Tranziția triumfală către normalitatea crizei

„Există unele momente privilegiate în care ne confruntăm dintr-o dată cu o vizibilitate istorică îmbunătățită în mod neașteptat; așa ceva e înfrângerea” (G.M. Tamás). Sau, am putea adăuga, tot așa ceva e și criza. Din această perspectivă, colapsul economic actual constituie o ocazie nefericită pentru o binevenită reevaluare epistemică și, în ceea ce privește Europa de Est, șansa unei chestionări radicale a narațiunii oficiale a tranziției sale post-comuniste. Volumul coordonat de Gareth Dale – First the Transition, Then the Crash. Eastern Europe in the 2000s[1] – profită de șansa epistemică oferită de criză și răspunde cu succes la această provocare demitologizantă.

Narațiunea oficială a tranziției din Europa de Est este un cocktail ideologic de ingrediente tehnocratice, apolitice și utopice. Efectul euforic al acestui cocktail constă în punerea în paranteză a structurilor și relațiilor sociale efective din Estul sălbatic, obliterarea istoriei și politicii acestei regiuni și privilegierea, în schimb, a unui model abstract de standarde formale și principii normative care ghidează și trasează, chipurile, direcția procesului de tranziție. Așa cum argumentează Stuart Shields în eseul său, „filonul principal al literaturii actuale [privind tranziția postcomunistă] este reprezentat de fixarea pe analiza unui proces tehnocratic și gradual de schimbare postcomunistă într-un context de europenizare. Specificul acestei literaturi este un angajament nemărturisit față de schimbarea depolitizată în Europa de Est” (p. 172). În acest context, perioada comunistă de aproape o jumătate de secol este tratată mai degrabă ca o paranteză istorică, a cărei închidere în 1989 a deschis calea – chiar dacă o cale dureroasă, presărată cu reforme instituționale, ajustări tehnocratice și pilule normative amare – pentru reintrarea blocului estic în normalitatea europeană. Spargerea acestui mit al normalității europene odată cu criza a pus inevitabil în discuție și acest discurs ideologic al integrării europene, scoțând totodată la iveală economia politică ascunsă a tranziției postcomuniste – iar miza principală a volumului coordonat de Dale este tocmai evaluarea și critica acestei economii politice a tranziției, chestionarea procesului efectiv de transformare socială care a avut loc sub stindardul pompos al „integrării europene” și „reîntoarcerii la normalitate”.

Unul din elementele de bază ale mitului tranziției postcomuniste este – cum altfel? – mitul originii: momentul magic al anului 1989, un moment de pură trezire în care popoarele din Estul Europei și-au dat pur și simplu mâinile, au rupt lanțurile dictaturilor și au ales libertatea. Chestionând, în primul text al volumului, această viziune extrem de voluntaristă asupra istoriei recente, Dale pune în lumină cauzele structurale și de termen lung ale anului de grație 1989. Există, se pare, cinci astfel de cauze profunde, niciuna dintre ele nefiind însă specifică doar „excepției” est-europene: prăbușirea modelului de „economie națională”, atât în Est cât și în Vest; scăderea globală a creșterii economice; ca reacție la aceste două circumstanțe, ofensiva politicilor neoliberale; răspândirea pe glob a formelor liberal-democratice de guvernare, susținută atât de argumente normative cât și de considerente pragmatice, economice; și, în fine, declinul, din nou global, al mișcărilor muncitorești (pp. 5-8). Din această perspectivă, momentul 1989 reprezintă nu atât sfârșitul excepției est-europene și începutul reintegrării sale în normalitatea occidentală, cât mai degrabă punctul de inflexiune, reajustarea drastică a însuși modelului de normalitate „occidentală” și „democratică”.

În mod similar, G.M. Tamás chestionează în eseul său presupozițiile simpliste ale autodesemnaților experți în tranziție, cum ar fi ideea că 1989 a adus cu sine – sau ar fi trebuit să aducă – simpla înlocuire a unei clase dominante cu alta, sau opinia extrem de naivă, dacă n-ar fi atât de interesată, potrivit căreia 1989 a reprezentat momentul de trecere de la planificarea centralizată la piața liberă, care se suprapune perfect și fără rest cu trecerea de la socialism la capitalism și de la dictatură la libertate. Ceea ce scapă din vedere ambele viziuni încetățenite asupra tranziției sunt continuitățile structurale dintre cele două tipuri de regim, cum ar fi aspectul crucial al „separării producătorilor de mijloacele de producție”, o separare care „n-a fost depășită vreodată” în socialismele realmente existente și, desigur, cu atât mai puțin în noile democrații ale pieței libere (p. 25). De asemenea, în ceea ce privește opoziția netă între planificare centralizată și piață liberă, narațiunea oficială a tranziției scapă din vedere faptul că „în ambele cazuri, mediatorul [între producție și consum] și agentul de decizie sunt instituții impersonale”, chiar dacă „simpatiile lor de clasă sunt diferite, la fel ca și beneficiarii” (p. 27). Date fiind aceste continuități structurale mascate de rearanjările suprastructurale, ar trebui abandonată ideea că est-europenii au trecut pur și simplu de la opresiune la libertate – mai degrabă, argumentează Tamás, „de la o condiție de totală nelibertate, est-europenii au trecut la condiția de libertate a neliberului” [from a state of complete unfreedom, East Europeans progressed to a state of freedom of the unfree] (p. 39).

