Terminus Euro?

Invitatul special din această săptămînă este Frédéric Lordon – cunoscut economist francez care din 2004 este  director la CNRS în cadrul biroului de economie teoretică și aplicată din Strasbourg, precum și cercetător la CESSP – Université Paris La Sorbonne. A publicat numeroase volume dintre care amintim ultimele apariții:  La crise de trop – Reconstruction d’un monde failli, Paris, Éditions Fayard, 2009; Capitalisme, désir et servitude. Marx et Spinoza. La Fabrique éditions, 2010;  D’un retournement l’autre. Comédie sérieuse sur la crise financière. En quatre actes, et en alexandrins. Paris, Seuil, 2011;  L’intérêt souverain – Essai d’anthropologie économique, Paris, La Découverte, 2011.

Ştiinţa economică nu există. Nu există decât economia politică. Şi totuşi, pentru a deschide ochii celor care par să creadă sau, mai rău, cred cu-adevărat, că administrarea lucrurilor ar putea înlocui dezbaterea dintre fiinţele umane, e nevoie de evenimente extreme. Şi iată că unul dintre ele se şi întrevede la orizont. Perspectiva unei ieşiri a Greciei din zona euro şi-apoi cea a posibilei descompuneri prin contagiune a monedei unice promit să ne reamintească în cel mai spectaculos mod cu putinţă care este preţul nesocotirii părţii politice a economiei. E de-ajuns să ne imaginăm posibila înlănţuire a evenimentelor sub forma unui arbore decizional pentru a realiza că, deşi e determinată de constrângeri economice, fiecare întretăiere a ramurilor sale are, în fond, natura unui act politic de suveranitate. Va continua Grecia să se supună austerităţii ? – decizie politică. Va hotărî să îşi declare falimentul cu surle şi cu trâmbiţe? – politică. Ce va face Europa: va încerca să o menţină în zona euro sau o va da afară? – politică. Va încerca Grecia să anticipeze această reacţie, reînarmându-şi banca centrală şi revenind la drahmă? – nimic altceva decât politică.

Cu-atât mai politice sunt, însă, aceste reflexe ale corpului social ce sfârşesc întotdeauna prin a depăşi acel punct în care combinaţia dintre o austeritate sufocantă şi privarea de suveranitate devine intolerabilă şi care încearcă în mod cât se poate de legitim şi din toate puterile să găsească o cale de ieşire, spre mai bine – ca această Syriza, ce s-ar putea afla la originea unei reafirmări a întâietăţii popoarelor în faţa ortodoxiilor financiare (ale pieţelor şi guvernelor implicate) – sau mai rău – ca această sinistră organizaţie numită Zorii Aurii, viu reproş la adresa Europei liberale, justificat de dorinţa ca “aşa ceva să nu se mai întâmple niciodată”, dar a cărui fiecare acţiune nu face decât să contribuie inexorabil la reeditarea acestui “ceva” mult hulit.

Răzbunarea politicii

Ar trebui să fii complet opac ca să nu îţi dai seama că rezultatul cel mai probabil al unei politici economice europene care n-a învăţat nimic din trecut, n-a înţeles nimic din greşelile de-acum optzeci de ani, cele ale lui Hoover, Laval…şi mai ales Brünning, ar fi putut fi întrevăzut chiar din clipa în care,[1] mândră de regulile sale disciplinare, de tratatele şi de pactele sale, preocupată obsesiv de satisfacerea unor pieţe pe care ea însăşi le-a instalat într-o poziţie tutelară, Europa a decis, împotriva oricărei logici economice, că nu există altă cale de stabilizare a datoriilor publice decât cea a restricţiilor generalizate. Să nu ne înşelăm: Grecia, fără îndoială, cea mai fragilă şi mai dezechilibrată ţară din zona euro, nu este decât o “înainte-mergătoare” pe drumul pe care sunt înscrise deja un  numar substanţial de ţări – şi chiar dacă, printr-un miracol, căci numai de-aşa ceva mai poate fi vorba acum, acest “înainte-mergător” ar reuşi să se salveze, tot n-ar trebui să ne-aşteptăm la un sfârşit al crizei…Căci aberaţia istorică în care s-a angajat Europa are un grad de generalitate atât de mare încât îşi va produce în mod inexorabil efectele oriunde va fi aplicată. Deşi reintrarea economiilor europene în recesiune şi incapacitatea lor de a-şi respecta ţintele de deficit (altfel, de neatins), cel mai ilustrativ exemplu în acest sens fiind Spania, sunt destul de elocvente, concluzia liberalilor europeni, formulată în aceeaşi logică de tip stalinist ce-a putut fi văzută la lucru în timpul tranziţiei ruseşti, este că toate contradicţiile realităţii se explică nu atât prin excesele politicii lor, cât prin insuficienta ei aplicare. E inutil să mai precizăm că singurul echivalent al acestei logici este câmpul de ruine fumegânde – exact cel spre care Grecia se vede condusă cu o mână sigură.

