Ciprian Şiulea pe VoxPublica
Dezbaterea din Parlamentu European despre “situaţia” din România aduce nişte noi inflexiuni unei situaţii deja ştiute. Pe de o parte, intervenţia oficialilor UE în desfăşurarea referendumului din România a fost brutală şi nedemocratică – am argumentat în alte posturi de ce. Motivul este cel mai previzibil: interesul, fie de grup politic, fie interes personal.
De exemplu, doamna Reding a fost atît de dezlănţuită mai ales pentru că era în campanie electorală. Altfel, cum ne asigură europarlamentarul român Renate Weber, doamna Reding era complet neinteresată de “situaţia” totuşi mult mai gravă din Ungaria, inclusiv din punct de vedere al libertăţilor fundamentale pe care le gestionează ea la nivel european.
Însă conflictul merge dincolo de cel politic. Europarlamentarul PSD Cătălin Ivan a întrebat-o astăzi pe Reding ce înţelege prin lovitură de stat, în condiţiile în care CCR a decis că toate procedurile referendumului au fost legale. Nu mai e doar un conflict dintre oficialii (conservatori) ai UE şi USL, ci dintre ei şi instituţiile statului român ca atare.
Acelaşi lucru transpărea şi din convingerea lui Traian Băsescu că “lovitura de stat” a eşuat din cauza funcţionării instituţiilor interne, pusă în oglindă cu convingerea lui Barroso şi Reding că asta s-a datorat doar intervenţiei UE. Păcat că ei între ei nu se vor clarifica niciodată şi că Barroso şi Reding nu vor răspunde niciodată cu adevărat pentru aberaţiile şi mizeriile la adresa României din vara asta.
Gluma cu intervenţia UE pentru restabilirea statului de drept este extrem de periculoasă, şi statele expuse la astfel de intervenţii (cele periferice, adică) ar trebui să răspundă mai coordonat acestor abuzuri care nici măcar nu sînt negate cu prea multă convingere. Reding însăşi a recunoscut implicit abuzurile atunci cînd a declarat, astăzi, că UE nu are mecanisme adecvate de intervenţie în astfel de cazuri, subînţelegîndu-se că intervenţia lor s-a făcut în afara mecanismului de infringement, acesta fiind “prea tehnic şi prea lent”. Cum ar veni, dacă n-avem lege, dăm cu măciuca, oricum e mai eficient.
Sînt trei dimensiuni aici. Una e conflictul politic: familiile europene se aliniază destul de bine, astfel că popularii europeni dau în social-democraţii români indiferent de situaţie sau justificare (şi invers, desigur). A doua e politica de forţă din timpul crizei: pe lîngă raţiunea de familie politică, PDL şi Traian Băsescu au fost preferaţi deoarece au acceptat şi aplicat cu maximă obedienţă ideologia austerităţii impusă de ţările decidente ţărilor mai puţin decidente. Nu că USL ar avea altă opţiune, dar preşedintele era mult mai previzibil şi de încredere.
Iar a treia este decalajul dintre pretenţiile şi realitatea democraţiei. Democraţia nu trebuie idealizată, întotdeauna va exista real democraţia care să acopere decalajul dintre ideal şi practică. Dar aici nu e vorba de suplinirea idealului imposibil prin uşoara forţare a unor reguli, aici vorbim de încălcări brutale ale normelor democratice, inclusiv a valorii fundamentale a democraţiei că cel slab nu trebuie neapărat călcat în picioare pentru că e slab.
UE are deja ea însăşi la activ derapaje democratice grave, cum ar fi intervenţia brutală în numirea unor lideri pro-austeritate în ţări din sud sau nerespectarea altor referendumuri referitoare la legislaţia europeană. Ele sînt acceptate şi trecute cu vederea în imediat, pentru că aşa funcţionează puterea. Însă pe termen lung se creează mari tensiuni care, dacă nu sînt rezolvate în mod judicios, pot deveni la fel de grave ca orice criză economică, iar soluţia nu o să vină niciodată de la nişte politruci europeni limitaţi precum Barroso sau Reding.