Un alt element decisiv al narațiunii oficiale a tranziției postcomuniste are de-a face cu raportul de pierderi și câștiguri în relația dintre Est și Vest. Conform mitului încetățenit, procesul de integrare europeană a fost numai în beneficiul Estului, care a câștigat astfel libertate, democrație și bunăstare, fiind susținut în acest proces de ajutorul generos și dezinteresat al Vestului, care a pus la bătaie atât investiții strategice de capital cât și expertiză normativă vitală. Această poveste nu rezistă la o privire mai atentă. În primul rând, presupusele beneficii politice ale Estului sunt subminate de cifrele concrete care înregistrează impactul economic al tranziției postcomuniste. După cum observă Dale, „considerând perioada 1990-2010 ca un întreg, cea mai mare parte a Estului Europei a trăit o Mare Depresie regională; în termeni de PIB, au fost două decade pierdute” (p. 11). Sau, așa cum remarcă Adam Fabry, „de-a lungul întregii regiuni, restructurarea economică a dus la o „recesiune post-tranziție”, ale cărei dimensiuni și durată până și Banca Mondială a admis că sunt „comparabile cu cele înregistrate de țările dezvoltate în timpul Marii Depresii, iar pentru multe state din est a fost chiar mai rău”” (p. 221).

În al doilea rând, nu trebuie subestimate puterea și gradul de influență pe care modelul de tranziție economică și politică impus în Est l-a conferit intereselor occidentale în regiune. Chestionând mitul investițiilor străine directe [FDI, foreign direct investments], care sunt promovate de Vest și binecuvântate de guvernele din Est ca un dar din ceruri, Švihlíková arată că, în realitate, „fluxul de FDI pune presiune pe balanța de plăți, atunci când dividendele și profiturile ies din țară. Poate fi doar o chestiune de timp până ce fluxul de FDI se oprește sau scade, de exemplu din cauza unor oportunități de investiții mai profitabile care apar în altă parte. Astfel, asupra oricărui guvern apare presiunea de a crea condiții favorabile pentru FDI (incluzând reducerea taxelor și a serviciilor sociale), pentru că altfel retragerile masive de dividende și profituri ar putea provoca o criză financiară” (p. 195). Astfel, chiar și dincolo de argumentul oarecum moralist că fluxurile masive de FDI, în special în sectorul financiar, au efectul înșelător de a face economiile emergente să se întindă mai mult decât le permite plapuma, rămâne argumentul geopolitic și economic potrivit căruia investițiile străine directe sunt un veritabil cui al lui Pepelea pe care interesele occidentale îl au plantat în chiar sectoarele vitale ale economiilor din Est și care le oferă o veritabilă putere de șantaj în elaborarea politicilor economice ale vecinilor lor de la răsărit. În același sens, după cum observă mai mulți autori din volum, procentul zdrobitor pe care capitalul și instituțiile financiare occidentale îl dețin în sectorul bancar est-european reduce practic la zero orice spațiu de posibilă manevră economică și autonomie politică al guvernelor din regiune. În unele țări, acest procent depășește chiar 80% sau 90% din sectorul bancar – o excepție cu adevărat izbitoare și, cu siguranță, un experiment economic extrem de periculos. Din această perspectivă, ideea oficială că odată cu revoluțiile din 1989, popoarele din Estul Europei au ieșit de sub sfera sufocantă de influență a Uniunii Sovietice, câștigându-și în schimb libertatea de a-și alege singure destinul pare cel puțin îndoielnică.

