” Tineretul, chiar dacă strivit în interiorul relațiilor economice dominante care îi conferă un loc din ce în ce mai precar și manipulat mental de producția de subiectivitate colectivă a mass-mediei, își dezvoltă totuși propriile lui distanțe de singularizare față de subiectivitatea normalizată. Din acest punct de vedere, caracterul trans național al culturii rock este cât se poate de semnificativ, acesta jucând rolul unui fel de cult inițiatic capabil să confere o pseudoidentitate culturală unor mase considerabile de tineri și permițîdu-le să-şi constituie un minimum de Teritorii existențiale.” Félix Guattari Cele trei ecologi, revista Idea, trad. Bogdan Ghiu, Cluj, 2011.
Acest text interoghează o experienţă trecută, a grupării alternative (punk) din Craiova anilor ’90. Cum a fost posibilă apariţia unui astfel de fenomen? A fost el în România doar manifestarea adolescentină şi târzie a ceva ce în Occident începuse să apună? Poate acea experienţă să se reinventeze? Ce mai poate fi revalorificat astăzi din ea? Cum a fost investit spaţiul urban de către grupurile alternative? sunt câteva din întrebările care au motivat bricolările subiective care urmează.
Mai întâi de toate trebuie să precizăm ceea ce acest text nu poate fi. În primul rând, el nu încearcă să se substituie discursului sociologic asupra grupurilor alternative, underground sau marginale, asupra culturii populare sau a celei a fanilor. El nu preia nici definiţia demonetizată a punkului ca mişcare de tineri rebeli a căror revoltă este îndreptată împotriva sistemului, oricare ar fi el, şi care şochează establishmentul prin comportamente excentrice. Textul nu are nici ambiţia de a chestiona fundamentarea teoretică sau ideologică a unei astfel de mişcări culturale. Este poate un pic din toate acestea. El e motivat de explorări subiective care fac loc unui joc de idei, de păreri sau afecte şi exprimă o repoziţionare necesară în raport cu trecutul, nu foarte îndepărtat, şi mai ales cu prezentul imediat. De altfel analiza grupurilor subculturale sau marginale cum este punk-ul rămâne un subiect deschis iar memoria culturală, evanescentă, tinde să scrie şi să rescrie constant trecutul. Ne asumăm prin urmare unele excese subiective.
Pentru început ar trebui poate reamintit că în România anilor ’90 se trăia într-o precaritate socială şi economică accentuată, dar sub spectrul abstract al libertății. Atunci, și poate încă și azi, împlinirea nu venea dintr-un aici şi acum, ci dintr-un afară fantasmat şi suprainvestit subietiv. Imediat după căderea Cortinei de Fier în 1989, pentru români visul de a călători liber în Occident devenea palpabil. Una dintre formele cele mai tenace de escapism generate de epoca comunistă a fost, la modul propriu, chiar obsesia fugii peste graniţe. Pentru majoritatea românilor Occidentul era identificat cu un spaţiu edenic, al libertății, al desăvârșirii materiale, culturale şi sociale. Această dorinţă nu a reuşit să se împlinească decât pentru puţin timp, până în 1992, când graniţele s-au închis din nou. Acel dincolo a rămas în continuare pentru cei mai mulţi un teritoriu imaginar. Cu toate acestea, noi fluxuri de idei, persoane sau obiecte au început să facă din ce în ce mai uşor breşe în frontierele proaspăt închise.
