Benjamin Nathans a observat recent că există peste 20.000 de cărți despre Revoluția Rusă scrise în ultima sută de ani, altfel spus, vreo două decenii de lectură intensă pe marginea subiectului. E imposibil să mai publici ceva despre această temă fără să simți greutatea tradiției, fără, așadar, o minimă precauție profesională și intelectuală.
Nu este, desigur, cazul profesorului Ioan Stanomir. Fără să fie istoric, fără să fie specialist, fără să cunoască limba rusă, Stanomir a scris totuși un volum cu arborescentul titlu: Rusia, 1917. Soarele însângerat. Autocrație, revoluție și totalitarism (Humanitas, 2017). Însă cartea este și nu este despre Revoluția Rusă. Cum lămurește autorul încă din prefață: „Cartea de față nu se vrea a fi o istorie a Revoluției Ruse, nici a Rusiei sau a URSS. Ea reprezintă un modest efort de reflecție în marginea modului în care anul 1917 se înrădăcinează în tradiția rusă și în cea europeană, pe de o parte, și a manierei în care el stabilește precedentul instituind un nou regim politic cu vocație universală, pe de altă parte” (p. 5).
Un modest efort de reflecție, într-adevăr. De fapt trebuie spus direct: scopul volumului lui Stanomir este unul fatic și performativ. El are un singur obiectiv: cu ocazia centenarului Revoluției Ruse să reia public toate clișeele anticomuniste referitoare la acest eveniment și la comunism în general. Funcția sa este așadar una pur ideologică, nu științifică sau intelectuală. Din acest punct de vedere, Stanomir își face treaba foarte bine, în sensul că nu-i scapă niciun clișeu sau loc comun anticomunist. Le repetă școlărește pe toate: comunismul înseamnă Gulag și crime; există o continuitate de substanță între Marx, Lenin, Stalin și regimurile comuniste postbelice, bolșevicii au fost o sectă gnostică și violentă, preluarea puterii de către bolșevici în octombrie (noiembrie) 1917 a fost o lovitură de stat, comunismul e utopic, formează oameni noi spălați pe creier și distruge proprietatea privată, baza libertății și prosperității – și tot așa. În ultimă instanță, scopul nu este de a spune ceva despre Revoluția Rusă (cu excepția faptului că a fost criminală și că a dus la Gulag, observație repetată ad nauseam), ci de războire cu stânga contemporană. Pentru Stanomir, momentul centenarului este un prilej de luptă cu stânga globală actuală, aflată încă în mrejele comunismului și ale lui Lenin. Ca orice mișcare ideologică anticomunistă, deși pare că vorbește despre trecut, și această carte are un rol politic și ideologic foarte concret în prezent.
Dacă volumul ar fi fost doar atât, o reafirmare a poncifelor anticomuniste, nu aș fi scris despre el. Oricum e extrem de greu de citit literatură anticomunistă, pentru că seamănă cu un roman polițist prost: știi de la prima pagină cine e vinovatul, nu există suspans, nu există acțiune, ci doar o lungă înfierare a acestuia. Însă volumul lui Ioan Stanomir e surprinzător chiar și în câmpul producțiilor anticomuniste, datorită precarității construcției și a argumentelor. Fără a jigni pe nimeni, pe alocuri textul pare a fi transcris de pe referate.ro.
Problemele încep încă de la structură. Deși spune că nu va face istoria Rusiei sau a URSS, volumul chiar asta face. Primele 80 de pagini condensează istoria Rusiei de la Petru cel Mare la Primul Război Mondial. Chiar și pentru cei mai mari și talentați istorici o asemenea sinteză ar ridica dificultăți serioase. Din mâinile lui Stanomir iese o narațiune ce combină informații istorice la nivel de manual de liceu cu observații la limită halucinante. Iată câteva exemple. Să începem cu o veste trăznet: „Modernizarea accelerată – iar aceasta este o dimensiune rusă – confruntă autocrația cu provocarea ce decurge din apariția contestării” (p. 18). Pare a fi o descoperire epocală faptul că modernizarea accelerată este o dimensiune rusă doar în condițiile în care o asemenea observație chiar are vreun sens.
