Poate ar fi bine să nu fim repede vărsători de sînge, să nu împărţim lumea, iarăşi, în „intelectuali“ şi „cocalari“. Ar fi bine să nu descoperim cum noi înşine, intelectuali, avem tendinţa, de explicat la un moment dat, de a trece de partea celor din urmă din teribilism. Dar nu e aici numai teribilism. Atunci cînd termenul de intelectual li se aplică pînă la saţietate doar unora, pe care nu-i simţi că te reprezintă, e normal să păşeşti dincolo şi, asemenea unui coleg de generaţie, intelectual el însuşi, să ai în proiect „cocalar wannabe“.
Aş vrea să discut în acest text două probleme: relaţia dintre cultura de masă şi televiziune, în România, iar apoi ideea de alternativă la programele comerciale ale televizinilor private.
I
Din 1958, de cînd apare televiziunea în România, problema culturii de masă a fost mereu lăsată la întîmplare. A existat mereu un dispreţ al intelectualilor, al autorităţilor faţă de ea, la care s-a răspuns, adesea, cu violenţă, uneori fizică (în 1990). Războiul continuă: intelectualii urăsc manelele, iar maneliştii, pe intelectuali. În anii ’60-’70, televiziunea n-a fost la noi o interfaţă a culturii de masă din România, ci o purtătoare a unei culturi de masă urbane importate din Occident. Ceea ce se cînta la Cerbul de Aur era o muzică mult mai elaborată decît ceea ce înseamnă în mod comun muzică pop. Era o muzică pentru „hipsterii“ vremii. Era ceva cool. Celălalt versant al culturii de masă nu se vedea pe sticlă. Muzica rock a fost puţin difuzată, mai tîrziu, în anii ’70-’80. Erau mai multe emisiuni de jazz decît de rock, iar trupele rock populare aveau acces limitat. Apoi, la mijlocul anilor ’80, cînd se mai vedeau pe ecran doar ameţelile de la Mamaia, cînd la concertele cu Angela şi Corina din marile oraşe venea Miliţia călare, muncitorii ascultau Azur şi Generic. O miniindustrie de muzică cu adevărat „populară“ se dezvolta fără nici o mediatizare. Nimeni nu făcea anchete sociologice legate de această cultură de masă care nici nu se auzea la radio, nici nu se vedea la TV. Nu s-a văzut nimic din toate astea nici în anii ’90, pentru că, abia scăpată de „analfabeţi“, televiziunea era iar chemată să prezinte manifestări artistice „de calitate“. Platoul de televiziune continua să fie un fel de sală de Palat al Culturii, dar foarte puţini s-au gîndit că, de fapt, calitatea unei emisiuni TV nu depinde atît de elitismul „conţinutului“, ci de realizarea sa.
Mult timp, în România nimeni nu s-a gîndit la aşa ceva. Din cauze politice, la început, apoi culturale pur şi simplu, televiziunea română a rămas prizoniera unei poetici din anii ’70 şi a unui elitism care încerca să suplinească sărăcia de mijloace tehnice. Abia prin 2000, după apariţia televiziunilor private, cînd Atomic TV avea un succes nebun cu calupul de manele de vineri seara, unii au reacţionat. Tipic George Pruteanu. Dar el, măcar, era telegenic, îşi permitea. El ştia să facă televiziune. Oricum, abia în felul acesta, dînd libertate unei subculturi, prestigiul ei a scăzut, dorinţa s-a mai ostoit – manelele au ajuns obiect de cercetare academică –, iar opiniile pro şi contra s-au domolit. Unii au înţeles, în sfîrşit, că televiziunea e pentru toată lumea, în limitele unor reguli, deşi televiziunile private au încercat, la rîndu-le, să producă ieftin şi comercial. Au trecut vreo cincisprezece ani de atunci şi foarte mulţi dintre noi vrem, în continuare, ca televiziunea să spună adevărul. Ne uităm la OTV (unii), dar ne înfuriem pe decadenţa culturală dimprejur (uneori, tot aceiaşi). Acest fenomen, de a consuma produse culturale pe care conştient le condamnăm, dar pe care inconştient le „vrem“, a primit chiar un nume: videomalaise. Este vorba, de fapt, despre o adicţie: toate programele comerciale încearcă să ne-o provoace. Împotriva ei trebuie să lupte un post ca TVR Cultural. Această adicţie a fost intensificată de penuria programelor comerciale şi de trecerea sub tăcere a subculturilor la TVR. Abia după anii 2000 a apărut, într-adevăr, necesitatea unui canal cultural naţional. El nu trebuie să difuzeze neapărat cultură înaltă, să prezinte figuri de mari intelectuali şi să ne vorbească în neologisme. El trebuie să reprezinte doar o alternativă la televiziunile comerciale, dar nu numai una tematică, ci profesionistă ca televiziune.
