Interviu cu Francisco Collazos, medic psihiatru la Spitalul Universitar Vall d’Hebron din Barcelona și profesor la Universitatea Autonomă din Barcelona, Departamentul de Psihiatrie, Facultatea de Medicină.
În ciuda crizei extreme a locurilor de muncă, în Spania nu există un partid de extremă dreaptă cu un discurs asemănător cu Zorii Aurii din Grecia. În Catalonia activează Platforma pentru Catalonia, o formațiune politică xenofobă, însă minoritară, care nu a ajuns să aibă reprezentanți în parlamentul local. Lipsa acestor formațiuni se explică prin faptul că discursul xenofob actual nu mai este poziționat doar la extrema dreaptă, ci s-a deplasat într-o formă subtilă, dar activă, către partidele de centru-dreapta, ajungând inclusiv în orbita social-democraților. Centrele de internare pentru străinii fără documente au intrat în vizorul avocaților după comiterea mai multor sinucideri, moment în care s-a permis intrarea presei. În anul 2013 s-a anunțat un proiect de lege prin care persoanele care vor lua în spațiu un imigrant fără permis de rezidență pe teritoriul Spaniei, sau vor ajuta să rămână sau să circule prin Spania o persoană din spațiul extracomunitar fără permis de rezidență, vor fi acuzate de comiterea unei infracțiuni penale pedepsită cu amenzi sau cu închisoare de la șase luni la doi ani. Proiectul nu a fost încă aprobat. Mamen Castellano, președinta rețelei Andalucía Acoge declara pentru IPS : „Faptul că un taximetrist ia în mașină o persoană fără document de rezidență poate constitui un motiv de acuzare, pentru că a ajutat tranzitarea pe teritoriul spaniol a unei persoane fără documente.” În acest context de legiferare a xenofobiei și de creștere a discriminării cotidiene, numărul străinilor care ajung la ușa psihiatrului este în continuă creștere.
Care sunt problemele pe care le asculți cel mai des de la pacienții tăi și care sunt cauzele lor?
Fiecare pacient vine cu o poveste diferită. Mi-e greu să vorbesc despre ceea ce ascult foarte des fără să cad în diagnostice. În general, văd mai ales persoane care vin cu tulburări depresive sau de anxietate determinate de probleme de zi cu zi, executări silite din locuințe, imposibilitatea obținerii permisului de muncă sau a permisului de reîntregire a familiei sau care se află în situații scandaloase de exploatare la locul de muncă. Să fim sinceri, cine vine la cabinetul unui psihiatru? Nu vreau să cad în populisme, dar ăsta e adevărul, vin persoane care suferă psihic și somatic pentru că duc o luptă zilnică teribilă pentru a rezolva situații cotidiene legate de probleme elementare, cum ar fi propia întreținere, accesul la un serviciu, supraviețuirea într-un cuvânt. E vorba de factori de stres exersați neîntrerupt pe largi perioade care ajung să se manifeste clinic prin simptome de anxietate, depresie sau delir persecutoriu. Pot să-ți spun că în cazul imigranților, persoanele nu povestesc prea multe aspecte din procesul vital anterior, din viața lor în țara de origine. Ca și cum viața ar fi început în Spania, vorbesc foarte puțin de experiențele anterioare, ceea ce face mai dificilă stabilirea unui diagnostic.
Care e diferența între povestea pacientului spaniol și cel imigrant?
Elementele culturale se diluează în aceste cazuri, atunci când în spate se află ceva fundamental, cum ar fi supraviețuirea, necesitatea existenței unei locuințe sau a unei familii, etc. Ceea ce văd este că sărăcia distorsionează din ce în ce mai mult psihicul. Există o dimensiune a sărăciei pe care o vedem din exterior. Însă problema e cum se trăiește această sărăcie pe dinăuntru, ea modifică fundamental psihicul. Acum se vorbește în Spania de generația fără viitor, însă sunt locuri în lume în care lipsa viitorului este situația comună pentru mii de oameni dintotdeauna.
