După ce a tăcut timp de șase luni pe marginea celui mai arzător subiect al vremurilor noastre, Florin Poenaru a ales să vorbească. Pare să fi făcut-o în special ca să justifice tăcerea respectivă. Textul său este, până la un punct, elaborarea postării sale de pe Facebook cu privire la textul meu recent pe acest subiect. Însă de data asta merge mai departe: alibiul pentru lipsa unei poziționări clare până acum capătă aici valențe politice și ideologice destul de străvezii. Pe cele din urmă vreau să mă axez în răspunsul de față. Dar, pentru început, merită totuși adresate motivele invocate de Florin Poenaru pentru „exilul interior” de până acum.
Din start, el respinge ipoteza că tăcerea pe acest subiect a imensei majorități a societății civile din România ar ține și de teama de-a periclita accesul la resurse materiale. Deși am spus în text că „nu pot decât să speculez”, Florin Poenaru se întreabă unde sunt dovezile. În continuare, nu pot decât să speculez, deși majoritatea celor care au comentat pe marginea articolului par să speculeze într-o direcție similară. Această ipoteză nu ține atât de vreo „credință tipic țărănească” ori de „neoliberalismul postcomunist”, cât de o abordare materialistă elementară: condițiile materiale ale oamenilor exercită o influență majoră asupra opțiunilor lor moral-politice, cu atât mai mult într-o societate civilă subfinanțată, precară și dominată ideologic de dreapta pro-occidentală; și cu atât mai mult cu cât stânga politică e încă prea marginală, iar cea cultural-intelectuală e – cu excepții notabile pe care le-au semnalat mai mulți – susținută de un ecosistem instituțional care, în genere, nu e tocmai favorabil criticilor aduse statului Israel. Oare cum ar reacționa la astfel de critici, de pildă, fundația politică germană care a colaborat la, și probabil finanțat, dosarul tematic despre locuire de pe acest site? Constrângerile materiale nu țin, deci, de vreo „conductă cu bani”, ci de factori structurali bine-cunoscuți, care îi obligă pe oameni să pună în balanță, în mod firesc, interesul lor material și poziționarea pe un subiect politic sensibil. Nu e o explicație exhaustivă, dar e una plauzibilă.
Mai deloc plauzibilă, însă, este explicația alternativă propusă de Florin Poenaru: nu s-ar fi poziționat pe subiect pentru că n-ar fi vrut să fie asociat cu figuri ale „stângii vestice”, ca Andreas Malm ori Judith Butler, care ar milita pentru dispariția statului Israel și care și-ar fi declarat susținerea pentru Hamas. Lăsând la o parte că riscul ca cineva să-l asocieze pe Florin Poenaru cu Malm și Butler este minim, evident că stânga vestică nu e omogenă pe subiectul Gaza (cum nu e pe niciun subiect, pentru că nu există o stângă vestică, ci mai multe). Evident că nici Malm, nici Butler nu vorbește în numele tuturor stângiștilor pro-Gaza. Evident că sunt destule voci de stânga în Vest (cu audiență ceva mai mare decât cei doi) care au condamnat și atrocitățile comise de Hamas pe 7 octombrie și pe cele comise de Israel înainte și după 7 octombrie, voci care recunosc dreptul legitim la statalitate ale ambelor popoare. Evident că absolut nimic nu l-ar fi oprit pe Florin Poenaru să se alăture în mod explicit acelor voci. Evident că, fie și de ar fi fost într-o minoritate absolută, nimic nu l-ar fi oprit pe Florin Poenaru să ofere poziția de stânga pe care o consideră el a fi corectă – ba chiar s-ar fi impus și mai mult s-o facă dacă nimeni altcineva n-o făcea. Evident că, de nenumărate ori în trecut, Florin Poenaru nu s-a temut că luările sale de poziție – adeseori corecte și consecvente – l-ar fi asociat cu tabăra pro-PSD ori pro-Putin, dar deodată se teme acum de o închipuită vină prin asociere. Evident că Florin Poenaru e suficient de inteligent încât să priceapă toate aceste lucruri chiar dacă se face că nu.
De altfel, nu e însuși textul lui de-acum dovada că poți bine-mersi lua o poziție pe un subiect în care să te delimitezi de cei cu care nu ești de acord pe acel subiect? Nu e alibiul său oferit în text subminat de însuși actul de a scrie acest text? Contradicția aceasta e involuntar rezumată chiar de autor când, de la o propoziție la alta, ne spune că neîmpărtășirea solidarității cu palestinienii e pe motiv că acea solidaritate e construită discursiv în termeni pro-Hamas, pentru ca apoi să accepte totuși că acea solidaritate este nu doar posibilă și în alți termeni, ba chiar imperativă. Păi, atunci, de ce toată această gimnastică mentală pentru a-și explica tăcerea de până acum pe acest subiect?