În acest context trebuie plasată apariţia manifestărilor subculturale, underground din România. Întâlnirea cu muzică, şi în special cu muzica punk, este unul dintre acele evenimente majore care au marcat adolescenta multor tineri din ţară. Acest gen muzical a pătruns şi în Craiova înainte de revoluția din ’89 prin radiourile străine și prin cei care aveau contacte cu prieteni sau rude din Occident. El a fost sinonim încă de la început cu o formă de exprimare a libertății şi era în felul sau un manifest cultural inmanifestabil pentru acea perioadă. Imediat după căderea comunismului cei câţiva privilegiaţi care au avut un contact mai vechi cu muzica punk au diseminat cu rapiditate « genul ». Pe fondul beției cu libertate și de bruscă democraţie, al dezorientării majore al anilor imediat următori Revoluţiei, al lipsei coerenței reperelor sociale și modelelor în rândul tinerilor, curentele contra culturale si subculturale precum punk-ul au câştigat tot mai mulţi adepţi în România. Dacă înainte de ’89 erau mai puţin de zece fani ai genului, în 92 numărul acestora a crescut la câteva sute pentru ca în următorii ani să ajungă la câteva mii.
Acest detur temporal ne permite să avem o reprezentare mai bună a ceea ce a însemnat experienta unui astfel de grup. O scurtă incursiune în trecut este o etapă importanta pentru a înţelege ce s-a întâmplat cu noi atunci, ce forţe şi ce intensităţi ne traversau, mai ales că azi o astfel de experienţă riscă să fie minimalizată şi să fie considerată anacronică. Ea mediază însă o repoziţionare necesară cu trecutul nostru şi ne dă posibilitatea să înţelegem cine suntem noi astăzi.
În cele ce urmează, decât să ne întrebăm dacă a existat un specific al acestor grupuri subculturale româneşti, o să fie vorba mai degrabă de percepţia subiectivă din interiorul grupului, a ceea ce am crezut noi că era altfel. Aceasta justifică faptul că se va face referire în continuare doar la fenomenul subcultural punk din Craiova anilor ’90 deşi probabil că aceste consideraţii pot fi aplicate şi altor manifestări marginale din diverse locuri. Grupurile subculturale din România se numără printre agenţii sociali importanţi ai spaţiului public după 1989 şi pot fi considerate o avangardă a repracticarii acestuia. Este indubitabil că astfel de prezenţe sunt legate de dis/funcţionalitatea spaţiului public post/comunist, heterogen şi echivoc, dar şi de un context ideologic şi social instabil. Moştenirea unui spaţiu urban precar, fără practicare efectivă, fără proiect civic dar « liber de proiect », a contribuit cu siguranţă la coagularea unui astfel de grup.
Una dintre problemele făcute vizibile de existenta grupurilor alternative după anii ‘90 a fost destructurarea spaţiului public după o lungă perioadă de gestionare politică şi ideologică a oraşului de către puterea comunistă. Grupurile alternative se lăsa modelate şi modelează la rândul lor ambientul în care se înscriu şi cu care se relaţionează. Ele pot fi înţelese in primul rand ca feluri de a fi în stradă, caracterizate prin prezenţa, expunere şi vizibilitate dar şi ca o modalitate de raportare activă la oraş prin iruperi în spaţiul urban, mai mult sau mai puţin revendicative. Strada, ca spaţiu intersubiectiv, de interacţiune, este un spaţiu democratic prin excelenţă. Or, dacă ne gândim la spaţiul public ca la un loc de intersecţie, de relaţionare, de întâlnire, atunci putem spune că astfel de grupuri deschid noi posibilităţi de investire a oraşului, dincolo de practicile oficiale şi impuse. Un astfel de grup experimentează în mod dinamic urbanul prin recursul la manifestări, la forme de afişaj stadal, la nomadism, printr-o investire fizică şi afectivă a spaţiului public. Aceste practici dezvoltă modele de comportament care intră în concurenţă cu socialul instituit şi cu uniformizarea comportamentelor urbane.