Iată o cale pe care corpurile sociale, rămase, fără îndoială, în mod stupid fidele vreunui arhaic reflex de conservare, refuză totuşi să o urmeze până la capăt. Succesiunea de planuri de salvare, acompaniate de nişte condiţii de ajustare structurală atât de bine gândite încât duc nu doar la propriul eşec – pentru că aşa e logica europeană, mai şuie – ci şi la reînnoirea lor automată, a reprezentat o adevărată coborâre în infern. Din 2009 încoace, Grecia a fost aruncată într-o recesiune organizată, care a făcut-o să piardă 15 procente din PIB, i-a crescut nivelul şomajului până la 22%, lăsându-i salariul real să se zbată în zona negativă (până la -12% în 2011!) – ar trebui să ne facem timp să schiţăm tabloul social concret ce corespunde acestor abstracţiuni macroeconomice. Şi iată că un guvern de tehnocraţi se prezintă inocent cu un al n-şpelea plan de ajustare, ce va mai restrânge PIB-ul cu încă 5 procente. Din păcate, întâmplarea face ca oferta acestuia să vină într-un moment electoral. Şi ne mai mirăm că peisajul politic grec a sărit în aer, două treimi dintre votanţi îngroşând rândurile partidelor ce refuză austeritatea – într-adevăr, ce surpriză!

Pentru că a uitat ce trebuia să fie – o economie politică – ştiinţa economică a ajustărilor structurale, falsă încă dintru început, căci, chiar dacă populaţia ar întâmpina austeritatea cu braţele deschise, ea tot nu şi-ar atinge niciodată obiectivele, “ştiinţa economică”, deci, a sfârşit prin a se reîntoarce la propriile rudimente: există populaţii, există politică, iar într-o bună zi, poporul spune nu. Actuala panică europeană este un alt nume pentru întoarcerea poporului, cel mereu uitat, ce încearcă să recâştige atenţia Marii Construcţii, care l-a trecut inocentă cu vederea, căci, după cum se ştie, guvernarea este întotdeauna mai uşoară fără prezenţa inoportună a celor guvernaţi.

Şi tocmai această întoarcere este cea care seamănă spaima în sânul unei Europe devenite vasală a pieţelor din proprie voinţă şi care, împreună cu acestea, crede că nu se cade ca populaţiile să intervină în administrarea treburilor obşteşti. Iar când politicile macroeconomice au luat-o pe arătură de foarte multă vreme, derapajul lor nu ajunge în conştiinţa publică decât prin intermediul populaţiei. Ce se petrece, deci, în mintea europenilor, de cred că o ţară ar putea asista cu mâinile legate fedeleş la propria-i pieire: creşterea nu-i posibilă pentru că suntem într-un regim de austeritate, devalorizarea nici atât, pentru că avem monedă unică, ce să mai vorbim de posbilitatea de-a ne proteja de exodul ce a cuprins băncile private greceşti, dat fiind că articolul 63 interzice orice restricţii impuse mişcării capitalurilor?! Sub privirile puterii politice, sistemul bancar grec e pe cale de-a se goli cu totul fără ca nimeni să-l poată opri.

Ieşirea din zona euro – instrucţiuni de folosire

Evident, imposibilitatea de a te opune ţine, întotdeauna, de un anumit cadru instituţional, în cazul de faţă, cel al tratatelor, din care e suficient să ieşi pentru a-ţi recâştiga un anume grad de libertate – şi-a te salva. Dacă Europa nu îşi schimbă din temelii politica iraţională, Grecia va ajunge în acel punct în care gestul propriei salvări i se va impune fără drept de apel. Prin urmare, supravieţuirea sa ţine de o ruptură radicală:

–Neplata datoriei suverane. Asta nu va rezolva, fireşte, niciuna dintre problemele structurale ale ţării. Iar dacă Grecia nu este, cu siguranţă, un stat eşuat, a failed state, dat fiind că ordinea legală şi siguranţa caracteristice unui stat de drept continuă să domnească, ea ar putea fi aproape de o failed administration, îndeosebi în ceea ce priveşte principala componentă a acesteia, adică organizarea încasării impozitelor.[2] Dar aceasta e o reformă pe termen mediu şi lung, or, în clipa de faţă, urgenţa este a nu sucomba! Prin urmare, neplata datoriilor se impune ca singură soluţie, căci serviciul datoriei externe este acum responsabil pentru trei sferturi din deficit – 6% din PIB din cele 8 procente de deficit. De fapt, Grecia şi-a redus în marş forţat deficitul primar, de la 10 procente din PIB la începutul lui 2010, la un pic peste 2% la finele lui 2011,[3] nivel – perfect gestionabil – care va fi, prin urmare, cel al deficitului pur şi simplu, serviciul datoriei dispărând a doua zi după intrarea în incapacitate de plată.

–Reînarmarea băncii centrale. Se va obiecta, însă, că tocmai aici e problema, că şi după ce se va rupe de Troika şi de ajustările sale structurale, Greciei tot îi vor rămâne de finanţat două procente din deficit…deşi nu va mai avea acces la nicio sursă de finanţare externă, nici de pe pieţe şi nici, bineînţeles, din fondurile europene (Fondul european de stabilitate financiară [FESF], mecanismul european de stabilitate [MES]) sau de la FMI. De-aceea, nici nu există altă soluţie posibilă decât preluarea controlului deplin asupra băncii sale naţionale – iar aceasta este cu-adevărat realizabilă! –  ceea ce ar însemna o ieşire de facto din eurosistemul băncilor centrale, deci din zona euro şi, ca atare, o reîntoarcere la drahmă. Banca Greciei va finanţa, prin creaţie monetară, acest deficit temporar, pe care reluarea creşterii va sfârşi prin a-l resorbi.

