În anii următori Universitatea Babeş-Bolyai ca universitate uropeană ar putea să asume principii care au orientat elaborarea concepţiei despre Europa 2020: adică politici de dezvoltare ce îmbină creşterea economică bazată pe competitivitate cu creşterea coeziunii sociale fundamentată pe valoarea solidarităţii. Dezvoltarea armonioasă a universităţii ca întreg, precum şi asigurarea resurselor financiare din spatele acesteia nu poate să însemne ierarhizarea facultăţilor/ programelor pe criterii financiare şi asistarea la exterminarea celor care “aduc mai puţini bani”, deci sunt mai puţin „competitivi” din acest punct de vedere.
Mai departe, managementul universitar ar putea funcţiona după modelul european al metodei deschise de coordonare, iniţiind şi susţinând o guvernanţă care asigură o comunicare şi colaborare atât orizontală, cât şi verticală între toţi actorii universităţii, evitând transformarea principiului competitivităţii într-o luptă acerbă între facultăţi. Căci nu lupta între facultăţi este garantul calităţii actului de predare şi/sau cercetare, iar miza profesionalismului universitar şi rolului social al universităţii nu este câştigarea competiţiei asupra numărului de studenţi consumatori ai iluziilor unei pieţe virtuale a muncii. Un astfel de management este adeptul participării, transparenţei şi cooperării.
Este timpul ca, în materie de guvernanţă, modelul economic al universităţii să fie cel puţin completat de un model social. O politică care supralicitează elementul economic al unei instituţii publice nu asigură dezvoltarea sustenabilă a acesteia. Eficienţa economică nu poate fi ultimul scop al actului universitar, este nevoie cel puţin ca, competitivitatea economică să se ajusteze cu principiul coeziunii universitare. Din acest motiv, Universitatea Babeş-Bolyai are nevoie de o schimbare de paradigmă atât în ceea ce priveşte modul său de guvernanţă, cât şi rolul universităţii în societate. Noua conducere a universităţii va trebui să fie capabilă să încheie un nou contract social atât în interiorul instituţiei, cât şi între instituţie şi societate. Astfel universitatea ar putea deveni şi un model al exercitării democraţiei, dar şi un instrument prin care se poate lucra asupra dezvoltării capacităţii democratice ale celorlalte instituţii şi a populaţiei în general.
În acest sens, noul rectorat va trebui să exercite un management care pune în funcţiune (pe baza consultării democratice a tuturor actorilor) un mecanism de redistribuire financiară ce contrabalansează efectele perverse ale comercializării universităţii şi/sau ale transformării sale într-un spaţiu al economiei de piaţă. Numai un astfel de mecanism poate oferi oportunităţi egale diverselor facultăţi de a se afirma şi de a se dezvolta în pofida “cererii pieţei”, sau mai bine zis a presupunerilor legate de ce anume cere piaţa. Mai departe, astfel, fiecare cadru didactic va putea simţi că într-adevăr este angajat al Universităţii Babeş-Bolyai, precum se specifică şi în termenii contractului său de muncă, şi nu al unei facultăţi sau alteia, ocupând o poziţie privilegiată sau dezavantajată datorită modului în care se defineşte utilitatea socială a universităţii şi/sau facultăţii de care aparţine prin virtutea alocării disciplinei sale unei facultăţi sau alta.
Această practică managerială trebuie susţinută atât ideatic, cât şi organizational. În ceea ce priveşte primul aspect, trebuie să accentuăm că este nevoie de redefinirea rolului social al cunoaşterii perpetuate şi prin universitari/cercetători în direcţia afirmării unei cunoaşteri care răspunde la problemele sociale curente. Prin promovarea gândirii critice faţă de sistemele puterii şi nedreptăţile sociale, precum şi a practicii efective de asigurare a drepturilor omului, universitatea ar putea demonstra ce înseamnă să fii o universitate publică, şi ce înseamnă să te dedici unui bun public definit în urma unei participări sociale cât mai largi, sau, altfel spus, cum ar trebui să fie cunoaşterea care contribuie la îmbunătăţirea vieţii tuturor şi la o schimbare socială pozitivă. Susţinem că autonomia universitară trebuie să însemne şi rezistenţa faţă de servirea intereselor economiei, oricum s-ar define ele la un moment dat, şi că ea trebuie să asigure un spaţiu eliberat de presiunile utilitariste imediate. Universitatea, desigur, va continua să ofere servicii populaţiei sale încercând să formeze competenţe şi calificări vandabile pe piaţa muncii, dar, pe lângă această funcţie a ei, ea trebuie să fie resursă ce încurajează atitudinile critice.
În ceea ce priveşte schimbarea organizaţională, idealul unei astfel de universităţi s-ar putea realiza prin restructurarea instituţiei. Comasarea celor peste 25 de facultăţi în două sau trei facultăţi mari (cum ar fi facultatea de ştiinţe socio-umane şi umanistice, şi facultatea de ştiinţele naturii), asigurarea funcţionării sistemului de credite transferabile, susţinerea şi prin mecanisme financiare ale programelor inter- şi transdisciplinare etc., ar asigura nu doar o mai eficientă şi profesională dezvoltare a predării şi cercetării, ci şi o guvernanţă bazată pe solidaritate şi pe un sistem mai just de redistribuire a resurselor financiare.