În orice sistem politic caracterizat prin despărțirea oamenilor în clase sociale dezavantajate și privilegiate, timpul liber se distribuie nu doar inegal, ci și nedrept. În prezent, nimic nu ilustrează mai bine această observație decât viața și opera președintelui României, Klaus Iohannis, la un loc cu „realizările” camarilei sale din ultimii zece ani. Dar acesta este un exemplu trivial, și, după toate aparențele, ieșit din comun – un nou record de alpinism pe culmile luxului și lenei, tichia de mărgăritar a unei elite burgheze în derivă, pe care abia de curând reprezentanții ei au încetat să o mai lustruiască. De secole, o minoritate are atât de mult timp neocupat cu activitățile obligatorii necesare traiului zilnic încât se consideră singura în măsură să se ocupe de luarea deciziilor ce privesc majoritatea, de îndrumarea morală și intelectuală a majorității, de împărțirea avuției colective, de aprinderea războaielor și încheierea păcii. În vremurile noastre, irosirea ostentativă a timpului, o marcă socială a privilegiului la fel ca și luxul material, se manifestă atât prin vacanțe costisitoare și interminabile, cât și prin redactarea prematură a unor cărți autobiografice. Pentru anul 2023, cititorilor români li s-au trântit pe masă cel puțin două astfel de cărți: lamentațiile prințului Harry (roată de rezervă la căruța monarhiei britanice) și învățăturile inspiraționale ale lui Mircea Geoană de la NATO către tinerele generații (subintitulată autogratulator „Gândurile unui român la vârful NATO”).
Cartea lui Geoană are un titlu marțial, anunță o bătălie. De fapt, din punctul de vedere al preocupărilor militare, seamănă destul de mult cu cea semnată de generalul Nicolae Ciucă, „În slujba țării”. Ca și generalul NATO, birocratul NATO ne anunță că nu citim un manifest electoral, deși lectura dovedește contrariul. Dar, spre deosebire de Ciucă, Geoană și-a anunțat decizia de a candida cu o „ambiguitate strategică” îndelung premeditată: „Când voi lua o decizie, o voi anunța public, se înțelege, dar deocamdată decizia mea nu este luată, nu ea mă motivează să scriu” (p. 10). Mircea Geoană pretindea că nu luase încă decizia să candideze, dar scria o carte în care explica ce ar face el dacă ar conduce România.
Ca și în cazul lui Ciucă, cariera lui Geoană s-a sprijinit pe relația cu SUA. Spre deosebire de tatăl lui Ciucă, abia subofițer, tatăl lui Geoană fusese general în armata Republicii Socialiste România. Dintr-un CV mai vechi aflăm că fiul său a făcut liceul în buricul Bucureștilor, la Sfântu Sava, și apoi s-a specializat în mecanică la Politehnică. Și-a câștigat pâinea ca om al muncii la întreprinderea Energomontaj în perioada 1983-1990. După o teleportare misterioasă la ministerul de externe, unde ocupă din start funcții de director în timp ce se recalifică la locul de muncă și se școlarizează în țară și străinătate pentru a se reconverti profesional (1991-1995), devine ambasador în SUA în 1996. Abia atunci începe cariera politică ce îl va duce, din nou surprinzător și misterios, „la vârful NATO”.
NATO este o organizație militară, opacă și secretos-paranoidă prin definiție, a cărei conducere politică este complet ascunsă de ochii publicului și al cărei secretariat se stabilește prin înțelegeri de culise, în umbra pilonului ei central, Statele Unite ale Americii. Klaus Iohannis este singurul politician din istorie care, beneficiind de sfaturile eminenților specialiști în relații internaționale cu care s-a înconjurat, a candidat public la funcția de secretar general al NATO. Fiind singur într-o competiție publică imaginară, a fost nevoit să se retragă din ea la fel cum a intrat, acoperit de ridicol. Propulsarea lui Geoană în funcția de secretar adjunct s-a făcut, cel mai probabil, ca urmare a relațiilor lui personale la umbra pilonului menționat mai sus, nu ca urmare a unei decizii cordiale a liderilor români, ocupați atunci (în octombrie 2019) cu realegerea lui Klaus Iohannis și ridicarea la putere a partidului prezidențial pe ușa din dos, înainte de alegerile parlamentare din 2020.
