Două decenii au trecut de la destrămarea regimurilor comuniste est-europene, şi dacă primul (1989-1999) a stat sub semnul victoriei indiscutabile a capitalismului (pe fondul falimentării unor economii din lumea în dezvoltare), a stabilirii la stânga şi la dreapta spectrului politic şi cultural a unui nou universal nord-atlantic (fundamentalismul neoliberal al pieţei), deceniul 1999-2009 este cel în care această ordine a fost contestată de mişcările stângii independente şi de Sudul “nealiniat” consensului de la Washington, şi a intrat în criză chiar în centrele de putere ale sistemului mondial.
În iarna lui 2007, “experţii” şi analiştii de dreapta au trecut în general sub tăcere declaraţiile unui important om de dreapta, Pascal Lamy, directorul general al Organizaţiei Mondiale a Comerţului, cum că analiza capitalismului global făcută de Marx rămâne cât se poate de actuală şi pertinentă, şi că sistemul capitalist trebuie reformat din esenţă, şi de urgenţă. Mult-hulita teză a tendinţei de scădere a ratei profitului prinsese din nou viaţă, din cel mai neaşteptat ungher.
Desigur, Lamy, ca şi mulţi alţi “grei” ai organizaţiilor economice internaţionale, găsise oportun să reabiliteze memoria lui Marx fiindcă semnele declanşării unui cutremur în sistemul economic global se puteau citi în constelaţiile vizibile deja prin crăpătura din tavan – să nu uităm că în toamna lui 2007, Northern Rock, a cincea bancă din Anglia, fusese aproape de colaps, fiind salvată în ultimul moment de Banca Angliei cu o infuzie generoasă de capital. Precum, un an mai târziu, intervenţiile similare ale trezoreriei nord-americane, donaţia Băncii Angliei nu fusese un act de caritate, ci un gest disperat, forţat de constatatea că întregul sistem financiar britanic fusese aproape de prăbuşire. Şi într-adevăr: un an mai târziu, existenţa întregului sistem financiar al celei mai puternici puteri globale, şi prin el a întregii lumi, e pusă sub îndoială.
Declaraţiile lui Lamy au părut senzaţionale doar în industria culturală liberală, care a eliminat din anii 1990 aproape orice referinţă la analizele marxiste sau post-marxiste ale sistemului economic internaţional, odată cu “falimentul comunismului”. Un alt faliment e acum pe buzele tuturor, însă nici un liberal nu îndrăzneşte încă să îl numească. S-ar părea, aşadar, că acum ar fi momentul ca “legiunile” de economişti de stânga, ale căror avertismente nu s-au bucurat de vizibilitatea cuvintelor lui Lamy, să intre în discuţie, şi să explice tuturor – adică sferei publice, cât de limitată ar fi ea – ce înseamnă acel “v-am spus eu!” şi ce e de făcut. Desigur, aceasta nu se întâmplă în industria culturală globală, limitată în posibilităţile sale de expresie de presiunile puterilor economice şi politice – şi cu atât mai puţin la periferia sistemului mondial al capitalismului, în România de pildă, unde, nu în ultimul rând mulţumită anticomunismului radical, ideologiile neoliberale de dreapta au fost adoptate şi de cei mai “de stânga” din eşichierul politic al statului, şi unde eurocentrismul furnizează un izvor neostoit de naraţiuni normative ce domesticesc sfera publică şi calmează din născare gândirea critică.
Astfel, în mijlocul celor mai sumbre pronosticuri şi apeluri la reflecţie serioasă, ceea ce s-a impus deocamdată în sfera publică românească e un nou discurs al normalizării – “dacă Europa intră în recesiune, intrăm şi noi, că suntem europeni. E doar un fenomen normal al economiei mondiale [din asemenea naraţiuni lipseşte sistematic cuvântul «capitalism»] – după creştere urmează scăderea.” Chiar în condiţiile succesului internaţional al stângii independente, al succesului unor modele economice şi sociale alternative, posibilitatea de a le lua în considerare e obturată de astfel de naraţiuni normative ce reglementează regimul de vizibilitate al sferei publice.
Problema e că ceea ce se întâmplă poate fi caracterizat într-o sumedenie de feluri – însă normalitatea nu e printre ele. Sistemul mondial al capitalismului e în criză, şi odată cu el ideologia fundamentalismului pieţei, consensul de la Washington, neoliberalismul şi neoconservatorismul care au constituit ideologiile dominante la nivel global din ultimele două decenii – şi care au fost colonizate în Estul Europei ca litere de aur ale cunoaşterii universale. Dacă războaiele recente nu ar fi fost suficiente, intervenţiile trezoreriei nord-americane şi a Băncii Angliei în propria economie au adus la vizibilitate ceea ce fusese demult ştiut şi analizat de gânditori precum Braudel şi Wallerstein, ca să nu spun de Roza Luxemburg şi Marx: “piaţa liberă” e pentru mărunţişuri, iar la nivel înalt, acolo unde contează, economia capitalistă nu se bazează pe autogestionarea pieţei, ci pe braţul armat şi intervenţia statului, pe forţă, nu echilibru natural, pe injustiţie şi violenţă, nu inventivitate şi pluralism.
