Mea culpa. După atâția ani de social media trebuia să-mi dau seama că nu acolo trebuia să răspund textului lui Vladimir Borțun. Nu e un loc prietenos pentru argumente, ci unul propice pentru melodramă.
Am simțit nevoia să intervin pentru că textul lui Vladimir Borțun argumentează că nu există o poziționare a stângii românești cu privire la războiul din Gaza. Această tăcere ar fi motivată, se pare, pe de o parte de frică, (”teama de a risca accesul la granturi, contracte, slujbe, sinecuri etc.”), iar, pe de altă parte, de o ”supra-compensare față de paginile rușinoase de antisemitism din istoria țării”. Las la o parte că cele două explicații se bat cap în cap, prima presupunând o poziție interesată, iar cea de a doua, una principială, și deci dezinteresată, dar nici una dintre ele nu este explicată sau dovedită. Mă gândeam că autorul a avut timp să ilustreze legătura directă între tăcerea stângii autohtone și frica de a pierde accesul la bani pentru că a mai făcut această afirmație în trecut, dar și atunci în lipsa unor dovezi sau exemple concrete[1].
Mai întâi, absența poziționărilor la stânga pe care o reclamă Vladimir Borțun a fost grav exagerată. Dincolo de exemplele pe care chiar el le dă, există și altele care puteau fi rapid identificate. Apoi, intervenția mea a avut rolul de a oferi o explicație alternativă, nu o justificare: poate că ceea ce percepe autorul ca abdicare din frică e mai degrabă semnul că nu vrei să vorbești, într-un context în care există riscul să fii asociat corului foarte vocal al unei bune părți a stângii vestice (și autohtone) care militează în mod explicit pentru dispariția statului Israel. Sloganul ”From the river to the sea, Palestine will be free” încapsulează foarte bine această aspirație și a fost scandat la marșurile de solidaritate cu Palestina ale stângii, inclusiv la București. Verso, editura fanion a stângii de limba engleză, a publicat un ebook cu acest titlu. În comentariul meu am vrut să subliniez că această formă de protest mi se pare o strategie foarte greșită și că ea reprezintă un pericol mortal pentru stânga, în forma în care ea a existat în ultimele două secole. Dacă stânga uită cum a apărut și de ce a apărut statul Israel, dacă își pierde dimensiunea anti-fascistă și anti-nazistă, ea este pierdută definitiv. Cum se mai poate lupta cu extrema dreapta și cu neo-fasciștii dacă stânga nu mai are aparatul cu care să-i identifice.
Ca și naziștii ucraineni, teroriștii Hamas au fost transformați în ”freedom fighters” de către o parte a stângii globale. Andreas Malm și Jodi Dean – două figuri importante ale stângii contemporane – au scris despre înflăcărarea pe care ei au simțit-o pe 7 octombrie. Judith Butler, într-o conferință universitară din 2006, a spus că Hamas și Hezbollah sunt mișcări sociale progresiste, ferm ancorate la stânga, în ciuda faptului că aceste mișcări spun despre ele însele că se poziționează la dreapta religioasă. Din păcate, acestea nu sunt niște poziții marginale, ci se află în centrul mișcărilor de stânga de azi care își arată solidaritatea – de la o distanță protectoare, ce-i drept – față de Palestina. Hamas are trecut în statutul său în mod explicit anihilarea statului Israel (las la o parte acum celelalte politici, mai ales cu privire la drepturile femeilor, de care orice om de stânga ar trebui să fie oripilat). Când spațiul discursiv în care trebuie arătată solidaritatea este construit pe aceste coordonate, tăcerea sau exilul interior nu sunt forme de lașitate, ci forme de respingere a acestui construct. De rușine măcar, dacă nu din teama de alăturare sau cooptare.