Plângerile imigranților se concentrează pe problemele pe care le au în Spania, asta e diferența între pacienții imigranți și cei autohtoni. În cazul autohtonilor nu există o ruptură la nivel vital, nu apar două vieți, cum se întâmplă în cazul imigranților, și e mai ușor să se stabilească un continuum vital al poveștii lor și prin urmare un diagnostic mai corect. În timp ce autohtonii prezintă dezvoltarea vieții lor ca un proces, străinii se referă în mod reiterativ la dificultățile pe care le-au întâlnit din momentul în care au ajuns aici, dificultăți care au legătură cu ce am explicat, cu supraviețuirea. Văd mulți străini care în urma acțiunii acestor factori de stres, economici și sociali, suferă, ca să spunem așa, un fel de rupere a echilibrului psihic care îi conduce la episoade de psihoză, care de obicei sunt mai scurte, cu un început brusc. În cazurile de psihoză, rețeaua lor de sprijin este foarte fragilă. Vreau să-i internez în spital și văd că nu pot avea acces la tratament pentru că nu au cardul de sănătate. lar rețeaua socială formată din familie sau prieteni este mult mai redusă decât în cazul autohtonilor.
Frustrant pentru un medic…
Da, pentru o ameliorare a situației lor intervin toți acești factori sociali, nu doar tratamentul medicamentos, iar calitatea legăturilor sociale e foarte precară în aceste cazuri. Ca medic te consumă acest context. Dacă aș fi omnipotent, tratamentul ar începe cu modificarea situației lor de viață: să le facilitez obținerea actelor, o muncă demnă sau să poată să aibă familia lângă ei. Atât timp cât aceste probleme nu sunt rezolvate, persoana trăiește cufundată într-un nivel ridicat de nesiguranță, care duce, evident, la îmbolnăvirea psihică.
Ce îți spun pacienții tăi despre decizia de a emigra? Nu e o decizie ușoară.
O persoană, când emigrează, o face în baza unei motivații, în general pentru o viață în condiții mai bune, e vorba de motivații economice. În timp ce persoana are această fantomă a unei vieți mai bune în fața ochilor, sacrificiul are un sens și discriminarea nu are efecte puternice la nivel psihic. De exemplu, în cazul multor imigranți, faptul că ei își pot juta familiile din țara de origine constituie o motivație și atunci ei trăiesc aici, dar afectiv nu trăiesc aici, faptul că se simt în minoritate sau că autohtonii îi privesc altfel nu îi afectează prea mult, motivațiile lor sunt legate de persoanele lăsate în țara de origine. Se petrec două fenomene: persoana este împinsă de dezastrul din țara de origine și, pe de altă parte, este atrasă de ceea ce-și imaginează că va trăi în noua țară. Problema intervine atunci când nu mai poate fi satisfăcută motivația care o menținea în Spania și atunci se ajunge la un fel de eșec existențial. În Spania nu au nicio legătură cu nimic din această societate și din cauza situației economice sunt invizibilii acestei societăți. În acest moment, mulți decid să plece în alt loc, e un fel de viață foarte mobilă din necesitate, ca o frunză în vânt. Și această situație produce multă suferință psihică și duce la apariția tulburărilor psihice. Sistemul însuși împinge din ce în ce mai multe persoane spre astfel de tulburări psihice. Dar, pe de altă parte, a alerga dintr-o țară în alta mă gândesc că e o atitudine de apărare din punct de vedere psihic, nu au altă soluție. Exercițiul fundamental acum este să ne punem în pielea pacientului. Nu putem să gândim în termeni de tipul „normal este să“, acest „normal“ nu există, e o convenție socială. Când îmi întreb pacienții dacă vor să se întoarcă în România, de exemplu, marea majoritate îmi spun că nu.
De ce?
Unii îmi vorbesc de lipsa viitorului, senzația de gol, faptul că nu pot face nimic cu viața lor la ei în țară. Pacienții din alte țări, din Pakistan de exemplu, îmi spun că aici se simt în siguranță, unii își amintesc situații de război, dar nu mă refer la un război deschis, ci la situațiile cotidiene de violență, localități unde explozia unei mașini într-o piață este ceva normal și curent.