Condiţiile de criză sunt şi o oportunitate de a revedea ceea ce ştiam deja, dar uitasem datorită unor ideologeme dominante. Anume, gândirea metonimică a anticomunismului dominant a efectuat în ultimele două decenii o muncă asiduă de delegitimare a orice ţine de “stânga”, prin derivaţie esenţialistă din “comunism”. Derivaţia funcţionează la toate nivelurile – am văzut recent că până şi Obama a fost caracterizat – ignoranţă, rea-credinţă sau stultificare? – drept “socialist”, iar alegerea lui o “întoarcere a stângii”. Astfel de aberaţii devin enunţuri obişnuite fiindcă terenul pe care se pune problema “socialismului” şi a “stângii” a fost ocupat. Teme şi concepte ce fuseseră în mod tradiţional elaborate de mişcări sociale şi gânditori de stânga – precum imperialismul, violenţa colonială, inegalitatea dintre bogaţi şi săraci, proprietatea colectivă – au dispărut pur şi simplu din sfera publică locală, fiind şi astăzi delegitimate a priori într-o locaţie a periferiei mondiale precum valea Dâmboviţei. Din păcate, în istoria culturală a postcomunismului, anticomunismul nu a fost sinonim cu gândirea critică şi emanciparea promise în 1989, ci mai degrabă cu întoarcerea către puterea imperială rămasă în picioare la sfârşitul Războiului Rece, cu imperativele memoriei, bigotism, tribalism şi monocultura de dreapta, cu fudula ignorare şi cenzura informală a gândirii critice de stânga. Partea neoconservatoare a sferei publice româneşti a pus dealtfel în mod deschis, şi repetat, întrebarea logică: ce e de făcut pentru a elimina cu totul stânga? În aceste condiţii, creşterea extraordinară şi progresul internaţional din ultimii zece ani al stângii independente, nonpartinice, antiglobaliste, începând cu manifestaţiile din 1999 din Seattle şi până la ultimul encuentros zapatist, a fost sistematic trecută sub tăcere în industria culturală locală – ori referite alternativ, la fel de delegitimant, ca “modă” ori “huliganism”. Bigotismul administrează astăzi cultura, iar intoleranţa şi rasismul intelectualilor neoconservatori sunt abia adăpostite şi deghizate în ura faţă de stânga, în resentimente ce răbufnesc în momente de criză, precum rebeliunile din Franţa. Tocmai patrioţii anticomunişti locali, altfel foarte vocali când e vorba de trecutele miliţie şi securitate comuniste, sunt cei care au cerut “mai mult baston” de la poliţia ce a reprimat manifestaţia independentă contra summit-ului NATO de la Bucureşti.
Eliminarea unor idei şi termeni fundamentali din câmpul discursiv al sferei publice, precum şi eliminarea anumitor parteneri de dialog, sunt astfel de elemente care determină confuzia şi lipsa de orientare a celor care încep să fie tot mai nesatisfăcuţi de discursurile normative dominante, şi care încearcă să se dumirească asupra posibilităţilor concrete, dincolo de micile diferenţe din interiorul scenei de dreapta. “Capitalismul” fie nu figurează, fie e pomenit marginal, în mod aberant, ca “mediu natural al democraţiei”. Doar fiindcă fusese un cuvânt cheie ce figura în „Scânteia”, “imperialismul” e de o bună bucată de vreme reabilitat în industria culturală locală – am avut astfel ocazia să aflăm de la noi istorici că Imperiul Britanic le-a făcut bine indienilor, i-a “civilizat”! În general, aşa cum le e tipic enclavelor colonizate, “civilizaţia” şi “modernitatea” au dobândit un sens exclusiv occidental în România, ai cărei intelectuali vizibili au o privire foarte selectivă, dovedind ignoranţă desăvârşită în ceea ce priveşte tot ceea ce e “oriental” ori non-european (ori rusesc), dar şi o dorinţă constantă de auto-orientalizare a omului simplu local, “balcanic”. Mai mult, după 1989, omul simplu şi mai ales “muncitorul” au fost dealtfel întru totul delegitimaţi şi eliminaţi ca posibili participanţi în sfera politică şi cea culturală. În discursul normativ dominant, tranziţia de la comunism la capitalism era o chestiune complexă ce trebuia delegată experţilor, consultanţilor şi în cele din urmă tehnocraţilor. La rândul său, cultura era o chestiune complexă ce trebuia delegată celor în stare să reprezinte adevăratele valori.