Asta nu înseamnă deloc că nu există, s-au că n-ar trebui să existe, solidaritate cu populația palestiniană. Dimpotrivă, ea este imperativă, și nu doar în aceste momente de distrugeri inimaginabile produse de război, ci și în general. Dar în același timp este absolut esențial de construit forme discursive în care afirmarea acestei solidarități să nu însemne în același timp negarea dreptului de existență a statului Israel. Stânga globală, în formele sale dominante de acum, nu oferă această posibilitate. Din contră, pare că se afundă în antisemitism. La mai multe proteste din vestul Europei (în Marea Britanie în special), dar și în SUA și Canada, nu doar că s-a cerut disoluția statului Israel, dar s-a strigat ”moarte evreilor”. Au fost afișate pancarte cu Steaua lui David alături de svastică. Sunt la rândul meu foarte șocat când văd că poliția germană încătușează protestatari evrei la marșurile de susținere ale Palestinei, sau anulează Congresul Palestinian, la fel cum am fost dezamăgit să văd că unei profesoare eminente așa cum este Nancy Fraser i-a fost retrasă invitația de a preda la Universitatea din Köln pentru că și-a arătat solidaritatea față de Palestina. Pe de altă parte, pare că e ceva foarte în neregulă la o bună parte a stângii globale de azi dacă ajunge frecvent la poziții ce în trecut erau apanajul extremei drepte. (Ce ironie, totuși, că extrema dreaptă vestică susține existența statului Israel datorită propriului antisemitism). În comentariul meu l-am întrebat pe Vladimir Borțun cum se raportează la afirmația unei activiste locale despre ”așa-zisul stat Israel”, repetând un poncif al stângii globale, dar până acum el a evitat subiectul.
Dreptul la existență al statului nu înseamnă însă că acesta poate face orice. Politica guvernului Israel poate fi și trebuie aspru criticată – a guvernului actual și a celor din trecut. Așa cum face de ani de zile stânga non-partinică israeliană, de exemplu (nu cunosc oameni mai atenți și mai critici la politicile statului Israel decât membrii stângii de acolo), care însă acum a fost amuțită, nu doar de extrema dreaptă de acolo, ci și de indiferența stângii globale la situația și opiniile sale. A fost extrem de important că Africa de Sud a intentat proces Israelului la Curtea Penală Internațională pentru genocid. Dacă se va confirma acest lucru, toți cei vinovați trebuie să plătească. Deocamdată însă Curtea a spus că există posibilitatea ca acest lucru să se întâmple în contextul desfășurării operațiunilor militare, neconfirmând, așadar, acuzația, sau cel puțin nu încă. Trebuie reamintit că întreaga constelație de instituții internaționale din care face parte și această curte se datorează consensului postbelic de a nu mai repeta vreodată (”never again”) genocidul împotriva evreilor. Confirmarea dreptului la existență a statului Israel este de asemenea parte din această constelație. Folosirea expresiei ”genocidul din Gaza” ar trebui astfel temperată, cel puțin până la confirmarea sa, altfel pare că se echivalează atrocitățile care în mod indiscutabil se întâmplă în Gaza, cu Holocaustul. Acest fapt duce și mai mult la demonizarea tuturor evreilor și la incapacitatea de a mai înțelege situația concretă. Folosirea laxă a acestei expresii de către Vladimir Borțun, atât în textele, cât și în comentariile sale (lucru frecvent de altfel pentru stânga globală), nu are rolul de a menține faptele, și nu emoțiile, pe primul plan în această situație. În plus, rechizitoriul său din ambele texte publicate pe acest site e bazat pe materiale de presă de limba engleză, unele ale presei mainstream vestice. Numai că am văzut deja o dată cu războiului din Ucraina cam ce credibilitate mai au aceste medii atunci când raportează așa-zise știri. E suficient să ne amintim că BBC a dat în buclă timp de 24 de ore informații false despre atacul asupra spitalului Al-Shifa, organizația fiind nevoită apoi să se scuze că a indus în eroare.
Nu ar trebui să existe nici un fel de îndoială că viața palestinienilor din Gaza este atroce, mai ales de la începerea războiului, dar și de mai înainte. Acolo este o catastrofă umanitară ce se va înrăutăți pe măsură ce conflictul se va adânci. Diferența de putere dintre cele două state este foarte mare, mai ales în ceea ce privește dotarea cu tehnologie de război. În Gaza sunt vieți distruse, case distruse, iar oamenii trăiesc cu spectrul foametei și al unui viitor la limita sub-umanului. Stânga este locul unde bate inima umanității și de aceea trebuie să fie solidară cu Palestina. Palestinienii sunt victime în acest context, dar nu victime fără agentivitate – așa cum pare să-i privească stânga globală. Jumătate dintre palestinieni susțin Hamas, un procent în creștere, după 7 Octombrie, iar peste 70% cred că atacul din 7 octombrie a fost corect. Palestinienii sunt deopotrivă victimele liderilor corupți ai Hamas, care au dus la faliment moral un popor îmbătat cu promisiunile mesianice ale acestora, și care nu au putut propune o politică națională rațională, și ale guvernelor israeliene din ultimele decenii care au jucat un rol distructiv în ceea ce privește rezolvarea situației. Știm asta din cărțile de istorie, dar și dintr-o mulțime de etnografii critice cu privire la aceste politici nefaste, precum cele semnate de Dan Rabinowitz. O stângă globală demnă de acest nume ar face toate eforturile pentru configurarea unei soluții bazată pe existența celor două state, nu pe distrugerea unuia în detrimentul altuia.