Spre deosebire de Ciucă, încă elev la școala ideologică a PNL, a cărei programă datează din 1946, Geoană practică un centrism modern, liberal în sens american, cultivat, curățel, apretat și parfumat, care postulează irelevanța diviziunii stânga-dreapta din perspectiva unei viziuni de nivel global, concentrându-se asupra nevoilor capitaliștilor români pe termen lung. Politicianul „de la vârful NATO” se înfățișează burgheziei naționale ca un fel de Dacian Cioloș[1], dar mai de la oraș, mai citit, mai muncit de viziuni. Și-a făcut și un mic Davos la București, cu „Institutul Aspen România”. Ca interfață politică a oamenilor de afaceri de anvergură internațională, proiectează acea aparență de onorabilitate de care aceștia au nevoie pentru a nu fi bănuiți că au subordonat sistemele de administrație publică și au corupt lanțul de reprezentare al democrației liberale. Este exact ce majoritatea politicienilor români de vârsta lui, obișnuiți cu găinăriile capitaliștilor de primă generație de la marginea de est a Europei, încă nu reușesc să înțeleagă.
Capitalistul de succes de azi, ca și „înaintașii” lui, nu duce lipsă de bani. Ce îi lipsește din ce în ce mai mult este aparența de onorabilitate la care ajunsese în perioada postbelică, prin consensul statului bunăstării, menit să ferească societățile occidentale de contaminarea cu comunism. Iar serviciile private de restaurare a acestei aparențe în era statului neoliberal au un preț mare, motiv pentru care familia Geoană, cu numeroasele ei proiecte caritabile și viziuni elitiste ale fericirii universale, nu a dus niciodată lipsă de bani.
Chiar de la introducere înțelegem că războiul este un „accelerator al istoriei” și că, pentru cetățenii români, războiul din Ucraina este o oportunitate. Se dă o bătălie pentru viitorul României. Vedem bine cum e cu bătălia. Mai dificil este să distingem viitorul, pentru că textul este încărcat cu tone de balast intelectual și emoțional din trecut. Optimismul futurologic, admirația pentru Steve Jobs și referirile la antreprenorialul digital, inovație tehnică sau inteligența artificială nu pot compensa abuzul de vechituri mentale plicticoase din categoria: ce bine s-au strecurat „înaintașii noștri” printre imperii și războaie, „să readucem Republica Moldova în matca ei naturală”, „olteanul din mine”, „formele fără fond” ne copleșesc, dar uite ce tare eram eu când băgam România în NATO și UE, birocrația e problema, specificul cultural, mentalitatea, regele Mihai, uite ce mi-a spus prințul Charles al Marii Britanii (iubitor de pământ românesc), am fost în vizită la văduva lui Mircea Eliade, să valorificăm poziția strategică, „psihologia poporului român” de la Constantin Rădulescu-Motru la Daniel David etc.
Pe linia elitist-sentimentalistă clasică, autorul acuză o adevărată „dictatură a mediocrității” (p. 57). El, în schimb, a instaurat tirania lui „ar trebui”. Ar trebui ca atunci când apelezi la un serviciu public să-l poți evalua printr-o apăsare de buton. Ar trebui ca parchetele să publice online informații detaliate despre stadiul lucrărilor, și poate nu s-ar mai prescrie atâtea dosare. Ar trebui privatizate birourile de resurse umane de la stat prin parteneriat public privat. Ar trebui ca Fondul Proprietatea să fie înlocuit cu Fondul Patria. Statul să emită Patriot Bonds, să dea stimulente fiscale și credite avantajoase etnicilor români care se stabilesc în România (inclusiv celor 1,5 milioane de persoane cu dublă cetățenie din Republica Moldova). Ar trebui ca managerii să aibă viziune, nu numai să cheltuie orbește fondurile europene, pe interes. Ar trebui gândire multilaterală și trans-sectorială la nivelul bugetelor țării. Ar trebui ca statul să-și asume rolul de lider în inovație. Ar trebui investiții majore în cercetare. Ar trebui să conștientizăm. Ș. a. m. d. Acest „ar trebui” te strivește. Dacă adaugi și lucrurile cărora chiar li se simte lipsa în România, te lovește anxietatea.
