Prietenele soției mele s-au certat. Pentru că prietenele soției mele sunt ucrainence. Dar una e „zapadenka”, din Ucraina de Vest, alta e din Mariupol, port la Marea Azov, în Răsărit. Lena, răsăriteanca, s-a dus la Olga s-o vadă, să mai stea de vorbă. Întâmplător, a atins subiectul tulburărilor din Ucraina, fiind proaspăt întoarsă de la Mariupol, unde s-au petrecut diferite ciocniri ale filorușilor cu autoritățile. Ei bine, de la o nimica toată, Olga a izbucnit. A înjurat-o pe Lena, i-a pomenit despre marea foame din anii 30, de parcă nu Stalin, dar Lena în persoană ar fi organizat-o. I-a promis că o să-și îndemne feciorii să meargă la luptă contra „cațapilor”, după cum îi poreclesc ucrainenii pe ruși, ca să-i nimicească pe toți. În fine, Olga a amenințat-o pe Lena și a dat-o afară din casă. Și Lena s-a plâns soției mele.
Cele trei prietene se cunosc de mult, de pe când erau proaspăt venite în Italia și lucrau ca „badante”. În vremurile celea, care par azi așa depărtate, au îndurat multe greutăți. Dar exista între ele o prietenie, o solidaritate care le făcea viața mai frumoasă, acolo, în acel sat de munte trist, departe de casă și de ai lor. Se întâlneau de exemplu într-un loc convențional unde aveau într-un ascunziș o sticlă de vodcă. Își turnau doar atât cât încăpea în capacul metalic al sticlei, vorbeau apoi de una, de alta, își aminteau viața de odinioară, mai bârfeau babele de care îngrijeau. Nu s-au certat niciodată, din contra, s-au ajutat una pe alta, s-au împrumutat cu bani. Ei bine, acum, între fostele prietene s-a băgat politica. Olga ține cu „banderoviștii” de la Kiev, pe când Lena vrea cu Rusia, pentru ca industria din estul Ucrainei să nu-i mai hrănească pe „fasciștii” din Vest. Iar femeia mea face echilibristică încercând să le împace…
Fenomenul acestor certuri între ruși și ucraineni cred că ia amploare. Am auzit și alți ruși din Italia lamentându-se că ucrainenii au devenit insuportabili. Că nu-i chip să discuți cu ei în mod liniștit. Dar cine are dreptate?
E foarte greu să răspunzi la această întrebare. Am întâlnit o ucraineancă din Vestul Ucrainei care refuza categoric să vorbească cu mine rusește, încă înainte de a fi izbucnit conflictul. O însuflețea o ură viscerală față de tot ce este rusesc. Tatăl ei luptase contra sovieticilor, alături de nemți, în al doilea război mondial. A fost arestat, a stat într-un lagăr de concentrare. Din discuțiile mele, în italiană, cu acea femeie am înțeles că ea acceptă mai ușor fascismul și nazismul decât comunismul sovietic. Am notat și altceva, și anume că lumea spirituală a acestei femei are culori etnice, preponderent rurale.
De fapt, și sufletul tinerei națiuni ucrainene este, cred, mai mult etnic, mai mult rural. Vestul a fost mai puțin industrializat, nu a avut o cultură urbană, dar a fost ucrainean, prin urmare anume el a și stat la baza noii statalități ucrainene. Estul urbanizat, unde domină limba și cultura de tip rusesc, mai vechi, cu o tradiție lungă, nu au putut desigur să accepte naționalismul ieftin al Vestului. Nici limba ucraineană, care probabil pare un instrument mai puțin performant decât formidabila limbă rusă. E aceeași situație ca la noi în Moldova. Pentru ruși, în genere pentru rusofoni, limba română – mai ales româna stâlcită a basarabenilor! – e net inferioară limbii ruse. Dacă în locul românei s-ar fi găsit germana ori engleza, rusofonii din Moldova demult și-ar fi uitat limba maternă. Prin urmare, atât în Ucraina, cât și în Moldova, pentru a redresa situația e nevoie de multă diplomație, bun simț și concomitent de reguli stricte. Mai puțin de vorbăraie naționalistă. Și trebuie să avem în vedere că atitudinea conservatoare nostalgic-sovietică, pro-rusească, a zonelor industrializate se explică și prin faptul că proletariatul în sistemul sovietic a fost mai protejat, mai privilegiat. Proletariatul sovietic nu a fost supus represiilor, ca țărănimea. Ucraina de Vest, săracă și neindustrializată, a umplut Europa de emigranți și prin urmare e interesată să intre în Europa, nu are ce pierde. Ucraina de Est a rămas pe loc, ținută de minele de cărbune, fabricile de armament, uzinele siderurgice. Pentru aceste industrii Europa poate fi, probabil, o adevărată amenințare…
Dar până când noi facem aceste disertații politico-istorice, în Ucraina ia foc războiul civil. Statul este slab, dai ordin poliției să-i aresteze pe teroriști, iar poliția trece de partea teroriștilor. Militarii luptă a lehamite și se predau la prima ocazie filorușilor. Primării asaltate, bănci jefuite, magazine închise, haos. Și atunci cetățenii își formează ei singuri batalioanele. Se înarmează. Automatele Kalașnikov se vând ca pâinea cea caldă. Și oamenii se avântă la luptă pentru nobile idei și idealuri. În numele acestor idei și idealuri, la Odessa, pe 2 mai, în cursul unor ciocniri stradale, filorușii au fost siliți să se retragă în Clădirea Sindicatelor. După care clădirii i s-a dat foc. În filmulețele amatoriale se vede clar cum atacanții strigă de bucurie când observă că flăcările izbucnesc în interiorul clădirii. Și, pe parcursul a zeci de interminabile minute, clădirea arde, oamenii se aruncă pe ferestre în gol de la etajele superioare – și nici urmă de poliție, de ambulanțe, de pompieri… Când au venit, era prea târziu. Cei care au intrat mai apoi în interiorul Clădirii Sindicatelor au văzut tablouri care le-au făcut părul măciucă: cadavre carbonizate în pozele cele mai diverse, picioare dezgolite desfăcute indecent ori făcute jambon, umflate și crăpate… Și o femeie gravidă moartă sprijinită nenatural de o masă… Și celularele, cu melodiile lor vesele, sunând în buzunarele asfixiaților…
Lena și Olga, hai împăcați-vă. Vă rugăm frumos.