Puțin mai jos ne întâlnim cu primele protocronisme care domină narațiunea acestei cărți: „Rusia este un despotism ce nu poate aspira la gradul sovietic de control și de teroare birocratică” (p. 20). Ar fi cam greu ca Rusia țaristă să aspire la ceva ce nu cunoaște, dar astea sunt detalii irelevante având în vedere că scopul lor este de a pregăti terenul înfierării Revoluției și bolșevicilor.
Dar până acolo, mai citim: „De la țari, împărații occidentali împrumută această voluptate ipocrită a lichidării fizice. Crima de palat este decor familiar, dar ea nu egalează în ferocitate exterminarea metodică din care bolșevicii vor face o artă de guvernare” (p. 20). Săracii împărați occidentali, fără influența malefică a țarilor n-ar fi aflat de voluptatea ipocrită a lichidării fizice. Ar fi trăit netulburați în lumea lor pașnică și blândă. Probabil că s-au făcut concedieri masive la Editura Humanitas și nu mai există redactori, pentru că altfel e greu de crezut cum o asemenea frază a putut fi publicată.
Concluzia primei părți a cărții este destul de clară: de la Petru cel Mare încoace (dacă nu chiar de la apariția statului rus), Rusia a fost un despotism. Despotismul, autocrația sunt de fapt parte din ADN-ul rusesc. E normal ca un asemenea context să favorizeze apariția bolșevismului, stalinismului și în cele din urmă a putinismului. Pentru Stanomir, de la Petru la Putin, trecând prin Lenin și Stalin, există o linie de continuitate dată de un anumit caracter rusesc sui generis. Rusia efectiv nu poate fi o democrație occidentală pentru că altfel n-ar mai fi Rusia. Întotdeauna despotismul și autocrația vor triumfa, vor găsi o formulă de articulare politică asupra statului, în detrimentul, desigur, celor câtorva elemente luminate ale elitei care și-ar dori democrație și liberalism, dar în schimb sfârșesc deportate sau ucise, indiferent de epoca istorică despre care vorbim.
Drumul spre această concluzie este presărat cu o serie de alte observații ce merită reproduse. De exemplu: „Ecaterina este un Ianus Bifrons ce domenște peste un imperiu a cărui vocație europeană este contrazisă nu doar de gigantismul geografic, ci și de propria efigie de Gorgonă” (p. 30). Nasol cu efigia de Gorgonă, e limpede. Lucrurile oricum nu pot sta bine pentru Rusia, orice ar fi: „Și chiar dacă Franța sau Anglia își au propriile colonii penitenciare, Siberia întruchipează imperiul frigului și al opresiunii” (p. 31). Observația aici e cu dublă bătaie: Siberia ca simptom al înapoierii Rusiei față de Vest, dar și marcă a continuității spiritului rus. Rusia e Siberia, deci nu poate fi vreodată europeană. Pasul logic următor e inevitabil: „Lenin e produsul organic al acestui mediu mutant, fără corespondent în Vest” (p. 40). Lăsând la o parte metaforele biologice mobilizate pentru a individualiza Rusia ca patologică în raport cu Occidentul, merită notat la acest punct că Lenin este un produs tipic, paradigmatic rusesc. Vom vedea imediat cum lucrurile vor lua o altă turnură.
Pe măsură ce ne apropiem de 1917, explicațiile se precipită tocmai pentru a impune o interpretare a revoluției cu aerul că aceasta se impune de la sine: „Reforma de la 1861 nu poate modifica însă matricea lumii rurale, care nu se integrează în spațiul modernității. Chiar și emancipați, țăranii nu sunt și nu pot fi cetățeni. Decalajul dintre universul occidental și cel al comunei rămâne intact” (p. 59). Sau : „Idealizarea poporului în accepțiunea rousseauistă, face din radicali o castă de mandarini seduși de fantasme. Cât despre stat, anul 1917 confirmă fragilitatea construcției edificate în 1861. Distanța dintre ofițeri și soldați este socială și antropologică, în egală măsură” (p. 60). Implicația e clară: radicalii revoluționari se vor sprijini pe țărănimea înapoiată pentru a pune capăt țarismului. Țăranii nu sunt și nu pot fi cetățeni, dar pare că nici nu sunt oameni – altfel ce ar putea însemna distanța antropologică care îi separă de ofițeri, adică de clasa conducătoare țaristă. Pentru Stanomir, țăranii nu sunt victime ale înapoierii și sărăciei tocmai datorită politicilor de clasă țariste, ci elementele perturbatoare care fac imposibilă reforma democratică a țarismului, cât și baza socială a bolșevicilor : „Țărănimea, inertă și suspectă pentru marxiștii ortodocși, este bazinul de energie revoluționară” (p. 65). Nu e clar, în această interpretare, cât e revizionism și cât e ignoranță cu privire la ce s-a scris pe subiect până acum.