Ei bine, criza economică actuală, care e atât de profundă încât afectează sisteme de valori aparent încetăţenite, are darul de a zdruncina şi această naraţiune a delegării pe care s-a bazat discursul liberal, şi care a constituit de fapt baza neocolonizării recente a spaţiului local. Liberalismul a promovat în teorie pluralismul, dând însă prioritate practică şi delegând mereu dreptul la cuvânt elitelor şi technocraţilor. Care mai sunt motivele pentru a continua să asculţi judecăţile economice ale aceloraşi experţi şi tehnocraţi care au produs dezastrul actual? Care sunt motivele pentru a continua să asculţi judecăţile aceloraşi funcţionari intelectuali care au permis răspândirea intoleranţei, a rasismului şi bigotismului – ca să nu vorbesc de provincialism? Care e funcţia “adevărurilor” promovate de atâţia jurnalişti, intelectuali, politicieni de stat, “societăţi academice”, think-tankuri şi experţi care au susţinut imperios până mai ieri necesitatea privatizării CEC-ului, ori necesitatea privatizării fondurilor de pensii, şi în general “fluidizarea” şi “flexibilizarea” tuturor sectoarelor, deschiderea lor totală pentru a primi îmbrăţişarea caldă a capitalului, de la piaţa agricolă la educaţie şi sănătate?
În lumina crepusculară a crizei financiare actuale, se profilează cu claritate eficienţa triplei borne ideologice ce a refasonat sfera publică şi industria culturală centrală după revoluţia din 1989, şi care limitează în continuare gândirea critică: falsele identificări dintre piaţă liberă şi capitalism, dintre capitalism şi democraţie, şi dintre civilizaţia în sine (modernitate) şi occident. Capitalocentrismul, anticomunismul şi eurocentrismul au fost şi încă au rămas bornele de control care decid dacă un anumit discurs ori anumiţi autori intră sau nu în noua sferă publică, în industria culturală centrală postcomunistă, sunt baierele principale ale gândirii critice. Munca multor intelectuali şi publicişti, în special a celor care au făcut carieră din anticomunism, a constat dealtfel în domesticirea noii sfere publice, aplatizarea gândirii critice, în mod conştient sau nu, astfel încât aceasta să devină un recipient primitor al noilor universalii nord-atlantice, dominante după căderea blocului comunist.
În fine, în astfel de momente iese la iveală în toată hidoşenia sa – blasfemie! – “Dumnezeul” care “şi-a întors faţa către români” pe 22 Decembrie 1989, la ora 11:50. Nu mă refer doar la noua epocă de aur a superstiţiilor din perioada tranziţiei, ori la bigotismul ce a scos recent teoria evoluţiei din manualul de Biologie şi a umplut centrele civice ale mai tuturor oraşelor cu ruine ori monumente de prost gust, ci la ceea ce s-a dovedit a fi fost într-adevăr, la acea oră exactă iminentă, un daemon meridianus: către “români” şi-au întors faţa capitalul mondial şi imperiul care a rămas în picioare după căderea blocului est-european, imaginea iluzorie a bogăţiei şi imaginea virilă şi înarmată a Marelui Om Alb, cel care a adus apoi într-adevăr celor vii noutăţile atât de interesante despre moarte. Căci cum se poate cuprinde altfel în gând necrofilia postcomunistă generalizată? – de la fascinaţia cu cadavrul lui Ceauşescu la cultul cadaverizant al “maeştrilor”, dar şi mortificarea voluntară prin terapia de şoc, ori penuria nu mai puţin voluntară la care se supun muncitorii imigranţi (adevărata “generaţie sacrificată” a tranziţiei), de dragul celor de acasă.
Invocându-l pe Marx, Pascal Lamy ajunsese şi el în 2007 să vadă capitalismul ca pe un sistem disfuncţional, bazat pe o teorie a profitului ce decurge din alienare: bogaţii devin mai bogaţi, şi săracii devin mai săraci. Recunoaştem imaginea vampirică a capitalismului. Or nu e aceasta una dintre învăţămintele tranziţiei, ştiută de fiecare non-expert?