–Devalorizarea monedei. Această reluare a creşterii va fi cu-atât mai viguroasă cu cât abandonului politicii bugetare recesioniste i se va adăuga impulsul pe care inevitabila devalorizare a drahmei îl va fi dat exporturilor. Contrar celor sugerate de Artus şi Castillo,[4] devalorizarea va fi eficace, după cum o adevereşte şi faptul că prăbuşirea salariului real (până la -12%), petrecută între 2009 şi 2011, a influenţat balanţa curentă, al cărei deficit a scăzut de la 16 la 10 procente din PIB, ceea ce s-a datorat, în mare parte, creşterii exporturilor, comerţul exterior grec dovedindu-se sensibil la efectele fluctuaţiei cursului de schimb real. În orice caz, nu trebuie să ne temem că devalorizarea va fi una de amploare – în ultimul trimestru al lui 2008, coroana islandeză şi-a pierdut două treimi din valoare fără să aducă prejudicii semnificative ţării, căci, după cum se ştie, hiper-fluctuaţia iniţială se corectează, în general, în scurt timp, paritatea revenind la niveluri acceptabile. Să adăugăm şi că, pentru o economie aflată în cădere liberă, cum este cea a Greciei, riscul de inflaţie pe termen scurt şi mediu este dintre cele mai moderate.

În cazul în care ni se va obiecta că ponderea datoriilor în economia naţională va creşte, vom fi nevoiţi să amintim că datoria suverană va fi complet anulată. Cât priveşte datoriile agenţilor privaţi – aproape 70 de miliarde de euro[5] – cele contractate conform legislaţiei greceşti vor fi reconvertite unilateral în drahme, deci nu vor fi influenţate de cursul de schimb. Iar cele încheiate potrivit legislaţiei altor state vor rămâne neplătite sau vor da naştere la pierderi – cele mai afectate vor fi, probabil, marile companii, care sunt, oricum, cele mai în măsură să suporte aceste pierderi, dat fiind că sunt cele mai profitabile dinţară.

–Recâştigarea controlului asupra sectorului bancar şi controlul capitalurilor. Insolvenţa nu va avea totuşi consecinţe interne, prin faptul că sectorul bancar privat deţine titluri de stat greceşti? În primul rând, şi e cel puţin unul dintre avantajele restructurării iniţiate la începutul lui 2012, trei sferturi din datoriile greceşti se află acum în mâna sectorului public (bănci centrale, FESF, FMI), băncile private greceşti nemaideţinând decât 7,4%, adică 23 miliarde de euro.[6] În orice caz, cel de-al doilea avantaj al unei întăriri a băncii centrale este faptul că îi va permite să emită monedă în ce cantitate va considera necesar pentru alimentarea băncilor cu lichiditate şi, în acelaşi timp, pentru o eventuală completare a fondurilor acestora şi compensarea micilor deponenţi (potrivit unor criterii ce încă rămân a fi stabilite). Guvernul va fi nevoit, probabil, să preia şi conducerea unora dintre băncile private (prin rechiziţionare, spre exemplu) pentru a putea coordona o relansare a creditării la nivel macro, lipsită de orice perspectivă atâta vreme cât băncile vor rămâne prinse în logica interesului propriului acţionariat. Iar dacă vorbim de preluarea frâielor sectorului bancar şi financiar, controlul asupra fluxurilor de capital, singurul mijloc de a struni acest exod de capital aflat, de altfel, în plin avânt, vine să întregească în mod logic acest “pachet de ruptură”.

Avertisment! Mai e nevoie să spunem că niciuna dintre aceste măsuri nu rezolvă prin sine însăşi problema de fond a economiei greceşti? – dar măcar creează condiţiile unei posibile soluţii, restabilind un orizont de creştere pe termen mediu, ceea ce deja nu-i aşa de rău. Acest termen mediu va expira, însă, în momentul în care Grecia se va arăta cu-adevărat incapabilă să reconstruiască o economie politică fiscală, adică o serie de instituţii politice ce-i vor permite să fixeze o bază de impozitare adecvată – şi să îi supună toate grupurile sociale care i se opun în prezent – acompaniată de acele structuri administrative prin care va putea să o colecteze eficient. Cert este că, în lipsa unei astfel de reconstrucţii, cronicizarea deficienţelor de colectare a impozitelor ar aduce din nou Grecia în situaţia unui deficit permanent, pe care nu l-ar putea finanţa decât prin crearea de monedă.

O situaţie similară a cunoscut şiGermaniaîn anii ’20, într-un sistem de medieri politice ce permitea celor aflaţi într-o poziţie dominantă să refuze plata impozitelor, în vreme ce bugetul era silit să facă faţă unei datorii externe colosale. Chiar dacă aceasta din urmă se datora reparaţiunilor de război, nu putem să nu fim frapaţi de omologia formală a problemei…şi, cu toate rezervele pe care trebuie să ni le inspire un comparatism sălbatic, de ceea ce-a urmat după ce singura rămasă în postura de a rezolva un impas bugetar, altfel, de nedepăşit, a fost banca naţională.