Partea a doua a cărții debutează cu Primul Război Mondial și se termină cu prăbușirea URSS-ului în 1991. Paradoxal, din cele peste 100 de pagini ale acestei părți, abia 30 discută despre perioada revoluției. De fapt, nici acestea nu sunt despre Revoluție, ci despre Lenin. Aici sunt de găsit și cele mai contradictorii afirmații ale volumului.
Stanomir încearcă să stabilească întâi care este statutul Revoluției Ruse în istoria Rusiei. Prima parte părea să sugereze că Revoluția reprezintă mai degrabă o continuitate cu spiritul rus și cu autocratismul inerent acestuia. Acum însă, revoluția bolșevică este de fapt o ruptură, un nou proiect de stat și societate, izvorât din mintea lui Lenin și pus în aplicare cu brutalitate de bolșevici (p. 110), inspirația sa fiind deopotrivă Revoluția Franceză, Comuna din Paris și scrierile lui Karl Marx. Pentru Stanomir, revoluția este, așadar, deopotrivă ruptură și continuitate, totodată ceva exterior și profund caracteristic Rusiei. Logic și clar.
Lucrurile stau la fel în cazul lui Lenin. În prima parte a cărții, Lenin părea un produs tipic al intelighenției ruse din timpul țarismului. Apoi „leninismul este un amestec de radicalism rus, de blanquism și de marxism” (p. 70), pentru ca ceva mai încolo Stanomir să noteze: „Centralitatea moralei revoluționare este parte din genomul său rus” (p. 99). Pentru a puncta decisiv, Stanomir mai scrie: „Leninismul este ecoul familiar al lui 1792/1793. Inovațiile leniniste le rafinează pe cele ale iacobinilor francezi” (p. 97). De asemenea, logic și clar: Lenin este deopotrivă întruchiparea exemplară a genomului rus, a tradiției iacobine, a marxismului, a blanquismului, a intelighenției ruse și a lui însuși: „Lenin are, în mentalitatea sa, un aer de cuceritor, sedus de grandoarea planurilor pe care le țese. Lenin este un cuceritor ideocratic, a cărui ambiție nu este exercitarea în lux a puterii, ci nașterea unei noi lumi. În el se află ascuns însuși Prometeu” (p. 110).
Faptul că Stanomir avansează interpretări contradictorii, care se exclud reciproc, fără ca măcar să sesizeze acest lucru nu este, culmea, cel mai frapant lucru. Lucrurile iau o întorsătură dramatică atunci când apar afirmații pentru care un student nu ar primi notă de trecere. De exemplu, în prefață, Stanomir scrie cu referire la marxism-leninism: „Esențială este încrederea în puterea ideilor de a antrena schimbarea societății și a omului” (p. 7), pentru ca mai apoi să afirme: „Ideile sunt, pentru comunism, suverane și indiferente față de elementul uman” (p. 106). Oricine a citit măcar manualul de filozofie de clasa a doisprezecea știe că lucrurile stau fix pe dos: marxismul (și leninismul) este prin excelență materialist. Ideile sunt orice numai suverane nu și cu siguranță nu antrenează schimbarea societății și a omului. O asemenea eroare de bază ar fi suficientă să discrediteze pe oricine din punct de vedere academic și intelectual pentru totodeauna, indiferent de orientarea ideologică. Însă în spațiul local, ignoranța pare că funcționează mai degrabă în sensul consacrării publice.
