Cred că toți cei care lucrăm în domeniul traducerii literare știm că există probleme serioase cu ocupația noastră, probabil prima dintre ele fiind însuși faptul că nu știm sigur dacă asta chiar e o profesiune propriu-zisă, o profesiune viabilă, o profesiune care, printre altele, să ne permită să trăim decent. Cititorii mai interesați, care primesc adesea traduceri de o calitate îndoielnică, își dau și ei seama că există probleme. Probabil că și unii din editorii care pun pe piață aceste cărți, adesea într-un ritm demn de mărfuri mult mai perisabile, își dau seama că ceva nu e în regulă, ceva de nivel esențial, nu accidental. Dar până acum nivelul de reflectare al acestor chestiuni mi se pare unul relativ incipient, cred că încă rămân de stabilit unele lucruri simple, evidente și fundamentale care să ghideze activitatea din acest domeniu, în beneficiul tuturor părților.
În cele ce urmează voi încerca să argumentez că discursul spiritualist, de celebrare a culturii și performanței artistice, care domină discuțiile despre aceste chestiuni e mai degrabă dăunător bunului mers general din domeniu, inclusiv (paradoxal sau nu) chiar performanței intelectuale a traducerilor, și că o abordare mai economică a acestor chestiuni ar fi, dimpotrivă, benefică. În particular, aș vrea să susțin faptul că o creștere a tarifelor, oricât de vulgar poate părea acest subiect față de extazele cvasi-mistice de celebrare a inefabilului care abundă în domeniul cărții și al traducerilor, este condiția absolut necesară pentru acea calitate medie bună a traducerilor literare care în acest moment cam lipsește.
Dar mai întâi, este această creștere fezabilă? Categoric da. La nivel macro, nu poate exista nici un motiv justificat pentru care România să-și plătească traducătorii literari mult mai prost decât Bulgaria, o țară cu indicatori economici inferiori. Altfel, dacă tarifele ar fi limitate doar de constrângerile economice ale editurilor, așa cum susțin de regulă editorii, atunci e de neînțeles de ce toate editurile, care au situații economice de o mare varietate, în funcție de o multitudine de factori, plătesc aceleași tipuri de muncă cu exact aceleași tarife, dar exact aceleași – e o imposibilitate statistică. Dacă asculți discursurile editorilor, poți rămâne cu impresia că situația lor economică e disperată și un singur eurocent plătit în plus traducătorilor i-ar trimite direct în faliment; în realitate, cu toată asprimea crizei, aceste falimente nu au existat. Nu că cineva și-ar dori ca ele să existe, Doamne ferește. Noi ne dorim ca editurile să prospere cât mai mult, dar am dori și ca noi, traducătorii, să putem trăi decent pe lângă ele – ceea ce deocamdată nu e cazul. Rezumând, e evident că tarifele nu sunt dictate de vreo situație economică, ci de poziția de forță a editurilor, în bloc, față de traducătorii care până acum nu au reușit să se grupeze eficient și să aibe o voce comună.
Până aici e destul de simplu și evident. Dar să trecem la problema mai complexă a legăturii directe care spuneam că există între tarife și calitate, în funcție de situația concretă din teren. În domeniul nostru, la nivel public, predomină categoric ideea că traducerea literară este mai mult o pasiune, o activitate întreprinsă dintr-un impuls și cu o finalitate artistică și intelectuală, că asta, și nu remunerația, este motivația normală și suficientă pentru a produce traduceri de mare calitate. Așa s-a configurat această teorie pentru că acesta este trendul general dominant al culturii la noi și, mai ales, pentru că în această direcție mergeau interesele celor care au avut cel mai bun acces la configurarea teoriei. Însă eu aș spune că e o teorie profund greșită.
Desigur, pasiunea e bună oricând, dar lumea nu funcționează așa. Spre deosebire de scris, traducerea e în mult mai mare măsură meserie decât hobby sau pasiune, e mult mai integrată unui circuit și unor finalități economice. Teoria despre extraordinara noblețe artistică a traducerii, atât de extraordinară încât face inutilă sau secundară problema remunerației, este doar auxiliarul discursiv al reducerii costului muncii din domeniul traducerii. Dar, nu-i așa, cu toții știm că în lumea reală „ieftin și bun” este mai degrabă o excepție decât regula.
Ce se întâmplă de fapt? Fără îndoială, există multe traduceri foarte bune și excelente, dar, din păcate, există și foarte multe proaste sau foarte proaste. Practica de la noi se bazează mult pe prestigiu. A traduce un autor bun pentru o editură bună e o modalitate de plată complementară, care îi motivează pe traducătorii foarte buni să producă traduceri foarte bune. Problema evidentă e că numărul traducătorilor care pot/vor/își permit să facă asta e unul limitat, și așa se ajunge la situația în care avem o vitrină în care se pot expune lucrări foarte bune, dar după ea începe un mare no man’s land în care lucrurile devin destul de aproximative. Însă normal ar fi ca în acest domeniu să existe un standard minim de calitate, să existe traduceri bune și foarte bune, după caz, dar nu și proaste și foarte proaste. Indiferent că traducerea e dintr-un autor de Nobel sau un autor de romane polițiste de consum, indiferent că genul e filosofie sau self-help, cititorul are dreptul la o traducere de calitate care să nu-i înnoade mințile și, până la urmă, să nu-i deformeze vorbirea și scrierea – să nu uităm că traducerile au și o importantă funcție formativă.