Cele două linii directoare majore ale cărții, mesaje importante pentru clasa conducătoare, sunt următoarele: 1. Să dăm totul pentru front, dar să nu mai fim atât de lași încât să nu cerem nimic în schimb, nici atât de iraționali încât să ne tăiem craca de sub picioare. Nu poți servi NATO și UE dacă depinzi de ajutorul lor. 2. Să inventăm un naționalism capitalist bun („un nou Proiect Național”), ca să nu ne facă probleme naționalismul capitalist rău.
Statul Român este prea slab și societatea românească stagnează. Rețetele neoliberale nu funcționează. Modelul economic al capitaliștilor români este perimat și nefuncțional. Improvizațiile nu duc nicăieri. Constatarea situației generale de declin și dezorientare este un punct forte al cărții. În rest, ea este o sursă inepuizabilă de eufemisme pentru acoperirea ravagiilor anomiei postcomuniste și de exemple de jargon corporate. Pentru Geoană, țara e un fel de start-up care are nevoie de el ca CEO: „România 2.0”. Autorul povestește cum a fost însărcinat de secretarul general al NATO să se ocupe de domeniul inovării, poziție din care, beneficiind de fondurile NATO pentru inovare, a început să dezvolte o rețea de relații în universități, institute de cercetare, organizații de lobby și firme high-tech. Poate că viziunile lui Geoană au ajutat cu ceva sinergiile complexului militar-intelectual-industrial euro-atlantic, dar discursurile sforăitoare despre inovație nu au nicio credibilitate într-o țară în care mediul de afaceri importă gunoi și exportă forță de muncă. Ele au doar capacitatea de a ne arăta cât de „la vârf” este autorul cărții.
De altfel, spoiala intelectuală în tendințe mai are și unele zgârieturi. Când nu le știe, savantul le potrivește. Pentru mulți, fondatorii Google sunt Larry Page și Sergey Brin, pentru Geoană este Eric Schmidt (p. 96). Pentru mulți, tehnologia quantum computing are aplicații precise, relativ restrânse, și cu un orizont de așteptare destul de îndepărtat. Pentru Geoană: „Până la finalul acestui deceniu, tehnologia de quantum computing va deveni comercializabilă, făcând actualele microprocesoare, computere sau telefoane inteligente să pară ca echivalentele generației calculatoarelor cu… tuburi (probabil „lămpi”, vacuum-tubes n.n.)” (pp. 104-105).
Geoană sesizează un „cataclism demografic” (p. 37), conectându-se astfel la cea mai mare frică a noii burghezii autohtone, aceea de a rămâne fără proletariat. Mai mult, birocrația românească privește îngrozită spre est, văzând în Republica Moldova exemplul viu al felului în care se blochează un stat capitalist de care fuge cea mai mare parte din populația activă, aruncându-se în brațele altor state capitaliste. Promite „repopularea României”. Până una alta, încearcă să-i seducă pe adolescenți, cărora le promite dreptul de vot de la 16 ani. Votanții adulți nu mai sunt ușor de îndopat cu promisiuni.
La finalul cărții găsim un colaj fotografic. Nu puteau lipsi fotografiile de familie, menite să-l „umanizeze”. „Umanizarea”, aceasta este obsesia oricărui politician care are conștiința suficient de încărcată încât să se teamă că guvernații l-ar putea confunda cu o reptilă. Evident, oamenii își păstrează fotografiile de la nunți și botezuri pentru albumul de familie. Mircea Geoană le vinde într-o carte.
