Nimic nu defineşte mai bine schimbările urbane ale ultimilor 15 ani ca seria impresionantă de creşteri dramatice a chiriilor, evacuări violente ale grupurilor vulnerabile social, gentrificarea accelerată a marilor centre urbane, segregarea socială însoțită de criminalizarea sărăcilor sau prezența de zi cu zi, tot mai comună, a persoanelor adulte fără adăpost (PAFA). Vocabularul autorităţilor, cuprinzînd cuvinte precum regenerare urbană, retrocedare sau patrimoniu, ascunde de fapt aceleaşi lucruri în ciuda tonului optimist.
Complicitatea structurală a autorităţilor cu sectorul privat în privinţa locuinţelor a însemnat o treptată lichidare a fondului locativ de stat către beneficiul cumpărătorilor de drepturi litigioase și al companiilor imobiliare. Controversata lege 10, în ciuda impactului social imens pe care l-a avut în ultimii 13 ani, a fost discutată în termenii ridicolului: palate ce găzduiau ministere retrocedate ultimului nepot al unei prinţese, o mafie imobiliară surprinsă mereu doar în caracteristicile ei etnice (cazul Timișoarei). Poveștile picante ale oamenilor și instituțiilor care au locuit, locuiesc și vor locui în aceste imobile au șters povestea celor care, cel mai probabil, nu vor mai locui nicăieri. Legea 10 a creat un amplu fenomen social prin care foştii chiriaşi la stat (prin ICRAL şi apoi AFI) au fost identificaţi ca indezirabili. Zeci de mii –doar în Bucureşti – de plătitori de chirii la stat au fost daţi afară din case fără alternative sustenabile, creând un adevărat circuit al evacuaţilor: familii evacuate din Centrul Vechi ajung la rude în zona Matache, evacuate de acolo şi împrăştiindu-se apoi prin sectorul 3, pe strada Vulturilor, de exemplu. De la Eforie şi până la Baia Mare, trecând pe strada Coastei – Cluj şi Sabinelor şi Vulturilor în Bucureşti, comunităţi întregi sunt evacuate, strămutate, abandonate de stat. Şi aproape fără excepţie, „pacificate” de brigăzi în armuri ale poliţiei locale şi jandarmeriei.
Rasismul şi discriminarea etnică sunt componente esenţiale în procesul injustiţiei locative post-decembriste. Muncitoarea necalificată din fosta industrie socialistă şi urmaşii ei, zilierii urbani, persoane rome. Aceeaşi muncitoare este cea căreia i s-a repartizat o locuinţă într-o casă istorică şi cea care plătea chirie la stat în anii nouăzeci. Fără a fi avut vreodată proprietăţi sau un alt tip de capital, această muncitoare şi copii săi devin non-subiecţii politici ai capitalismului bulei imobiliare, ajungând în stradă.
Portretul acesta, deşi paradigmatic, spune însă doar o parte din poveste. Criza financiară din 2009, în care specula imobiliară alături de piața riscantă de credit au jucat un rol cheie, e un indiciu al profunzimii injustiţiei locative la nivel global. Chiria lunară în creștere şi rata pentru casă au reieşit ca resorturi fundamentale ale capitalismului contemporan, instrumente financiare de control eficient al unor populaţii întregi și totodată unelte de demobilizare politică. Dacă capitalul traversează liber graniţele, chiriaşii şi plătitorii de rate sunt captivi între patru pereţi și ai dosarelor Biroului de Credit. Dar, aşa cum chiria şi ipoteca sunt instrumente privilegiate ale exploatării, tot aşa ele ne pot indica o ţintă pentru rezistenţă. Lupta pentru justiţie locativă este una ce transcede clasele şi cetăţenia.
Care au fost mecanismele instituționale care au permis boomul imobiliar al anilor 2000 sau inegalitățile structurale deja existente ce l-au făcut posibil? Care a fost rolul jucat de piața de credit, împreună cu sprijinul constant acordat de stat sectorului bancar, în declanșarea crizei anilor 2008-2009, criză care a afectat piata imobiliara până de curand? În ce fel rasismul si clasismul discursului public și al practicilor instituționale au dus la actuala criză a locuințelor, criză în care romii par a fi țintele predilecte? Asteptam textele voastre pentru a găsi răspunsuri la astfel de întrebari, dar și eventuale propuneri pentru a le reformula.
Temă realizată împreună cu Frontul Comun pentru Dreptul la Locuire (FCDL)