Un ARO ruginit, fără uși, gonește printr-un nor de praf încins, transportând doi bagabonți la bustul gol într-un furnicar de oameni pârliți de soare, care abia au timp să sară din fața lui. Remorca ARO-ului e plină de pepeni grăsani.
Când se mai limpezește aerul, apar în jur sute de ambarcațiuni punkiste și printre ele o mulțime de pirați ai prafului. Mad Max cu lubeniță.
În fiecare vară, de la începutul lui iulie, strada Caracal din Dăbuleni se transformă într-un târg gigantic, de unde pleacă mii de tone de pepeni în toată țara. Doi kilometri de ambuteiaj cu camioane care dau ture ca șacalii, la vânătoare de un preț mai mic.
Aici își joacă soarta dăbulenii. Dacă prețul rezistă, le cumpără copiilor apartamente-n Craiova. Dacă se prăbușește, mor de foame. Anul ăsta au dat lovitura.
E ca bursa de pe Wall Street, numai că în loc de cârnați de cifre ai o avalanșă de strigături. Și oamenii-s la bustul gol, nu la costum. Și au cuțite.
Haos, hărmălaie, sunt confuz în demența asta. Praful se lipește de mine, se amestecă cu transpirația și mi se scurge pe buze cu gust de zeamă de pepeni lăsați la soare. Picăturile se scurg în ochi și totul încet i n e ș t e.
O femeie cară într-o mână un sac de cartofi plin cu găini și-n cealaltă un cocoș imens, fără cap. “Nu-s moarte, sunt tăiate!“, strigă unuia cățărat pe un tractor.
Dintr-o camionetă ies pe geam niște picioare de blondă, ca-n filmele cu Route 66. Șoferul e bronzat ca-n California, are o bandană cu America și mestecă chewing gum în ritmul manelei din difuzoare. Încetinește la fiecare ambarcațiune cu pepeni trasă pe marginea drumului și-ntreabă – “Ia zi, cât e kila?!”
E un duel psihologic. Vânzătorul nu răspunde din prima, își pune mâinile-n șold și aruncă numărul de parcă și-ar rupe din alocația copilului: 70 de bani! Camionagiul nici nu clipește, mână înainte. E ca o tortură. Cel mai puțin afectat pare un vlăjgan care stă tolănit pe acoperișul tractorului. El îmi explică mecanismele bursei:
“Speculanții sunt șmecheri – stau, se plimbă prin fața lor, îi lasă să fiarbă, mai vin a doua zi… La-nceput ies puțini vânzători, dai cu 1 leu 30. Negustorii pun și ei la vânzare 100-200 de lubenițe, tatonează piața. Se duce rapid prețul record.
Începe concurența – îți dau un leu și le iau eu pe toate? Mulți încep să negocieze «– Nu lași cu 90 de bani? – Las, ce să fac…». Tot timpul cedează unul…”
60 de bani
Cine iese primul ia tot. Restul rămân să strângă firimiturile și se sabotează unii pe alții, spre bucuria speculanților care fac legătura cu mafia piețelor. Dacă vrei să vinzi tu într-o piață bună din București, trebuie să sari cu șpaga (1000 de €uroi, spun ei). Majoritatea au prea puțini pepeni ca să renteze. Așa că intermediarii scot, din câteva telefoane, cel puțin la fel de mulți bani ca producătorii care muncesc tot anul.
“Nu pot să fiu și producător, și transportator, și vânzător, și economist!“, tună un tip cu șapcă I ♥ Sorento, primită de la producătorul francez de semințe. “Nu pot să stau să vând, eu tre’ să irig pământul, să știu cum să-l stropesc. Vrei să-mi iau dubă, să merg și pe tractor, să le iau și la cuțit? Ce sunt eu, Mafalda?!”
Cea mai tare chestie, spun toți, ar fi să-și facă o asociație, să pună produsele la comun și să vândă cu un singur preț. Poate chiar să-și facă un depozit cu cameră frigorifică, să nu li se strice în câteva zile marfa nevândută. Dar tot ei spun că e imposibil. Fiecare aduce motivele lui:
Noi nu suntem uniți, că n-avem cum să fim uniți; Terenurile sunt prea mici; Nu au încredere oamenii între ei; Dacă îți faci asociație, îți vin controale de sus etc, etc.
Astfel că piața românească e plină de pepeni din Grecia, deseori vânduți ca pepeni de Dăbuleni. Grecii au o climă imensă pentru pepeni, ferme imense, utilaje șmechere, tot felul de subvenții și, colac peste pupăză, nici nu prea plăteau taxele vamale. Așa că intrau pe piață mai devreme și țineau prețul mic.
55 de bani