Dar și aici trăiesc același gol vital…
Da, și în plus se produce ceva destul de pervers. Noi prescriem medicamente pentru această suferință psihică, iar ei argumentează ulterior că, dacă se întorc, nu vor putea urma tratamentul, deoarece clinicile sunt scumpe, medicii corupți și atunci preferă să rămână aici. Le explic că boala lor, între ghilimele boală, este determinată de situația lor economică și socială din Spania și dacă se întorc și au alte condiții de viață, această boală s-ar ameliora. Pe lângă aceasta, există un fel de pariu cu ei înșiși, de exemplu să reușească să aducă familia în Spania, soția și copii. În cazul în care eșuează în acest proces, care presupune numeroase bariere birocratice, trăiesc un fel de eșec vital, nu mai găsesc motivații pentru viața de zi cu zi. Când vorbesc cu familiile lor nu povestesc ceea ce trăiesc în Spania, există un fel de tăcere acceptată, pentru că cei din țara de origine nu cunosc situația de aici. În cazul în care apar tulburările psihice, se produce, de fapt, un fel de ușurare în relația cu familia de la distanță. Responsabilitățile pe care și le-au asumat în relațiile cu ei cedează, încep să dispară, pentru că imigrantul își dă o justificare: nu pot obține ceea ce urmăresc pentru că sunt bolnav, asta e cauza. Evident că este o pistă falsă.
Îți amintești vreun caz în acest sens?
Îmi amintesc cazul unui pacient din India, care de șase ani nu și-a mai văzut copiii, fiind singur în Barcelona. Ei au rămas acolo, așteptând banii pe care tata îi va trimite ca să înceapă universitatea. Și copiii așteaptă de câțiva ani. Pe de altă parte, părintele care e în Spania știe că aici nu va putea lucra niciodată, nu are documentele, face anumite munci la negru. Și rămâne cumva prins în situația asta fără ieșire, în care rezistă un timp, dar mulți cedează presiunii la care sunt supuși.
La Crucea Roșie, am vorbit cu o persoană ajunsă recent din Ghana cu barca. Plecase de acasă de un și jumătate cu alți prieteni, există o întreagă rută pe care o fac prin deșert, călăuze plătite care îi ajută să treacă dintr-o țară în alta. Din Maroc iau barca pentru a trece strâmtoarea, plătesc foarte mult pentru a putea urca în barcă. În ultimii ani au fost sute de persoane care s-au înecat și nu au ajuns până pe țărmul spaniol. Când l-am întrebat dacă știau că își riscă viața, mi-a răspuns că toți își asumă riscul ăsta de la început.
Da, mi-e greu să înțeleg. Când știu că aici majoritatea ajung să trăiască pe străzi, singuri, atunci mă întreb: cum e viața acolo unde s-au născut? Eu cred că se întâmplă un fel de iluzie optică aici – vitrina luminoasă este atât de aproape încât persoana crede: „voi lua și eu ceva din ea“. Dar aici vorbim de un colectiv concret, de persoanele care se află în situații de marginalitate, care nu mai trăiesc nici ca în țara lor, pentru că acolo măcar existau niște legături afective, nici ca cei de aici, pentru că sunt invizibili din punct de vedere economic și social, sunt în afara oricărui sistem. Multe persoane venite în Spania ar spune: eu nu mă identific cu ceea ce povestiți. Însă există similitudini între toate colectivele. Și persoanele cu studii superioare sau cu resurse economice au trecut prin acest proces de decepție în privința așteptărilor lor. Cu cât sunt mai ridicate așteptările unei persoane, cu atât căderile psihice sunt mai grave, mă gândesc, de exemplu, la pacienții cu studii superioare originari din America Latină sau Europa de Est pe care i-am întâlnit. Nu știu ce e mai rău, dacă vorbim de sănătate psihică. În cazul imigrației economice, persoana este mulțumită când a obținut banii pe care îi căuta. În cazul persoanelor care sunt ajutate de familiile lor de acasă, de multe ori ajung aici și sunt decepționate la nivel profesional sau personal, pentru că viața pe care o au nu are nicio legătură cu așteptările lor și reconstruirea acestei vieți e foarte dificilă.