Dezastre reale, dezastre imaginare

Chiar înainte de-a fi tras semnalul de alarmă, în scenă intrase corifeul, profeţind viitoarele dezastre – mai precis, nişte dezastre presupuse ce ar fi trebuit să ne facă să renunţăm la ideea evitării dezastrelor reale. Versiunea tehnocrată a profeţiei deplânge pierderea celor 200 sau 250 de miliarde de euro din datoria greacă deţinute de entităţile din “troika”. În caz de neplată, FMI-ul va rămâne cu 20 de miliarde – şi, deşi nu putem spune că-i vorba de un fleac, nici nu ne podideşte plânsul. În ceea ce-l priveşte, FESF-ul va rămâne cu o gaură de 107 miliarde, ceea ce e deja cu totul altceva. Pierderile se vor împărţi între ţările contribuitoare, în funcţie de aportul fiecăreia (20,3%, în cazul Franţei, adică 21,5 miliarde), ocazie cu care vom conştientiza limitele strategiilor ce plănuiau să regleze supraîndatorarea unora, supraîndatorându-i şi pe cei care nu erau deja. Figurii lui Münchausen (baronul care credea că se va putea scoate singur din mlaştină, trăgându-se de păr) trebuie să i-o alăturăm pe cea a lui Nemesis, zeiţa răzbunării – căci există un soi de dreptate imanentă în faptul că ţările de la “centru”, care au făcut atâtea pentru a împinge Grecia în prăpastie, îşi primesc şi ele răsplata lor.

În mod surprinzător, cel mai puternic semnal de alarmă a fost tras în legătură cu eventualele pierderi ale Băncii Centrale Europene (BCE), expusă în faţa datoriei greceşti atât prin ferma sa politică de răscumpărare a obligaţiunilor de stat de pe pieţele secundare, cât şi prin programele sale de refinanţare (în special LTRO), care i-au împovărat bilanţul cu active dubioase. Numai datoriile trec de 45 de miliarde de euro.[7] Şi iată şi culmea nenorocirii: devalorizarea activelor sale greceşti va duce la devalorizarea propriilor active, forţând o recapitalizare a BCE-ului. Ori, singurii săi acţionari sunt statele membre ale zonei euro, deja slăbite financiar, cărora, după substanţiala porţie pe care au fost nevoite s-o dea la FESF, nu le va cădea bine (nici lor şi nici opiniei lor publice) să contribuie la recapitalizarea BCE (din care Franţa, spre exemplu, ar trebui să îşi asume 14%)…

Să-l salvăm pe Willy (adică BCE-ul)?…

Dar totul e fals sau, mai degrabă, necinstit, în această poveste despre pericolul în care se află BCE-ul. Ne întrebăm ce-ar trebui să invocăm, prostia sau duplicitatea, pentru a justifica aceste discursuri, dintre care unele vor să ne facă să credem că BCE-ul este un fel de bancă-zombie, mai implicată în operaţiuni fără acoperire decât fusese Lehman Brothers în septembrie 2008 – cititorul, înspăimântat aşa cum se cuvine, este invitat să ajungă singur la concluzia că rezultatul va fi unul asemănător – la care nu contribuie decât cu 2 procente din fondurile proprii, câtă vreme Bâle III le pretinde chiar şi băncilor private cel puţin 7,5 procente? “E o dovadă de neseriozitate,” conchide grav Georges Ugeux, care, simţindu-se prea singur ca posesor al acestei angoasante clarviziuni,[8] se şi imaginează în rolul unei Casandre moderne, hiperlucide, dar lipsite de auditoriu.

Şi, într-adevăr, asta dovedeşte multă neseriozitate, doar că neseriozitatea în chestiune nu se referă  la presupusele pericole la care s-ar expune în mod iraţional BCE-ul, ci la divagaţiile unui comentator care n-a înţeles întru totul că e o inepţie să aplici categoriile obişnuite ale economiei financiare unei bănci centrale, o entitate exceptată prin însăşi natura construcţiei sale de la regulile “dreptului comun”. Sursă ultimă şi suverană a creaţiei monetare, o bancă centrală nu dă, prin definiţie, nici măcar o ceapă degerată pe operaţiunile sale fără acoperire, pe ratele sale de solvabilitate sau pe lichidităţile de care dispune (!), căci, riguros vorbind, acestea nu au niciun sens pentru ea; şi chiar dacă, la începutul existenţei sale, a avut nevoie de fonduri proprii, asta s-a întâmplat pentru că trebuia să-şi construiască un sediu şi să-şi finanţeze nevoia de fonduri de rulment (angajări, consum intermediar). În vremuri normale, într-adevăr, banca centrală face profit din operaţiuni obişnuite, graţie cărora reuşeşte să-şi acopere costurile, să plătească dividende acţionarilor (statele), să-şi reporteze profiturile sau să le investească în diverse echipamente. Dar, pentru ea, posibilitatea de a înregistra pierderi sau a-şi “distruge propriile fonduri” este, în principiu, un non-eveniment, din simplul motiv că, fiind ea însăşi emiţătoare a monedei, îşi poate remonetiza pierderile şi, la nevoie, se poate auto-recapitaliza prin creaţie monetară.

Prin urmare, ar cam fi timpul ca unii dintre comentatori să priceapă că este un non-sens să utilizeze categorii economice ordinare când se referă la nişte agenţi economici extra-ordinari. Căci, la fel de inept pe cât este să vorbeşti de “falimentul” unui stat (un stat este suveran şi nu permite să-i fie înstrăinate activele, el sistează plăţile şi trimite lumea-ntreagă la plimbare) este şi să crezi că unei bănci centrale îi pot fi aplicate categoriile economiei bancare obişnuite şi, chiar dacă şi în cazul ei putem vorbi de profituri şi de pierderi, aceste noţiuni nu au exact acelaşi sens şi, evident, nici aceleaşi consecinţe, ca pentru restul lumii, iar asta tocmai pentru că banca centrală este ultima instanţă de validare (sau invalidare) a pierderilor tuturor celorlalţi agenţi dintr-o economie – începând cu cele proprii.

