TEMA: Alegerile prezidențiale
Cine se plânge de oferta de candidați la prezidențialele din această toamnă și acuză imposibilitatea alegerii e chiar o persoană imposibil de satisfăcut. În fond, poate mai mult ca oricând, tura asta avem o paletă de personaje prezidențiabile care nu doar că acoperă toată gama de figuri politice relevante produse de epoca și contextul nostru, dar în care, mai mult de-atât, și tocmai spre deliciul alegătorului, unele din aceste figuri sunt dedublate, triplate, sau chiar ubicuizate. De-o parte, obișnuitul Tony Blair carpatin, exponentul neoliberalismului cu etichetă de centru-stânga, dar care s-a distins deja de avatarii săi europeni prin aceea că, acolo unde aceștia temperează direcția neoliberală din economie cu o direcție ceva mai progresistă în politicile culturale, el îneacă neoliberalismul măsurilor socio-economice într-un neoconservatorism viguros în materie de deschidere culturală. De partea cealaltă – deci tot la dreapta – avem nu mai puțin de trei urmași, mai mult sau mai puțini legitimi, ai apolitismului stat de drept + economie liberă, trei pretendenți la rolul de portavoce a societății civile: mai întâi, o dedublare a moștenirii prezidențiale, în care persoana (și unsul direct al) președintelui se despart fatal de vocația și discursul prezidențial, separate și reîncărcate așa cum se cuvine în figura unui independent; plus, pentru nostalgicii lumii fermecate a imperiului austriac și a modernității precomuniste, varianta de apolitism în haine de neamț responsabil și cumsecade și, mai important decât orice (pentru contrastul cu „sistemul ticăloșit”), complet lipsit de umor. În rest, naționalismul – lipsit de reprezentant direct – e împărțit frățește de cel puțin trei candidați din patru, iar antisistemul, așa cum îi stă bine, e proclamat la unison de toți candidații.
Pe scurt: Tony Blair, Carol I, Nelson Mandela și Elena Băsescu – niciodată lipsa de orizont politic nu a fost mai spectaculos reprodusă de figurile potențialilor prezidențiabili, niciodată neputința de auto-reprezentare și auto-guvernare a societății nu a fost mai pestriț transpusă în variantele de auto-reproducere pe care statu quo-ul ni le oferă cu generozitatea sa democratică. Și cum, în fond, alegerea adevărată, pură, e chiar cea care nu se poate agăța de vreun temei exterior ei, alegerile din această toamnă, prin deplina arbitrarietate și interșanjabilitate a figurilor prezidențiabile, duc, în sfârșit, libertatea politică și democrația românească la împlinirea lor. În sfârșit, alegerea e perfect liberă și perfect balansată pentru că orice am alege, cam tot aia e.
Prin urmare: cu ce ne vom plictisi și la ce ne vom gândi în timpul iminentelor alegeri prezidențiale? Așteptăm textele dumneavoastră începând din 1 octombrie.
Texte:
- Ce reprezintă Victor Ponta?
- Ce reprezintă Monica Macovei?
- Cea mai importantă miză în alegerile prezidențiale nu este controlul monocratic asupra instituțiilor judiciare Ovidiu Gherasim-Proca
- Update: Monica Macovei: Program împotriva sărăciei = Pogrom împotriva săracilor. Portrete de candidaţi (I) /
- Somație
- Punctele Somației CriticAtac: programul e mai important decât președintele /
- Băsescu și capitalismul / de Florin Poenaru
- Candidaturile feminine la prezidenţialele din 2014, un rău necesar? /