Deși regret că am făcut acel comentariu pe facebook (în locul unui text), reacțiile la el au scos la iveală forme patologice de antisemitism la unii, și grave lacune de cunoaștere la alții. Reiterez că în România nu avem o cultură memorială publică a Holocaustului. Cu unele excepții, nu au existat discuții în societate despre acest subiect. El a fost marginalizat în comunism, iar după aceea societatea s-a preocupat intens cu afirmarea anticomunismului, curent ce a luat de foarte multe ori forme fascizante (”sfinții închisorilor”, adică legionarii, comunismul adus de evrei, etc.). Nu întâmplător, prin uitarea fascismului în societatea autohtonă se pierde din vedere și de ce e necesar ca Israelul să existe. Altfel, și eu mă simt prost că scriu despre aceste subiecte complexe, pentru că nu sunt specialist. Nu am studiat niciodată în mod profesionist problema, nu am fost în Israel sau Palestina, nu cunosc nici una dintre aceste limbi. Așadar, dincolo de nevoia unor poziționări publice în aceste momente de război și distrugere – absolut necesare, chiar dacă sunt sau nu virtue signalling – cred că e nevoie ca vocea specialiștilor să fie auzită mai des. Anii lor de studiu nu pot fi supliniți de lectura rapidă a câtorva articole pe net sau chiar a unor cărți.
Recent SUA a anunțat bugetul de finanțare pentru Ucraina, Israel și Taiwan. O bună reamintire că de fapt nu e vorba doar despre conflictul din Gaza, ci de unul global în care combatanții principali luptă, cel puțin în această fază, prin mandatari. Scopul conflictului este reconfigurarea relațiilor de putere la nivel global pe fondul declinului hegemoniei americane și astfel va fi unul de durată. Claude Lanzmann a spus cândva că ar striga ”long live Johnson” dacă SUA ar fi singura țară care ar sprijini Israelul. Nu ar trebui să fie așa. Pe vremuri stânga era cea care susținea Israelul ca stat. O întoarcere spre această politică poate ar funcționa și ca o contrapondere la alunecarea spre extrema dreaptă a politicii de acolo.
După cum se știe trăim în poli-crize. Una din aceste crize este deriva stângii globale, exact în momentul în care era mai mare nevoie de aceasta, măcar pentru analiza concretă a situației concrete, dacă nu pentru soluții. Pe lângă pericolul alunecării în antisemitism și al susținerii unor mișcări în mod clar antitetice stângii, așa cum a fost ea definită timp de două secole, stânga este amenințată de încă două mari primejdii: 1) fixația pe schimbarea climatică și combustibili fosili care vine la pachet cu politici de austeritate (poate nu întâmplător tot Malm este cel care susține ”mandatory global veganism”); 2) politicile identitare ce nu mai au nimic în comun cu originea lor anti-capitalistă, radicală și emancipatoare, ci s-au transformat în prilej pentru manifestarea unor forme de tribalism intransigent. Această deteriorare rapidă a stângii globale constituie propria mea melodramă. Jumătate din viață mi-am petrecut-o în această casă, iar acum n-o mai recunosc.
[1] Nici chibiții de profesie nu au reușit să aducă vreo dovadă în acest sens. E totodată simptomatică obsesia asta cu banii. În România pare că trebuie să te plătească cineva pentru ce spui sau nu spui. Pare că aici nu pot exista convingeri personale, bune sau proaste, pe linie sau nu, ci musai trebuie să fie vorba de un câștig material la mijloc. Credința tipic țărănească că nimeni niciodată nu este cu adevărat dezinteresat se întâlnește astfel cu neoliberalismul postcomunist în care singurul lucru care contează este câți bani ai.