Într-adevăr, când o întreprindere înregistrează pierderi,[9] ea le supune validării băncii sale, care îi va acorda (sau nu) creditul necesar pentru a le depăşi. La rândul ei, banca îşi supune propriile pierderi consolidate, rezultate în urma unor decizii de validare neinspirate, validării eşalonului superior, cel al băncii centrale. Şi apoi? Apoi nimic! Căci banca centrală reprezintă vârful sistemului, adică sursa ultimă şi suverană de validare a tuturor celorlalte validări. La fel cum nu există nori “dincolo” de soare, dincolo de banca centrală nu mai există nimic, perspectivă, fără îndoială, destul de înspăimântătoare pentru toţi cei care cred, asemenea nostalgicilor etalonului-aur, că undeva, în economie, ar exista nişte ultime ancore “reale”, substanţiale, imposibil de contrafăcut.

Ca atare, toţi aceştia vor trebui să fie luaţi cu binişorul înainte de-a li se arăta că, de fapt,  nu-i aşa: în economie, în particular, ca şi în lumea socială, în general, nu există ancore instituţionale, în ultimă instanţă (clauză importantă), nimic altceva decât nişte cristalizări autorealizatoare ale unor credinţe colective…aflate (deci) mereu la un pas de aneantizare. Tocmai de-aceea, nu e chiar “apoi nimic!”. Căci, oricât de excepţională ar fi, banca centrală nu-şi poate eluda condiţia şi, ca orice altă instituţie, nu poate scăpa întru totul de posibilitatea eventualei sale demantelări. Aceasta va lua fie forma unei revolte politice (populare) împotriva orientării sale de politică monetară (direcţie pe care BCE-ul pare atât de hotărât să o adopte…), fie pe cea a unei respingeri a monedei într-o perioadă hiperinflaţionistă, adică atunci când pasivele sale vor fi crescut nu tocmai până într-acolo încât să suscite îngrijorarea atenţilor săi “câini de pază”, ce-i consultă săptămânal bilanţul, considerându-şi marota unanim împărtăşită, ci suficient cât să ajungă, prin difuziune treptată, până la agenţii economici, care vor începe imediat să resimtă excesul de lichiditate de pe piaţă.

În orice caz, ea nu va lua chipul pe care i-l imaginează Georges Ugeux, care confundă băncile centrale cu cele private, şi crede că Lehman Brothers are lecţii preţioase de dat BCE-ului – fără îndoială, pentru a conferi mai multă urgenţă şi consistenţă profesiunii de credinţă a blogului său, care invită la “demistificarea finanţelor”…

…sau să nu-l lăsam deloc în apă?

În această chestiune ridicolă a “băncii centrale ce trebuie recapitalizată” nu sunt, însă, implicaţi doar cei săraci cu duhul, ci, ca de obicei, şi cinicii. La aceştia din urmă nu-i vorba atât de o incapacitate intelectuală, cât de un refuz de principiu al ideii că banca centrală se poate autocredita şi îşi poate monetiza pierderile. Căci, fideli spiritului monetarismului, ideea ca banca centrală să valideze nişte pariuri pierdute, când tocmai ei îi revine funcţia de creditor de ultimă instanţă, care trebuie să-şi lase pasivul, adică masa monetară, să crească, această idee le este nu inaccesibilă, ci de-a dreptul insuportabilă. La fel de insistenţi şi manipulatori, prin utilizarea tuturor mijloacelor de sensibilizare cu putinţă, se dovedesc şi în eternul discurs referitor la “găurile din bugetul propriu” şi la “necesitatea recapitalizării”, care va costa scump ţările acţionare, adică – aici: un neon pâlpâind – pe contribuabil.

Evident, stimatul contribuabil, “luminat” cum se cuvine de aceşti “demistificatori ai finanţelor”, nu prea este în măsură să ştie că ideea refinanţării băncii centrale de către stat este pur şi simplu rizibilă, atâta vreme cât ultima instanţă a acestei refinanţări este banca centrală însăşi! Şi totuşi, doctrinarii ortodoxiei monetariste ar vrea să impună tocmai o astfel de bufonerie. De fapt, “raţionamentul” lor trebuie citit de la coadă la cap, luând aşa-zisele concluzii pe post de premise: pentru că am decis încă de dinainte că Grecia nu trebuie să sisteze plătile, rezultă, mai mult dintr-o necesitate funcţională decât dintr-una logică, că intrarea în incapacitate de plată este – trebuie să pară – un eveniment catastrofal pentru banca centrală – când, de fapt, nu-nseamnă nimic pentru ea (ceea ce, de altfel, este absolut firesc, dacă ţinem cont de mărimea creanţei).