Aventurile lui Ioan Stanomir pe terenul marxismului continuă, cu aceleași rezultate perplexe. Mai întâi, pentru Stanomir, „Marx este, așa cum nota Kolakowski, un filosof german” (p. 95), tot așa cum Lenin, ceva mai sus, este un „marxist rus”. O dată ce terenul epistemic a fost bine fixat în acest fel subtil, autorul se lansează direct, fără milă, împotriva marxismului. Pentru Stanomir marxismul este un „bastard al Luminilor”, dar și „cea mai înaltă formă de raționalism” (p. 94). Mai mult, „meliorismul marxist duce până la ultimele consecințe ambiția Luminilor de a salva omenirea din chingile superstiției și exploatării (…) Escatologia lui Marx este simplă și seducătoare. Înaintarea spre viitor este marșul victorios al clasei muncitoare (…) Critica la adresa proprietății private este centrală în reflecția marxistă (…) Socialismul lui Marx este o filozofie angajată, o tentativă nu doar de a interpreta, ci și de a schimba” (p. 94-95). Ideea e clară și arhicunoscută: în marxism se află germenii totalitari ai leninismului și ai stalinismului. Sigur, dar chiar acesta să fie nivelul de angajare a lui Marx pentru cineva care predă la o universitate de științe politice?
Precum e cazul în mai multe scrieri anticomuniste, ignoranța despre subiectul discutat nu e suficientă. Întotdeauna e nevoie de puțină manipulare prin omisiune. Stanomir pare că măcar asta stăpânește bine. Discutând textul-cheie al lui Lenin Statul și revoluția, Stanomir vede în el „manualul pe baza căruia poate funcționa orice regim totalitar de inspirație marxist-leninistă” (p. 103). Ciudat, totuși, pentru că textul este de fapt despre abolirea statului în comunism. În fapt, ce este remarcabil la acest text e tocmai încercarea lui Lenin de a rămâne fidel ideilor marxiste în contextul particular al situației revoluționare din 1917. Deși Stanomir scrie că „Statul și revoluția stabilește agenda pe care regimul bolșevic o urmează fidel în anii de după 1917” (p. 106) – fără să simtă nevoia de a argumenta sau justifica această afirmație –, în fapt nimic din ceea ce a scris Lenin în acel text nu va fi pus în practică după preluarea puterii, NEP-ul fiind un exemplu în acest sens.
Odată preluată puterea de către bolșevici după Revoluția din Octombrie se reinstituie autoritarismul în Rusia și drumul e deschis spre crimele staliniste: „teroarea și lichidarea dușmanilor decurg, legic, din vocația adamică a lui Octombrie” (p. 119). De aici urmează înfierarea tradițională a stalinismului și apoi, ca o nouă performanță, condensarea istoriei poststaliniste a URSS în 20 de pagini. Ar putea părea niște pagini de umplutură, dacă miza lor politică nu ar fi una evidentă. Stanomir folosește acest pretext pentru a se război cu o anumită moștenire leninistă: internaționalismul și, mai ales, lupta de eliberare colonială. „Posteritatea acestui Lenin critic al capitalismului global este copleșitoare ca influență. Identitatea noii stângi revoluționare este de neimaginat în absența gestului fondator bolșevic. Dispariția imperiilor clasice europene nu conduce la abandonarea tezelor leniniste. Neocolonialismul și neoimperialismul sunt obsesiile care modelează imaginarul anticapitalist” (p. 100).
În fine, epitaful comunismului cu care se încheie incursiunea în istoria Rusiei și a Revoluției este doar aparent. Pentru Stanomir, moștenirea comunistă și a Revoluției trăiește astăzi în corectitudine politică și luptele pentru emanciparea minorităților (p. 192-193). Gândirea progresistă, educația („un alt nume pentru îndoctrinarea agresivă” [p. 192]), sunt avataruri ale Revoluției Ruse și chiar franceze. La 100 de ani de la Revoluția Rusă, pericolul totalitarismului inspirat de aceasta este iminent. Libertatea are nevoie de apărare.
Așadar, cartea lui Stanomir este încă o intervenție în lupta contra sexomarxiștilor care, asemenea lui Lenin în 1917, pare că sunt la un pas de preluarea puterii și instalarea dictaturii bolșevice. Ar fi amuzant dacă nu ar fi parte a unei forme de luptă politică și ideologică cu consecințe imprevizibile. Prezentându-și astăzi această intervenție politică și ideologică sub forma unei incursiuni în istoria Rusiei și a Revoluției din 1917, Ioan Stanomir comite un act de impostură intelectuală. E totodată un gest simptomatic al stadiului la care a ajuns anticomunismul local și al anvergurii actorilor care îl afirmă public.