Oricât ar părea de ciudat, această practică de a plăti traduceri de calitate prin prestigiu trimite de fapt la deprofesionalizare. Fără îndoială, într-o anumită măsură circuitul prestigiului e normal, iar pentru anumite lucrări clasice sau monumentale poate fi de asemenea normal ca ele să fie produse în afara unui circuit al traducătorilor de profesie (în universități, instituții de cercetare, de către specialiști/pasionați independenți etc.), dar, de exemplu, pentru marii autori moderni care constituie o parte importantă a traducerilor cred că soluția o reprezintă tot traducătorii profesioniști, pentru care traducerea e un mod de a-și câștiga existența, și nu traducătorii ocazionali, care traduc rar câte o carte pe lângă altă slujbă din care își câștigă existența – din simplul motiv că, oricât de buni ar fi, aceștia nu vor reuși niciodată să acopere decât un mic segment al producției respective. Încă o dată, trebuie să ajungem la un mod de lucru care să asigure calitate în genere, nu doar în unele cazuri. În plus, calitatea e și ea un efect de sistem care funcționează după regulile inerțiale ale oricărui sistem: mai degrabă marea masă mediocră va trage în jos, decât excepțiile fericite să tragă în sus.
O mare problemă a modului de lucru actual este și marele rulaj al forței de muncă. În mod firesc, sunt mulți oameni care vin, traduc 1-2 cărți și pleacă, dezamăgiți de plata ridicol de mică. Acest rulaj împiedică stabilizarea unui corp profesional al traducătorilor și este, astfel, un obstacol major în calea asigurării unui standard minim de calitate: pentru că în traducere e importantă și experiența, pentru că în aceste franje incerte ale profesiunii noastre se lucrează în condiții de maximă precaritate și pentru că un corp mereu fluctuant de oameni va avea mari probleme în a-și crea practici stabile și riguroase. Or, singura soluție este, încă o dată, stabilizarea și profesionalizarea corpului traducătorilor, ceea ce implică, în primul rând, o mai bună integrare a activității noastre într-un circuit economic.
În fine, probabil că cea mai directă corelare dintre tarifele proaste și calitatea precară a traducerilor o constituie practica editurilor de a nu respinge traducerile proaste sau foarte proaste. Cred că cei care lucrăm în acest domeniu știm că, deși toate contractele prevăd dreptul editurii de a respinge traducerile neconforme calitativ (cum e și normal), în practică asta se întâmplă doar în mod excepțional, lucru pe care îl recunosc și editorii înșiși. De ce se întâmplă asta? Nu ar fi în interesul tuturor, inclusiv al editurilor, ca traducerile care ajung pe piață să fie cât mai bune? Acest lucru se întâmplă deoarece, dacă editurile ar selecta traducerile, implicit traducătorii, ele nu ar mai putea plăti masa restrânsă a traducătorilor rămași cu tarifele derizorii de acum. Acceptarea traducerilor proaste, respectiv întreținerea unei mase gri de traducători mai mult sau mai puțin calificați și temporari, reprezintă doar o metodă de a ține tarifele foarte jos, dar o metodă care are costul ei.
Sper că am argumentat cât de cât convingător că tarifele mai bune sunt condiția absolut necesară pentru o calitate mai bună a traducerilor. Cred că și intuitiv acest lucru e evident, nu avem cum să obținem o bună calitate în schimbul unei plăți execrabile, mult sub orice standarde, comparativ cu alte profesii de la noi, comparativ cu traducătorii din alte țări (dar, firește, ținând cont de diferențele economice când facem aceste comparații: de exemplu, dacă disparitatea dintre salariul mediu din România și cel din Germania e de 1 la 5, disparitatea dintre tarifele traducătorilor din cele două țări e de 1 la 10). Oricât de puțin flexibile ar fi competențele și posibilitățile noastre de angajare, în condițiile actuale traducerea literară va continua să rămână o gară tristă prin care oamenii vin, dârdâie o vreme de frig și apoi pleacă.
Este absolut necesar să mutăm accentul de pe abordarea culturalistă pe cea economică, mai ales că ipocrizia e atât de evidentă. Când e vorba de edituri, perspectiva dominantă a discursului e una economică: cât de dificil e, cât de grea e criza, ce mari sunt problemele precum distribuția, statul nu face nimic etc. Toate lucruri foarte adevărate, fără îndoială, numai că atunci când ajungem la traducători perspectiva basculează brusc. Aici e vorba doar de artă, inefabil și acte nobile de cultură; noi nu trăim în economic, noi trăim într-un Rai al Culturii în care ne hrănim doar cu satisfacții intelectuale și în care e vulgar să vorbești despre bani, suntem niște sacerdoți ai acestui act artistic nobil și această noblețe trebuie să fie și singura noastră recompensă. Dacă nu producem o schimbare decisivă de discurs și, în consecință, de practică, starea nesatisfăcătoare de acum nu va face decât să se înrăutățească și mai mult, și nu doar pentru noi.