De curând, în momentul depunerii candidaturii pentru funcția prezidențială, Mircea Geoană a fost lovit de dușmani cu o acuzație deja banală, dar nefirească față de un înalt oficial NATO: colaborarea indirectă cu Vladimir Putin. Dar cât de indirectă? Ne explică jurnaliștii de investigație care caută spioni ai Federației Ruse la vârful NATO: „În timp ce Rareș Mănescu coordona campania lui Geoană, fiul său Vlad Mănescu a vândut o companie de consultanță unei foste colaboratoare a oligarhului rus Moshe Kantor, sancționat internațional. Este vorba de Lisa Schmidt, care a făcut parte din board-ul unei companii deținute de oligarhul care face parte din cercul apropiat al lui Putin”. Așadar, fiul coordonatorului campaniei lui Geoană – am aflat cu această ocazie că Rareș Mănescu s-a ocupat de marketingul cărții – avea printre clienți o fostă colaboratoare a unui oligarh rus pus pe lista sancțiunilor. Îl face asta pe Geoană un colaborator al lui Putin? E o dovadă că Secretariatul General al NATO a fost penetrat de oligarhia dușmanului? Nu, ci doar că Geoană se sprijină pe mult capital, lucru considerat de jurnaliști mai puțin important decât țara sau etnia capitaliștilor în cauză. În loc să investigheze interesele economico-politice ale magnaților din jurul familiei Geoană, investigatorii s-au blocat în cel mai simplist trop al propagandei de război: „omul lui Putin”. De altfel, acuzația are stilul umoristic inconfundabil pe care îl ilustra Digi24 atunci când insinua că Toni Greblă colabora indirect cu Al Qaida, deoarece unul dintre fiii lui era asociat într-o afacere cu o femeie de afaceri care era apropiată de un irakian care avea legături cu Al Qaida.
Pornind de la astfel de alegații, Dan Tapalagă a scris că Mircea Geoană a greșit față de NATO alegând să-și facă publicitate politică în timpul mandatului de secretar general adjunct, și lăsând astfel posibilitatea unor asocieri de „fundraising” cu un „liberal dubios” de felul lui Rareș Mănescu: „în timp ce Geoană se comporta în țară ca un candidat la prezidențiale în uniformă NATO, unul dintre oamenii săi de încredere făcea afaceri cu rușii”. Nu rezultă din text că e vreo problemă cu democrația în genere atunci când se bazează pe fundraising plutocratic.
Astfel de atacuri sunt irelevante. Dacă Geoană va intra în turul doi al alegerilor prezidențiale sau nu, asta nu depinde de o eventuală supărare cu liderii de la vârful NATO. Prieteniile lui suspuse au o putere mult mai mare decât rapoartele jurnaliștilor de pază ai organizației. Ca și în cazul generalului Ciucă, loialitatea lui Geoană față de SUA și, prin extensie, față de NATO în întregul ei, este mai presus de orice îndoială. Succesul electoral depinde în schimb de credibilitatea ofertei de stabilitate pe care candidatul o propune prin comparație cu ceilalți concurenți și, din acest punct de vedere, birocratul nu are deocamdată o poziție mai bună decât generalul. Mai mult, dacă este adevărat că trăim într-un moment al istoriei în care diplomația și-a pierdut mare parte din valoare, atunci nimic nu îl recomandă pe diplomatul Geoană pentru a îndeplini dezideratele NATO mai mult decât pe generalul Ciucă.
Cartea semnalează un paradox: în ciuda faptului că România ar fi într-o poziție mai favorabilă decât oricând în istoria ei, populația suferă de deznădejde și nu încetează să o abandoneze. Lectura cărții sugerează un altul: trădătorii comunismului, birocrații care au preluat pârghiile statului și au dezgropat temeliile societății de clasă începând cu 1990, după ce fuseseră ridicați mult prea sus de ascensorul social al Republicii Socialiste România, au înțeles întotdeauna mai bine decât fanaticii capitalismului pericolul ca noua burghezie națională să fie sufocată de competiția internațională, au înțeles mai bine caracterul nemilos al luptei pentru profit, resurse, piețe și poziții de monopol.
Față de PSD, care tot aruncă colaci de salvare dezumflați mediului de afaceri autohton de pe vremea când semna aderarea României la NATO, „viziunea” lui Geoană nu aduce în plus decât jargonul corporate, vociferările critice pe care și le permite un candidat fără obligații de partid și relațiile personale suspuse la nivelul establishment-ului internațional. Prea puțin, prea târziu.
[1] Ca și Cioloș, Geoană a trecut prin filiera franceză în anii ’90, dar la un nivel mai înalt. A urmat cursurile învățământului politic francez (ENA), iar organizațiile politice pe care se sprijină, Mișcarea Renașterea României și Fundația Renașterea, par rezultatul unui plagiat prin traducere după numele partidului prezidențial al lui Emmanuel Macron, Renaissance.