care îl respinge violent. Nu îi suportă nici pașii. Vorba ceea: cine seamănă gloanțe, culege mine.
Spre deosebire de jurnaliștii de la Recorder, generalul dovedește că înțelege perfect care este rolul pe care îl juca în Afganistan și Irak. Povestește cum, spre deosebire de misiunea ONU din Angola, localnicii îi priveau pe români ca pe niște invadatori (p. 72). Cum luptătorii afgani și irakieni recrutați de trupele de ocupație întorceau armele împotriva lor. Cum nu puteau conta pe colaborarea cu localnicii (p. 77). Cum munca de rutină a unei ocupații militare este plină de pericole.
Om deosebit de inteligent și tenace, ca mulți alți ochitori de funcții din generația lui, Ciucă ascunde sub aparența pufoasă cu care se înfățișează în public un adevărat prădător. La urma urmei, a reușit să-l înlocuiască pe Ludovic Orban, un vechi liberal uns cu toate alifiile. Dintre reprezentanții elitei craiovene care s-au aciuat la București în ultimii ani, Ciucă a avut ascensiunea cea mai vertiginoasă.
Cine a primit ordine toată viața are și plăcerea de a da ordine. Iar pentru a se bucura de plăcerea acesta, militarul devenit scriitor a trebuit să se pună cu entuziasm în slujba țării prietene de peste oceanul Atlantic. După misiunile din Orientul Apropiat a urmat un masterat de Studii Strategice în cadrul Colegiului de Război al Forțelor Terestre din SUA, la Carlisle, Pennsylvania, un orășel care îi amintește de Băilești. Dar nu e chiar Băilești: „Așa cum Cambridge, Massachusetts, un alt oraș nu prea mare din proximitate, e vestit pentru universitățile sale, Carlisle e renumit pentru învățământul superior militar, așa-numitul United States Army War College” (p. 85). A fost găzduit acolo împreună cu familia. Se laudă cu decorațiile. Ca recunoaștere a meritelor în funcția de șef al Statului Major al Apărării din România în perioada 2015-2019, a primit de la statul american Legiunea de Merit (în grad de ofițer). În acea perioadă, în 2017, a „efectuat o vizită în Statele Unite” în cursul căreia a solicitat achiziționarea sistemelor PATRIOT și HIMARS (p. 113). Le laudă ca și cum ar fi un agent de vânzări, dar își reproșează că a făcut prea puțin pentru industria națională de apărare. A încercat, dar nu s-a putut mai mult.
Loialitatea lui față de Statele Unite ale Americii este mai presus de orice îndoială și mai relevantă pentru politica românească decât orice articol al Emiliei Șercan. De aici izvorăște un șir lung de ambiguități ce se răsfrânge în text. Cum reușește să se convingă generalul că formarea sa ca militar ce a depus jurământul Republicii Socialiste România este compatibilă cu patriotismul de tip NATO? Putem citi printre rânduri un tip aparte de doublethink orwellian – cu accent oltenesc.
Ciucă are sarcina incomodă din punct de vedere moral de a-și arăta loialitatea față de ideologia capitalistă dominantă fără a insulta memoria propriului tată, și el militar sub comanda comuniștilor, și fără a minimiza propria pregătire militară, deoarece a devenit ofițer sub steagul comunist. Candoarea cu care Ciucă generalul îl privește pe Ciucă elevul de școală militară și mândria cu care vorbește de jurământul militar (p. 58) depus atunci ”patriei socialiste și cauzei socialismului”[2] intră în antiteză cu felul în care înfierează „spațiul concentraționar al comunismului” (p. 69), după toate regulile învățământului politic de azi. Scrie că unii militari au făcut „concesii reprobabile” înainte de 1989. Dar ce concesii? Ce însemna să faci concesii în armata Republicii Socialiste România? Să strângi mai mulți cartofi în loc să tragi cu tunul? Să smulgi mai multă sfeclă? Nu avem nicio explicație. Scrie: „Nu am fost un rebel, condiția de militar nu-mi permitea asta, n-am fost nici politruc, nici în Școala militară, nici în scurtul răstimp cât am fost la comandă până în decembrie 1989 nu am căutat să dau bine din punct de vedere politic, efectiv nu m-a interesat, voiam să-mi fac meseria” (p. 64). Dar în ce constă meseria apolitică a ofițerului? Exista așa ceva? Există acum? Nici măcar mercenarii nu se mai declară apolitici în vremurile noastre. După toate aparențele meseria lui era să îndrume tinerii încorporați pe frontul muncii, cu un „bonus” de îndoctrinare, disciplină și instrucție. Excitarea de a participa la primele misiuni de luptă ale statului capitalist după al doilea război mondial nu se împacă bine cu educația militară a Republicii Socialiste România, care orienta serviciul militar spre lucrări agricole și de construcții, nu spre masacre în care, după vorbele autorului, moartea alege la întâmplare (p. 35, 78, 108). Cum stau împreună toate lucrurile astea în conștiința lui Nicolae Ionel Ciucă? Putem să-l credem pe politicianul Ciucă atunci când spune că nu a încercat să se dea bine din punct de vedere politic?
În fine, din acest episod editorial nu putem reține cine știe ce. După el rămâne doar o nouă dovadă a epuizării intelectuale de care suferă elita liberală românească – ghiftuită și nemulțumită, incapabilă să articuleze o critică minimal convingătoare, cât de cât sinceră, la adresa enormităților politico-administrative ale anului electoral 2024. După cum se văd lucrurile astăzi, Nicolae Ionel Ciucă este mult mai lucid și mai calculat decât criticii lui centriști de dreapta. Poate chiar mai onest.
[1] În cursul discuției despre soarta țărănimii, Nicolae Ciucă a avut gingășia de a aminti că la Agenția Domeniilor Statului mai sunt terenuri, și că s-ar mai putea da în folosință gospodarilor câte 50 de hectare, să facă treabă cu ele – un astfel de gospodar, arendaș, concesionar și proprietar, fiind chiar interlocutorul lui, poetul cu linguri și lingușiri.
[2] Evident, autorul omite detaliile relevante, dar potrivit Legii nr. 14 din 28 decembrie 1972 privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România, art. 35, militarii depuneau jurământ de credință poporului și patriei: „Pentru îndeplinirea datoriei sacre de apărare a patriei înscrisă în Constituţie, eu…….., cetăţean al R.S.R., intrînd în rîndurile forţelor armate, jur credinţă nestrămutată poporului român şi patriei mele socialiste. Jur sa respect legile tarii, sa execut întocmai ordinele comandantului suprem, cerinţele regulamentelor militare şi ordinele comandanților şi șefilor mei, atît în timp de pace cît şi în timp de război. Jur să nu-mi precupețesc sîngele şi viaţa pentru a apăra pămîntul strămoșesc, independenta şi suveranitatea patriei, cauza socialismului. Dacă voi călca jurămîntul meu, sa suport pedeapsa aspra a legilor R.S.R.”
Sursă foto: g4media