Contagiunea

Dacă această parte mai “tehnică” a oracolului nostru nu valorează mare lucru, cea care, uşor angoasată, încearcă să străpungă misterele “contagiunii” – ce alte ţări vor urma la rând după eventuala ieşire a Greciei din zona euro? – este,
totuşi,  demnă de luat în considerare. Din păcate, cum suntem împotriva eviscerării păsărilor şi a heremeneuticii zaţului de cafea, răspunsul la această întrebare este…că nu avem niciun răspuns. Oricum, nu unul cert. Căci, farmecul aparte al dinamicii pieţei face ca un eveniment dat să nu îşi dezvăluie ultimele consecinţe decât prin intermediul judecăţii şi opiniei colective a lumii financiare – imposibil de prezis ex ante…Ca atare, în teorie, ieşirea Greciei ar putea fi primită, la fel de bine, cu un oftat de uşurare – debarasată de cadavru, moneda europeană o porneşte din nou, cu dreptul – sau cu frica efectului său de domino. În practică, balanţa va înclina, probabil, către această a doua variantă, din motivul pe care l-am menţionat deja, anume că Grecia nu este decât purtătoarea de drapel a unei mişcări mult mai generale şi că ceea ce i se întâmplă acum li se va întâmpla, într-o mai mică sau mai mare măsură, tuturor celor care urmează aceeaşi cale.

În curând, Portugalia ar putea apela la o a doua tranşă de fonduri de salvare, dar acestea constituie un motiv de îngrijorare mai ales în cazul Spaniei, unde accentuarea recesiunii şi imposibilitatea îndeplinirii obiectivelor de reducere a deficitului şi le dispută cu gravitatea crizei bancare, cele două întreţinând, de altfel, nocive interacţiuni. Căci, în urma spargerii bulei imobiliare, tocmai prăbuşirea creşterii a fost cea care a scos la iveală volumul masiv de creanţe toxice din sistemul bancar – potrivit Băncii Spaniei, 8,4% dintre credite sunt dubioase. Chiar dacă atenţia tuturor s-a concentrat asupra Bankiei, un conglomerat înjghebat la repezeală şi naţionalizat la fel de iute  pentru a salva de la dezastru şapte case de economii (cajas), restul sistemului bancar spaniol nu stă nici el mai bine, după cum o demonstrează recentul val de scăderi de rating anunţate de Moody’s. În ceea ce priveşte nevoia de finanţare pentru recapitalizarea sistemului bancar spaniol, estimările vehiculate pe piaţă sunt dintre cele mai imprecise – până la 60 sau chiar 80 de miliarde de euro. Cât dintre acestea va fi asumat de băncile private şi cât de către stat – care chiar nu are nevoie de asta acum – nimeni n-o ştie, deocamdată. Între timp, deteriorarea situaţiei băncilor ameninţă să declanşeze, dintr-un moment într-altul, o panică bancară, după exemplul Bankia, care a pierdut peste un miliard de euro în doar câteva zile, sistemul bancar în ansamblul lui acuzând pierderea a peste 31 de miliarde de euro într-o singură lună…Principalele inconveniente ale unei astfel de panici sunt faptul că loveşte fără niciun avertisment şi că, odată depăşit un punct critic, scapă de sub control şi ameninţă să destrame întreaga economie – exact ce-i mai lipseşte Spaniei în clipa de faţă…

Prin urmare, a spune că Spaniei nu-i mai trebuie decât o scânteie pentru a sări în aer nu înseamnă mai nimic. Aprinderea fitilului ce-i traversează graniţele prin intermediul pieţelor n-ar face decât să spulbere şi ultimele iluzii: FESF-ul, chiar şi transformat în MES, şi asistat, în cele din urmă, de FMI, instituţii ale căror resurse comune au fost suplimentate printr-o ultimă sforţare până la 750 de miliarde de euro, gata să fie puşi (efectiv?) pe piaţă, nu se mai află la înălţimea unui client cum e Spania, cu-atât mai mult după retragerile făcute de Grecia, Portugalia şi Irlanda…şi fără măcar să mai amintim de eventualitatea ca acestora să le urmeze şi Italia. Iar dacă, printr-una dintre aceste contagiuni funeste (şi foarte probabile) cărora numai piaţa le cunoaşte secretul, ieşirea Greciei din zona euro ar determina investitorii să se întoarcă împotriva Spaniei şi a Italiei, am putea spune că moneda unică europeană şi-a cam trăit traiul.

Nefasta economie a “uitării poporului”

Cu toate astea, pentru a descoperi ce stă cu-adevărat la baza acestui dezastru, trebuie să ne reîntoarcem la partea politică a economiei politice europene, remarcând că, între ianuarie, când programul LTRO al BCE este întâmpinat (pentru a nu ştiu câta oară) cu strigătul “criza s-a sfârşit”, şi mai, când totul este din nou trecut prin foc şi pară, principala diferenţă este că poporul, în cazul de faţă, cel grec, a vorbit. Trebuie s-o spunem din nou –  tocmai în acest punct se despart apele, aici se distanţează “ştiinţa economică” de economia politică. Căci, la fel cum nişte patroni, căzuţi pradă iluzoriului lor ideal, pot împinge fără mare greutate raţionamentul economic până într-acolo încât să enumere liniştiţi avantajele salariului zero,[10] la fel şi guvernanţii europeni ai zilelor noastre urmează fără crâcnire logica ajustării structurale cu o rată a şomajului de 25%, o rată a sinuciderilor în creştere şi o speranţă de viaţă din ce în ce mai mică,[11] până când…Până când cei “interesaţi”, adică cei ameninţaţi de şomaj, sinucidere şi de o viaţă mai scurtă, sfârşesc prin a ne reaminti de existenţa lor, material uman considerat în genere drept o cantitate neglijabilă, dar care, din timp în timp, îşi recâştigă calitatea de subiect politic, reafirmându-şi interesele vitale cu o violenţă proporţională, uneori, refuzului cu care au fost trataţi.