Pe de o parte există o diferenţă marcantă între practicarea spaţiului urban de către grupurile alternative în România anilor ‘90 şi cele Occidentale. Ea ţine, după părerea noastră, de felul în care este investit centrul oraşului. În România, grupurile alternative nu evoluau, aşa cum se întâmplă în Occident, la periferie, ci în centrul oraşului, pentru că centrul, în anii ’90, îşi pierduse puterea simbolică a anilor de dinainte de ’89. Pe de altă parte aceste grupuri au fost decalate ideologic faţă de alte grupuri din Occident. Spre deosebire de Occident, unde grupurile underground se poziţionau politic la stânga, în România ele au apărut mai degrabă că apolitice. Particularitatea românească ţine de faptul că acestea veneau pe fondul unei crize postcomuniste, generalizată la nivel social, identitar şi politic. Aceasta nu înseamnă că membrii acestor grupuri, cum a fost cel din Craiova, nu au fost seduşi de unele idei politice, printre care şi anarhismul. Back-groundul politic nu este însă definitoriu, ceea ce îi constituia ca grup nu ţinea în mod strict de o astfel de identificare.
Ele au avut totuşi câteva dimensiuni comune: cea politică – prin recursul la ideea de anarhism, cea estetică – exprimată în muzică şi dans şi o dimensiune etică – exprimată prin asumarea unor conduite militante.
Recursul la anarhism, înţeles mai degrabă implicit atunci, poate fi văzut în acest caz nu că program politic, nici ca ideologie, ci ca o luptă fără centru şi fără verticală. Altfel spus, era vorba de o luptă colectivă, în acelaşi timp singulară în raport cu un cotidian perceput ca precar, închis şi imobil. In ceea ce priveşte dimensiune muzicală a punkului, se poate spune că dincolo de simplitatea imediat definitorie, ea deschide posibilitatea unei creativităţi comune, directe, relaţionale. Pogo, ca formă de (non) dans intensiv, corp la corp, fără structură, fără reguli, în care trupurile se ciocnesc aleatoriu, anonim şi impersonal, este generator de energii dezindividualizate. Etica grupului se manifesta prin conduite elementare, crude, prin forme de deriziune în faţa moduri de elevare socială, artificialităţii discursurilor şi oricăror forme de constrângere a dispozitivelor sociale. Conduitele, acordurile şi dansul curentelor subculturale nu ar trebui reduse la simple forme de apartenenţă, nici la simple forme de exteriorizare, ci la manifestări ale unor rezonate afective, ale unor relaţii colective dincolo de identitatea subiectivă. Până la urmă, orice formă de manifestare culturală, fie ea dans, poezia, muzică sau performance, este mai mult decât o formă de exprimare subiectivă. Ele sunt modalităţi ale unor « deteritorializari » artistice care fac posibilă crearea unor teritorii reale, imaginare şi simbolice, alternative presiunii uniformizatoare ale normelor sociale. Se poate spune, pe această bază, că grupurile subculturale româneşti au fost o reinventare viabilă a fenomenului muzical occidental, chiar dacă decalate în timp şi în spaţiu și fără a se ridica la anvergura celor din Vest.
Coeziunea grupului, aşa cum l-am experimentat noi, ţinea mai degrabă de aceste modalităţi de a fi împreună decât de o viziune coerentă a ceea ce ar fi trebuit să fie ideologia unui grup militant. Aşadar, mai important decât găsirea cu orice preţ a unei originalităţi româneşti a acestei mişcări, mai bine ar fi să ne întrebăm de ce şi cum ea a funcţionat în primul rând că grup. Problema grupului nu este anodină, ea a fost şi este miza multiplelor forme de rezistenţă politică. Problematizat astfel, exemplul grupului din care noi am făcut parte ne permite să ne întrebăm mai departe care au fost şi sunt practicile noastre sociale, urbane, estetice şi ce tip de grup putem noi forma în structura actuală a raporturilor de putere. O perspectivă asupra punkului romanesc că formă de rezistenţă la formele de putere dominante pare totuşi nesatisfăcătoare pentru că s-ar putea deduce că ea a fost doar o reacţie la puterea politică de atunci. Ea trebuie înţeleasă mai degrabă ca o deschidere spre interferenţe şi alterări subiective, spre noi forme de comunicare.