Problema mai substanțială cu acest text constă, însă, tocmai în modul prin care alege să se poziționeze față de acest subiect, preluând necritic mai multe marote ale dreptei anti-palestiniene.
În primul rând, sigur că stânga nu trebuie să uite „cum a apărut și de ce a apărut statul Israel” și că, „dacă își pierde dimensiunea anti-fascistă și anti-nazistă, ea este pierdută definitiv”. Să adăugăm, de dragul consecvenței, dimensiunea anti-imperialistă și anti-colonialistă. Pentru că numai în absența acesteia poate cineva să creadă că acel „de ce” din afirmația lui Poenaru îl poate justifica pe „cum”. Mai toată istoriografia respectabilă cade de acord că statul Israel a apărut prin epurarea etnică a circa 750.000 de palestinieni (Al Nakba) cu sprijinul principalelor puteri coloniale ale vremii. După cum scrie Ilan Pappé – poate cel mai mare istoric israelian în viață dar ale cărui cărți încă n-au fost traduse în română – în Ten myths about Israel,
„Palestina nu era un tărâm gol. Era parte a unei lumi est-mediteraneene bogate și fertile care, în secolul nouăsprezece, trecuse printr-un proces de modernizare și formare națională. Nu era un deșert ce aștepta să înflorească; era o țară pastorală pe cale să intre în secolul douăzeci ca o societate modernă, cu toate beneficiile și hibele unor astfel de prefaceri. Colonizarea sa de către mișcarea sionistă a transformat acest proces într-un dezastru pentru majoritatea populației native care locuia acolo.” [trad. VB]
A nega acel dezastru ori a sugera că el ar fi fost cumva justificat de dezastrul și mai colosal suferit de evrei în Holocaust îl plasează deja pe Florin Poenaru cu un picior în afara „casei” în care și-a petrecut jumătate din viață.
Tocmai din respect pentru victimele Holocaustului și memoria lor, stânga trebuie să respingă ferm orice încercare de instrumentalizare a acelei tragedii istorice pentru a justifica modul prin care statul Israel s-a înființat, iar apoi și-a extins și consolidat teritoriile: de la epurările etnice din teritoriile ocupate la blocada economică impusă (alături de Egipt) asupra Gazei din 2007 încoace la regimul de tip apartheid care ierarhizează cetățenii după criterii etno-naționaliste. Israel e un stat etno-religios cu mult înainte de venirea la putere a actualei coaliții reacționare de dreapta. Florin Poenaru nu suflă o vorbă despre toate acestea. Însă cere stângii să accepte dreptul la existență al statului Israel ca prioritate numărul unu, în vreme ce în Gaza se descoperă gropi comune de la o zi la alta.
De altfel, mai nimeni nu neagă dreptul la existență Israelului (indiferent de ce credem despre originile și evoluția acestuia) – cel puțin nu eu și nici imensa majoritate a vocilor de stânga pe care le-am auzit. E încă un om de paie construit de Florin Poenaru alături de omul de paie cu „stânga pro-Hamas”. Însă cred, într-adevăr, că statul Israel trebuie să se schimbe în moduri fundamentale pentru a se rezolva această criză pe termen lung și a se repara o nedreptate istorică ce continuă neîntrerupt de trei sferturi de secol – fie că aceasta presupune două state separate ori un stat confederal, multietnic și democratic.
Când vine vorba de atrocitățile comise de Israel în Gaza după 7 octombrie, textul continuă în aceeași notă auto-contradictorie. Pe de-o parte, pare să conteste veridicitatea relatărilor pomenite în textul meu – dar nu pe baza unor relatări care să aducă dovezi contrare, ci pur și simplu pentru că ar proveni din „materiale de presă de limba engleză, unele ale presei mainstream vestice”. Lăsând la o parte faptul că însuși textul său își bazează majoritatea afirmațiilor faptice pe materiale de presă de limba engleză și, de asemenea, că textul meu se concentrează în mod covârșitor pe o investigație jurnalistică israeliano-palestiniană, nu este deloc „suficient”, așa cum scrie Poenaru, să ne amintim o relatare inițial eronată a BBC (și nemenționată în textul meu) pentru a discredita din start relatările din presa mainstream vestică la care fac referire. Suficiente ar fi, totuși, niște dovezi în acest sens.