Zidurile în Europa nu au dispărut?
Nu, deloc, doar că zidurile în Europa nu mai sunt vizibile. Europa este azi un fel de fortăreață baricadată la nivel de proceduri legale și controale împotriva persoanelor din spațiul extracomunitar. Pe lângă zidurile birocratice, imigranții care trăiesc aici și care doresc să-și mențină un nivel profesional și să se simtă confortabil în noua societate sunt cei care suferă nivelul cel mai ridicat de stres. Dau de porțile invizibile din societatea spaniolă, care nu se deschid. Cei care vor să se integreze, nu să fie asimilați, ci să se integreze în sensul egalității, să fie un cetățean egal cu autohtonul în ceea ce privește statutul economic, social, sunt cei care suferă cel mai ridicat nivel de stres sau depresie. Pentru că, deși au permis de muncă, studii, profesii etc., dau de aceste porți invizibile, care în Spania, în timpul crizei, au devenit și mai numeroase. Acest zid de cristal este foarte greu de trecut, asta e situația, în Spania te numești Mamadou și nu ai să ocupi un anumit post important oricât de pregătit ai fi, discret te vor arăta cu degetul. Și s-au făcut studii în acest sens, persoanele care aspiră să fie tratate egal cu autohtonii plătesc mult în termeni de sănătate psihică. Evident că unii ajung să ocupe un loc în societate, să fie priviți egal, dar pe drum trebuie să facă efortul de a surâde noii lor societăți, când, de fapt, simt mereu această discriminare mută. E ca un paradox. Bineînțeles, dacă întrebi spaniolii: ce vrei să facă imigranții?
Răspunsul pe care l-am auzit: „să se integreze“.
Da, da, dar pentru ca o persoană să se integreze într-o familie, să facă parte din ea, trebuie să-i deschizi ușa casei tale. Și în Spania aceste uși nu s-au deschis și nu există nici o societate în Europa în care acest lucru să se fi întâmplat. În Spania, în aparență, nu vrem să ne considerăm rasiști, dar pe un pakistanez mereu îl vom privi ca un pakistanez, nu trecem peste această barieră a originii lui pentru a-l considera un cetățean egal cu noi.
Odată cu criza însă, discursul xenofob e în creștere.
Da, odată cu criza au ieșit la suprafață discursurile extremiste, nu mai există nici o barieră. Lucrurile care înainte se spuneau în șoaptă, acum se strigă fără jenă. Spania vede azi prezența imigranților ca o realitate socială negativă.
În 2012 au emigrat peste 50.000 de spanioli în Germania; crezi că faptul că autohtonii înșiși trec acum prin același proces va duce la o schimbare a percepției asupra imigranților de aici?
Spania a fost mereu o țară de emigranți în Europa: spaniolii au emigrat foarte mulți în America Latină. În anii boom-ului construcțiilor, ideea era: sunt bineveniți pentru că, datorită lor, trăim mai bine. Integrarea femeilor pe piața muncii a fost posibilă în ultimii zece ani pentru că o femeie din România sau Guatemala lucra în casă. Înainte de anii ’90, situația în Spania era mult mai complicată. Pentru moment, nu cred că faptul că spaniolii au început să emigreze va schimba mult atitudinea pe care o au față de cei care vin în Spania din țări mai sărace.
Deci acum funcționează cumva amnezia socială?
Da, boom-ul imobiliar a impus la nivel social mentalitatea de a face banii rapid și a șters alte valori. S-a creat un fel de imaginar colectiv în care a dominat cultura profitului și mentalitatea banului. În școli li se predă copiilor o materie în care li se explică valoarea banilor și ce înseamnă antreprenoriatul. Pe de altă parte, părinții sunt cei care le induc această mentalitate picarescă, a persoanei dezghețate, șmechere, care are succes în societate pentru că e descurcăreață, are o bună situație economică, chiar dacă trece peste orice barieră etică.