La nivel colectiv, calitatea de subiect politic poartă numele de “suveranitate”. Dacă vrem să aflăm care este cea mai mutilantă dintre tarele construcţiei europene, aici, şi nu în defectuoasele legături economice pe care se încăpăţânează să le stabilească, trebuie să o căutăm: o construcţie politică lipsită de subiect, adică de popor, iată extravagantul experiment istoric în care se va fi angajat Uniunea Europeană. Pieţe financiare, legi impuse prin tratat, guverne de tehnocraţi ilegitime, strategii de piaţă dictate de BCE,[12] proconsuli (în general, nemţi) cu misiunea de a prelua pârghiile puterii,[13] şi alte forme de punere sub tutelă intermediate de “troika”: o extraordinară coaliţie de forţe extra-politice care lucrează, cu sau fără ştiinţă, la distrugerea corpului social. Şi, inconştient, chiar la distrugerea Europei – de unde se vede că anumite tipuri de “economie” sunt cu-adevărat ruinătoare.

“Pacea şi prietenia între popoare” – ziceau ei…

Iată că deja avem câteva splendide rezultate: turişti germani agresaţi în Grecia, pagini întâi injurioase, cum este, spre exemplu, cea din Focus, cu a sa Venus din Milo arătându-ne degetul mijlociu, sau altele, care pretind vânzarea Cicladelor sau a Acropolei, pancartele manifestanţilor greci, înfăţişând-o pe Angela Merkel în uniformă nazistă, sau faimosul “grup operativ” al lui Reichenbach, rebotezat “Third Reichenbach” – pacea dintre popoarele Europei face progrese uimitoare chiar sub ochii noştri. Ne mai amintim că, pe când erau epuizaţi, în corzi, supuşi tirului constant al dezbaterilor, ultima redută a partizanilor “da”-ului (pentru tratatul de la Maastricht şi pentru TCE-ul din 2005), acel buncăr considerat indestructibil, consta în silabisirea neîncetată a mantrelor “pace veşnică” sau “prietenie între popoarele Europei”. Pentru pace trebuia să acceptăm o bancă centrală independentă, o competiţie reală şi pactul de stabilitate, pentru cel mai preţios dintre bunuri, în numele căruia trebuia să înghiţim orice. Chiar şi acum, dacă s-ar organiza un referendum în legătură cu TSCG, fără nicio îndoială că “pacea” ar reveni, ca de fiecare dată, pe buzele tuturor.

Doar că, iată: această “Europă a păcii” este, de fapt, o maşină de distrugere socială ce dă naştere la războaie. Şi încă unele intestine, dat fiind că, de ceva timp încoace, extrema dreaptă renaşte aproape pretutindeni, doar că acum, sub forme mult mai violente – căci intrarea unui partid nazist în parlamentul european (e vorba de Zorii Aurii greceşti) este, orice s-ar spune, o realizare remarcabilă. Celor care s-au străduit ani de-a rândul să demonteze orice posibilă legătură între progresul extremismului de dreapta şi flagelul neoliberal, îndeosebi cel european, le va fi mult mai greu să susţină că nu există nicio relaţie cauzală între dezastrul economic grec şi ascensiunea Zorilor Aurii…De netăgăduit, însă, este că există un popor abuzat din punct de vedere social şi considerat irelevant din punct de vedere politic, o combinaţie care şi-a dovedit deja toxicitatea în istorie. Ca atare, Europa va fi judecată după rezultatele sale: regresii sociale fără precedent şi reapariţia unor posibilităţi pe care le credeam definitiv revolute, cum este cea a unei lovituri de stat militare în Grecia, spre exemplu (care s-ar produce fără greş în situaţia în care falimentul ţării ar pune în pericol plata salariilor militarilor).

Război intern, dar şi război extern, deocamdată, din fericire, doar sub forma unei animozităţi între popoare, o animozitate ce ridiculizează pompoasele preambuluri ale tratatelor europene, şi pe seama căreia ar trebui, evident, puse şi tensiunile greco-germane pe care de-abia le-am amintit, dar şi incredibilul fapt că în Europa de astăzi putem auzi din nou un discurs precum cel al deputatului (european) britanic Nigel Farage,[14] care se îngrijorează cu privire la “dominaţia” – nu hegemonia, ci chiar dominaţia… – unuia dintre statele-membre (e vorba de Germania, fireşte), fapt cu-atât mai puţin anodin cu cât face referire directă la dominaţia celui de-al Treilea Reich şi la războiul mondial pe care a trebuit să-l purtăm pentru a o înlătura!