Pe de altă parte, după tentativa de a pune sub semnul întrebării gravitatea atrocităților comise de Israel în Gaza prin chestionarea veridicității relatărilor privitoare la acestea, Florin Poenaru acceptă tardiv că în Gaza are totuși loc „o catastrofă umanitară”. Chiar și aici, totul e descris în termenii impersonalului „se” („atrocitățile care în mod indiscutabil se întâmplă în Gaza”, „catastrofa umanitară se va înrăutăți”) ori în diateza pasivă („În Gaza sunt vieți distruse, case distruse”), în linie cu tonul folosit tocmai de mare parte din presa aia mainstream vestică. Autoritățile israeliene direct responsabile de acele atrocități rămân nenumite. Palestinienilor pur și simplu li se întâmplă atrocitățile respective.
Mai grav, însă, după ce bifează căsuța menționării catastrofei umanitare din Gaza, textul pivotează spectaculos înspre genul de victim blaming pe care-l regăsim în propaganda guvernului israelian: aflăm că „palestinienii sunt victime în acest context, dar nu victime fără agentivitate”; ba, mai mult, sunt un popor ajuns la „un faliment moral” pentru susținerea oferită Hamas. Sunt curios ce „agentivitate” crede Florin Poenaru că aveau cei peste 14.000 copii uciși până acum de Israel. Sunt curios cum sprijinul unei jumătăți din populația adultă pentru Hamas echivalează cu „falimentul moral” al unui întreg popor. Sunt curios cum pot palestinienii de rând să-și manifeste „agentivitatea” împotriva unei organizații extremiste care nu doar că domnește prin violență și teroare dar controlează aproape total distribuția de resurse într-un teritoriu sugrumat din toate părțile de blocada economică. Sunt curios cum ar comenta Florin Poenaru dacă cineva ar vorbi de „falimentul moral” al poporului israelian pe motiv că, în proporții încă și mai mari, nu este de acord cu un stat palestinian independent ori consideră că operațiunea militară în Gaza merge „bine”.
O altă marotă desprinsă direct din retorica de dreapta despre Gaza e catalogarea automată a lozincii „From the river to the sea, Palestine will be free” [„De la mare pân’ la râu, Palestina va fi liberă”] ca antisemită și, mai mult, ca dovadă supremă a antisemitismului care ar prevala la demonstrațiile pro-Gaza. Acele demonstrații, la care participă adesea un număr semnificativ de protestatari evrei, inclusiv în aceste zile la Universitatea Columbia din SUA, au fost în mod covârșitor pașnice. Asta nu înseamnă că nu sunt elemente antisemite ori extremiste care caută să deturneze miza protestelor și care trebuie evident excluse pe cât de mult și de rapid posibil. Nicio mișcare de protest nu e pură, ci are propriile limite și contradicții, iar rezolvarea lor depinde de balanța de forțe din sânul ei. Dar a eleva acele elemente extremiste marginale ca trăsături definitorii ale protestelor pro-Gaza e o piruetă argumentativă complet nefondată. După cum indică majoritatea revendicărilor, compoziția socială și repertoriul său tactic, mișcarea pro-Palestina – unde intră și demonstrațiile studențești din SUA, și grevele docherilor din mai multe porturi europene – este eminamente progresistă și internaționalistă. E exact unde bate „inima umanității” în aceste zile.
Cât privește lozinca în sine, mai mulți comentatori pe pagina sa de Facebook au remarcat deja că aceasta poate avea mai multe interpretări, inclusiv cea ca toți oamenii, indiferent de etnie și religie, să trăiască liberi pe tărâmul istoric numit Palestina. Însă Florin Poenaru a ales să meargă pe mâna celei mai tendențioase interpretări posibile. E o interpretare asumată îndeobște de extremiștii din ambele tabere, care presupune din start o incompatibilitate ireconciliabilă între libertatea palestinienilor și existența statului Israel. Cum să vrei ca Palestina să fie liberă dacă nu prin nimicirea Israelului, nu? Involuntar sau nu, autorul cade tocmai în acest gen de capcană ideologică despre care ne avertizează, profetic, spre finalul textului.
Iată cum, așadar, din teama de a nu fi asociat cu „stânga vestică antisemită”, Florin Poenaru execută atâtea acrobații mentale că ajunge de fapt mai aproape de dreapta conservatoare anti-palestiniană. Și, ca să fie mai convingător, la final scoate din joben încă „două mari primejdii” (mortale?) pentru stânga globală: „fixația pe schimbarea climatică” și „tribalismul intransigent” al politicilor identitare (cumva ironic dat fiind substratul profund identitar al poziționării sale pe subiectul de față). Această tatonare deschisă, în tușe groase, cu marote deja consacrate ale dreptei reacționare chiar că reprezintă un pericol moral și mortal pentru orice fel de stângă.