Ce însemnătate a avut de fapt o astfel de mişcare? Se poate spune aşadar că a fost vorba de (re) câştigarea unor spaţii de devenire altfel, de (re) inventarea de noi relaţii dincolo de limitarea lor instituţională, de codajul social, ale identităţile colective fixe. În alţi termeni, se poate vorbi de o transformare a raportului cu sine al subiecţilor ca răspuns la formele de implozie socială, prin inventarea individuală şi colectivă a unei « micropolitici » imediate, cotidiene. Cu siguranţă că astfel de grupuri continuă să existe şi astăzi şi că formele de rezistenţă sunt multiple şi în continuă reinventare. Credem însă că merită interogat acest fenomen care a fost pentru noi o experienţă personală şi socială a unei altfel de subiectivări, a unor forme de relaţionare altfel, diferite de formele stereotipizate prescrise de ambientul social. Experienţa din interiorul grupului poate fi gândită ca o serie de practici care permit resingularizarea raporturilor cu sine şi cu ceilalţi prin inventarea unor relaţii de amiciţie, solidaritate, etc. Aceste practici presupun temporizări decalate faţă de un timp social impus. Practici precum mersul pe jos, întâlnirile, cititul, concertele, disponibilitatea, se opun imperativelor vitezei, accelerării, performanţei, competiţiei.
Crizele de astăzi cer reînnoirea practicilor sociale, practicilor estetice, practicilor de sine şi raporturilor cu ceilalţi. Experienţa grupurilor alternative cum este punk-ul nu trebuie văzută că un experiment muzical, social sau politic care şi-a trăit perioada sa de glorie, ci ca o sursă de problematizare a prezentului. Era – şi încă mai poate fi, dar în alt mod, reinventat – o alternativă contra închiderii şi uniformizării, contra replierii identitare, a funcţiilor şi rolurilor de putere. Astfel, problema punkului, aşa cum o vedem noi, nu e importantă doar ca o reciclare a unei memorii individuale sau culturale ci prin faptul că poate chestiona modurile noastre actuale de a fi. De ce nu mai sunt posibile astăzi astfel de forme de relaţionare şi de ce n-ar fi tocmai astfel de grupuri un laborator/şantier pentru reinventarea unor forme de viaţă alternative? Astfel de modele ne sunt la îndemână. La urma urmei, nimic nu prevestea apariţia şi amploarea pe care a luat-o fenomenul punk în România, în Craiova, în anii ’90. Deşi poate părea nostalgică, o astfel de întrebare merită pusă în contextul actual, în care noile tehnologii sau neoliberalismul dublează reminiscenţele postcomuniste, determinând moduri de relaţionare caracterizate mai curând prin « deposedare » şi « separare ».
Fără a intra în detalii, ni se pare important să amintim câteva dintre efectele acestei duble mişcări, deposedarea (de sine) şi separarea (de alţii): tendinţa de sedentarizare a raporturilor sociale, de birocratizare a vieţii cotidiene, de degradare a valorilor culturale din ce în ce mai supuse la standardizarea mass-media, la imperativele orientate spre consum. Branşarea continuă la noile tehnologii determină efecte de însingurare, de incapacitate de acţiune sau de a ieşi din lumea imaginară, repliere pe sine însuşi şi pe preocupările imediate, imposibilitatea de a mai face grup. Cartografia unor astfel de transformări care se manifestă azi în societate ne poate conduce uşor cu gândul la un impas. Ea reaminteşte însă mai degrabă urgenţa reinventării unor noi forme de viaţă împreună. Putem spune că punk-ul, aşa cum l-am experimentat noi, poate fi înţeles în fond că o artă de a trăi, altfel, şi poate inspira modele alternative la uniformizarea şi izolarea socială.
Multumesc Alinei Popescu pentru incurajare si sugestii.