Evident că discursul europenist s-a grăbit să descalifice acest tip de abordare, considerând-o patent eurofobă (Farage este membru al UKIP, partid britanic declarat anti-european), fără a fi capabil, ca de obicei, să distingă între două operaţiuni intelectuale atât de distincte pe cât sunt cea de a aproba ceva şi cea de a identifica un simptom. Chiar şi celui mai habotnic dintre proeuropeni simpla constatare că astfel de lucruri, până foarte de curând indicibile, sunt spuse din nou, ar trebui să-i tragă nişte semnale de alarmă. Oricât de neplăcut ar fi, va trebui să recunoaştem că obiectul lor esteGermania. Mai rău, să admitem că atât argumentele, cât şi ţinta lor, nu sunt cu totul nefondate! Într-un moment în care până şi Ţările de Jos, cele aflate dincolo de orice bănuială, se confruntă cu derapaje bugetare şi turbulenţe politice provocate de austeritate, într-un moment în care, de la pieţele financiare şi FMI până la presa financiară anglosaxonă cea mai angajată ideologic în favoarea neoliberalismului, se clamează aberaţia politicilor autodistructive de restricţie bugetară, devine din ce în ce mai clar că încăpăţânarea doctrinară a Germaniei poartă întreaga vină pentru catastrofa europeană. Şi realizăm în sfârşit, în toată amploarea sa, aberaţia inaugurală ce constă în a impune tuturor modelul unuia singur. Hotărât lucru, Germania ne costă…Deşi ne înfrânăm impulsul de a vedea  în actuala devastare economică şi socială o nouă manieră de a trece continentul prin foc şi sabie, această îndărătnicie a ei, şi nimic altceva, este pe cale să ruineze Europa.

Ca s-o terminăm odată cu pacostea asta de “cuplu franco-german”…

Dacă tot am ajuns în acest punct, n-ar fi total lipsit de interes s-o confruntăm, în trecere, cu propriile-i contradicţii. Căci, această Germanie a rigorii bugetare este una şi-aceeaşi cu cea care nu ezită să pună pe masă 100 de miliarde de euro pentru a salva banca Hypo Real Estate de la supraîndatorare. Să nu existe chiar nimic în acest caz care să nu fie inspirat întocmai din colosalul scandal al salvării băncilor şi statelor? Unele vor fi salvate cu 0% dobândă, iar celelalte vor plăti o dobândă de 5% către FESF şi FMI. Celor dintâi li se vor da, deci, bani gratuiţi şi, colac peste pupăză, nici nu li se va pune vreo condiţie: a auzit cineva să li se fi cerut băncilor ceva în schimb pentru salvarea lor…şi pentru uriaşul dezastru pe care l-au provocat? Celorlalţi, bani scumpi şi, pe deasupra, condiţionalitatea ajustărilor structurale! Dar am lăsat ce era mai bun pentru la urmă: această Germanie atât de intransigentă, care ar prefera să lase întreaga Europă să se zbată în agonie decât să permită cea mai măruntă finanţare monetară a statelor, nu are, evident, nicio problemă cu o creaţie monetară de sute de miliarde de euro, atâta vreme cât ea se îndreaptă către bănci,[15] şi poate că tocmai acest gen de “diferenţieri” conturează cel mai pregnant adevăratul chip al ortodoxiei…

A sosit momentul să ne trezim şi să ne dăm seama că nu vom găsi nicio soluţie pentru supravieţuirea monedei europene şi, de fapt, a întregii Uniuni, fără o modificare radicală a poziţiei germane – şi acceptarea tuturor lucrurilor pe care le-a refuzat dintotdeauna: regândirea din temelii a misiunii băncii centrale, permiterea unor acţiuni punctuale de creaţie monetară în beneficiul statelor, abandonarea dogmei echilibrului fiscal structural, controlul capitalurilor, etc. – e suficient să le-nşirăm şi ne dăm seama imediat cât sunt de probabile…Prin urmare, soluţia nu se află la Berlin, ci la Paris! Ea presupune a renunţa, în sfârşit, la catastrofalul mit al “cuplului franco-german” şi a accepta să intrăm într-o confruntare făţişă cu Germania. În fond, după căderea zidului, ea şi-a impus ultimatumul întregii Europe, cu Franţa-n frunte: fie adoptaţi necondiţionat modelul meu de politică economică şi croiţi moneda euro conform directivelor mele, fie mă îndepărtez de Europa şi mă apropii de Rusia. Ca atare, a venit timpul să-i prezentăm şi noi un ultimatum de sens opus, dar cu-atât mai legitim cu cât ţine de interesele vitale ale popoarelor europene: dacă Europa e pierdută urmând modelul german, trebuie să-l abandonăm, sau construim o altă Europă, fără voi.[16]

Să fie, însă, cu mult mai mare, probabilitatea adoptării unui alt model? Printr-un reflex atât de bine însuşit încât a devenit cvasi-reptilian, prima mişcare a elitelor franceze ajunse la putere, îndeosebi a celor “socialiste”, este efectuarea unui pelerinaj laBerlin, pentru a psalmodia gloria indestructibilă a cuplului franco-german. Tranzitivitatea spune, însă, că dacăGermaniaa devenit nefastă pentru Europa, şi acest cuplu e la fel. Din păcate, mi-e teamă că doar nişte evenimente de foarte mare amploare, cum ar fi prăbuşirea întregului sistem bancar european, ar putea determina actuala putere socialistă franceză să iasă, într-un final, din starea sa de stupefacţie, să-şi lase sfiiciunea la o parte şi să descopere – tautologic, fireşte! – că, odată Europa în ruine, conceptul de motor franco-german al Europei îşi cam pierde sensul…Şi să-şi dorească să construiască altceva.

Traducere: Alexandru Macovei

[1] Vezi Crise, la croisée des chemins şi En route vers la Grande Dépression?, la Pompe a Phynance, mai 2010.