În al treilea rând, trebuie luate în considerare și beneficiile evidente pe care procesul tranziției postcomuniste le-a adus Vestului. Chiar și la nivel doar teoretic, ipoteza beneficiilor mutuale pe care piața liberă le-ar aduce tuturor participanților ar trebui serios chestionată. Așa cum argumentează Dale, „contrar tezei lui Ricardo, liberalizarea internațională a comerțului tinde să vină în avantajul regiunilor care se bucură deja de un avantaj competitiv. Schimburile comerciale între astfel de regiuni și cele lipsite sau sărace în avantaje competitive, în loc să aducă beneficii mutuale, le înfundă pe cele din urmă în deficite comerciale prelungite, strangularea comerțului cu exteriorul și creșterea datoriei” (pp. 3-4). Acest argument teoretic este puternic confirmat, la nivel empiric, de diferitele studii de caz din volum. Astfel, așa cum arată Sommers și Bērziņš în textul lor despre Letonia, „integrarea resurselor fostului bloc sovietic a constituit unul din mijloacele prin care Statele Unite au depășit, pentru moment, propria lor criză de acumulare. Astfel, din punct de vedere funcțional, naționalismul baltic a servit încercării SUA și Vestului Europei de a găsi un remediu spațial [spatial fix] prin care să-și redreseze profiturile și să reducă costurile restructurării economiilor transatlantice” (p. 119). Beneficiile pe care tranziția postcomunistă le-a adus Vestului au atins mai multe nivele: acces la materii prime, la noi piețe de desfacere și la o forță de muncă ieftină și calificată, relativ aproape de economiile occidentale; nu în ultimul rând, câștigurile obținute prin impunerea în Est a unui model economic bazat pe credite și datorii pentru toată lumea. Așa cum aceiași autori arată, „nu doar eliminarea competitorilor din blocul sovietic și accesul la noii consumatori din Est sau redirecționarea materiilor prime ale blocului sovietic către Vest au fost factorii care au impulsionat economiile occidentale. Ultima sursă principală, care a contribuit la criza economică actuală, a fost transformarea în garanții financiare [the collateralization] a unor proprietăți până nu demult libere de datorii din țări ca Letonia, ceea ce pe termen scurt a furnizat profituri uriașe Vestului” (pp. 127-8). În mod similar, Adam Fabry remarcă modul în care beneficiile aduse Vestului de către tranziția postcomunistă din Est au afectat inclusiv politicile sociale interne din occident, prin aceea că au oferit o forță de șantaj în negocierile cu revendicările sociale din aceste țări: deja slăbite prin colapsul alternativei socialismului real, sindicatele și mișcările muncitorești din Vest trebuiau acum să-și revizuiască drastic revendicările salariale, luând în calcul existența vastei armate industriale de rezervă reprezentată de forța de muncă ieftină și calificată din Est. După cum demonstrează Fabry pentru cazul Ungariei, „infuzia de capital străin în țările est-europene le-a dat posibilitatea capitaliștilor din țările occidentale să pornească o „cursă spre zero” [race to the bottom], obligându-i pe muncitorii din țările lor să accepte salarii mai mici și condiții mai proaste… Marele beneficiar al acestor măsuri a fost Germania, a cărei principală sursă de creștere economică în ultimii ani a fost asigurată de acumularea de surplusuri ale contului curent, obținute mai degrabă prin presiunile asupra salariilor și condițiilor de muncă decât prin creșterea productivității. Acest surplus a fost apoi reciclat prin investiții străine directe și prin politica de credite ieftine oferite periferiei de către băncile germane. Și într-adevăr, băncile germane au fost unul din principalii proprietari ai sistemului bancar maghiar… Un raport din iulie 2007 al Băncii Mondiale a arătat că rata medie a profitului în sistemul bancar maghiar era de două ori mai mare decât cea din țările de origine ale acestor bănci” (pp. 220-221). Ținând cont și de faptul că, pe lângă aceste beneficii economice, momentul magic al anului 1989 a asigurat inclusiv o reciclare a modelului politic occidental, care, după ani buni de Thatcherism și contrarevoluție neoliberală, era deja mult slăbit la el acasă, se poate spune că tranziția postcomunistă a servit nu atât la redescoperirea de către Est a valorilor și identității sale europene, cât mai degrabă la reajustarea Vestului la propriul său sistem economic aflat în declin și la propriul său model politic, altfel tot mai lipsit de orice credibilitate. Din punct de vedere politic și economic, estul postcomunist a jucat rolul de reajustare structurală a Vestului la sine însuși.

De-a lungul volumului, articolele ilustrează și documentează căile diferite – și totodată atât de similare – parcurse de țările est-europene în marșul lor triumfal de la tranziția postcomunistă, prin procesul dureros de integrare europeană, construcție instituțională și realiniere normativă, până la rezultatul actual – dezastrul economic. Ceea ce e izbitor în acest volum de studii nu e atât asemănarea frapantă între diferitele căi parcurse de statele est-europene, ci mai degrabă cât de puțin sunt cunoscute aceste similarități regionale, chiar și de către cititorul obișnuit din Est. În fond, sentimentul unei apartenențe regionale și al unui destin comun, deja slăbit în ultimele decenii de comunism, a dispărut cu totul după 1989, când fiecare țară din zona estică a încercat să satisfacă recomandările și cerințele Vestului pe cont propriu și, dacă se poate, mai bine decât vecinii săi. Din această perspectivă, volumul coordonat de Gareth Dale oferă nu atât prilejul pentru ca regiunea est-europeană să-și redescopere o pretinsă cultură și tradiție comune – cultură particulară care e, de altfel, reinventată astăzi de către elita occidentală în termeni de corupție ireductibilă, lene, parazitism, autoritarism și inaderență la democrație care constituie, chipurile, specificul Balcanilor și reprezintă, în același timp, tot atâtea cauze ale blocajului actual al Europei –, ci mai degrabă șansa de a redefini un obiectiv politic comun și o alternativă regională la hegemonia neoliberală.