Ce am ştiut, aşadar, de la bun început, despre “demonii” ce au inspirat tranziţia? Am ştiut că există o parte întunecată a prosperităţii, inventivităţii şi consumului. În lumina crizei, istoria văzută de jos capătă din nou valoare: în întreaga sa istorie de jumătate de mileniu, capitalismul nu a fost asociat cu democraţia şi libertatea, ci mai degrabă cu violenţa colonială, militarismul imperialist, guvernarea prin forţă militară, tendinţa plutocratică, monopolistică şi tehnocentristă. De fapt, ultimul sfert de veac, ori mai precis din 1974, e unica perioadă în care capitalismul a devenit, în industria culturală globalizantă, “mediu natural al democraţiei”. În rest, modernitatea occidentală, istoria clubului confidenţial al Marelui Om Alb, e indisociabilă de colonialism, război şi sclavagism, de crimă şi violenţă – iar a cunoaşte aceasta nu înseamnă a respinge tradiţii culturale europene! Desigur, tragediile create de ideologiile globale devin comedie în repetiţia locală: aşa cum fundamentalismul neoliberal al pieţei nu poate fi separat de partenerul său militarist, neoconservatorismul, la un nivel adecvat de meschin, la periferia capitalismului, gestionarea locală a crizei e făcută în primul rând prin adoptarea de măsuri anti-sociale împotriva pensionarilor şi a mamelor, care e însoţită de promulgarea legii nr. 298/2008, prin care supravegherea generalizată devine realitate.
Dreapta radicală contemporană recurge în prezent la imagini idilice de care stânga independentă s-a dezbărat demult. Spre exemplu, imaginea abstractizată a omului simplu şi a capitalismului ca tărâm al succesului prin muncă cinstită. Astfel, o tendinţă strategică actuală este cea de a demoniza sistemul financiar, imaginat ca un mutant scăpat de sub control, o gaşcă de indivizi lacomi din cauza cărora suferă restul lumii, “a few bad apples”. (Desigur, deja neguţătorii din Genova şi Veneţia secolului al XV-lea nu ar fi dobândit puterea lor fără speculaţii financiare). În scopul domesticirii acestui mutant prin intervenţia statului, dreapta nu cere, ca de obicei, decât delegarea temporară a libertăţilor, restrângerea liberală – temporară – a libertăţilor în numele Libertăţii, şi susţinerea aceluiaşi sistem prin sume de bani inimaginabile: un nou consens capitalist. Nu mai departe de acum câţiva ani, fracţiuni infime din aceste sume le-au fost refuzate muncitorilor, sistemului de educaţie ori sănătate, din motive de “economie”. “Economia” – a se citi sistemul mondial al capitalismului – e postulată astfel ca fundament al societăţii, căruia îi sunt subordonate toate celelalte valori şi priorităţi. Să fie asta ceea ce ne dorim, perpetuarea aceluiaşi sistem? Şi chiar dacă ne-am dori-o, e asta posibil fără distrugerea totală a lumii?
Supraordonarea economiei în dauna vieţii, a sănătăţii şi cunoaşterii, sacrificarea bunurilor colective, materiale şi culturale – aceasta este ideologema respinsă de stânga independentă contemporană, al cărei principal avantaj este cel a fi acumulat deja o bogată tradiţie de gândire şi mobilizare anticapitalistă şi internaţionalistă, adică anti-imperialistă. E aproape de la sine înţeles că social-democraţia partinică, parte integrantă a sistemului de organizare statală a puterii, nu va lua în considerare această direcţie, cu atât mai mult cu cât modelele de succes pentru periferii nu vor fi găsite în curtea Marelui Om Alb.
E o anecdotă veche – nici un marxist nu îşi doreşte cu adevărat să spună “v-am spus eu!” Dar când criza survine ziua în amiaza mare, nu strică atenţia acordată viselor dimineţii, şi nu doar în sensul criticii ideologiei dominante, dar şi în cel al ascultării viselor, a luării lor în serios. Oportunitatea oferită de criză este contemplarea unei schimbări sistemice, reintroducerea dorinţelor în politică, economie şi nu în ultimul rând în cultură. Dacă e adevărat că sistemul mondial al capitalismului se apropie de sfârşitul unei lungi epoci, la capătul crizei de supraacumulare a producţiei şi scădere a profitului în care intrase din 1974, şi care a fost temporar uşurată în anii 1990 de apariţia unor noi pieţe – internetul şi fostul bloc socialist, atunci cu atât mai importantă e munca de reabilitare a idealismului şi a viziunii emancipatoare, necesară imaginării a ceea ce s-ar putea afla dincolo de schimbarea sistemică, pentru a parcurge calea unei tranziţii fără “terapii de şoc” – muncă dublată de cea a rezistenţei împotriva procedurilor liberale de delegare (înstrăinare) a cuvântului unor noi experţi şi elite, inclusiv în domeniul cultural.