II
Televiziunea, aşa cum spunea Raymond Williams, este o tehnologie şi o formă culturală produsă de această tehnologie. Toby Miller vorbeşte despre „tehnologii ale adevărului“, iar Baudrillard şi McLuhan pun punctul pe i: televiziunea se transmite, în primul rînd, pe ea însăşi. E o prezenţă semnificativă. Ea înseamnă „departe“, „libertate“, „spectacol“, dar toate acolo. E un fel de ficţiune care îţi anulează foarte uşor spiritul critic, adică reflecţia. Te uiţi sau schimbi postul, dar nu prea gîndeşti (faţă de) ceea ce vezi. Există un adevăr al televiziunii, aşa după cum există şi un adevăr al realismului. Doar că literatura a traversat o perioadă revoluţionară, iar televiziunea a apărut prea tîrziu şi a fost prea costisitoare pentru a-şi permite autodenunţuri. Televiziunea are un adevăr al ei. Este adevărul încetinitorului, atunci cînd vedem expresii care ne scapă în ritm normal. Este adevărul montajului, pe care emisiunile îl ascund, şi este adevărul discursului politic, în care adevărul este echivalat cu verosimilul (împotriva lui lupta, în anii ’60, Barthes, atunci cînd lovea în „vechea critică“ sau în „vechea retorică“). Este adevărul poveştii, al „surprizei“, al spectacolului.
Spre deosebire de literatură, televiziunea are un comportament asemănător celui al partidelor politice: puterea (audienţa) cu orice preţ. De aceea, din anii ’50 deja, televiziunea a fost calul de bătaie al multor gînditori critici, începînd cu Theodor Adorno, care îi reproşează lipsa de distanţă faţă de propriile obiecte (e antibrechtiană, deci) sau că promovează un „colectivism fetişizat“. Diferite grupuri artisitice au dus o luptă împotriva monopolului mediatic al „adevărului“ în Statele Unite. În februarie 2012, o expoziţie de la Centrul „Georges Pompidou“,Video Vintage, a expus unele lucrări critice la adresa televiziunii, cum sînt cele ale grupului Ant Farm (Chip Lord, Doug Michels, Curtis Schreier), de pildă Media Burn, în care un Cadillac intră în plin într-un zid de televizoare. Chiar şi la noi, în cea mai bună carte de sociologie dedicată fenomenului înainte de 1990, Pavel Cîmpeanu atrage atenţia, (Oamenii şi televiziunea, Meridiane, 1979) asupra tendinţei occidentale de a transforma programele TV în emisii non-stop. În felul acesta, evenimentul de televiziune este neutralizat, iar cultura de televiziune cade la orizontală. Televiziunea nu a evoluat cum ar fi vrut unii dintre noi, ci natural, aşa cum vrea inconştientul nostru „flatat“, cum spune tot Adorno, fără oprelişti. De aceea, ea nu dispare decît prin sleire.
În 1989, unul dintre capetele de acuzare populare la adresa cuplului prezidenţial era reducerea programelor TV la 20 de ore săptămînal. Astăzi, oameni de televiziune ca Geanina Corondan declară că nu mai au televizor acasă. Să nu te uiţi la televizor este una dintre căile de ecologizare a propriului mod de viaţă, şi asta nu se întîmplă cu tinerii din categorii sociale inferioare, ci cu unii dintre cei inteligenţi, cultivaţi, urbani. E foarte limpede de ce s-a ajuns aici: din exces. Televiziunea, ca şi capitalul, ca şi viaţa, este limitată doar de moarte. Raţiunea lor este internă, nu le veghează de undeva de deasupra.
III
Aceasta este televiziunea. În interiorul, şi nu în afara televiziunii, funcţionează postul intitulat, atît de dulce pentru narcisismul nostru, TVR Cultural. Nu vorbim aici despre o alternativă la televiziune, despre o alternativă în interiorul televiziunii. Dar trebuie să vorbim despre constrîngeri la care difuzarea „culturii înalte“ trebuie să se supună pentru ca emisiunile să fie bune. Prima este cea legată de tehnologia specifică televiziunii: calitatea aparatelor şi a profesioniştilor care îi asigură funcţionarea. Ei nu sînt nici Patapievici (pentru că văd că aici se ajunge mereu), nici Costi Rogozanu, nici Daniel Cristea-Enache şi nu au nici o legătură cu ei. Pentru a ne face pe noi, telespectatorii, să ne uităm la Patapievici, există nişte oameni care propun un concept şi asigură realizarea lui. Abia apoi apare moderatorul, al cărui discurs trebuie, de asemenea, să se supună unor constrîngeri, pentru că nu vorbim aici de scrierea unei cărţi, ci de o prezenţă care să trezească dorinţa de a fi percepută, trăită. Dacă un post „fură“ evenimente, şi nu le creează, aşa cum scria Iulia Popovici săptămîna trecută, nu-şi merită existenţa. Un post de televiziune trebuie să producă televiziune. Cine a văzut filmul lui Valeriu Lazarov,Omul şi camera, din 1965, ştie ce spun. România nu a avut mulţi astfel de profesionişti. În ei trebuie investit, altfel pleacă. Ei înşişi au nevoie de provocări, de încredere, de stabilitate instituţională. Ei sînt adevăraţii artişti, şi abia apoi moderatorii – iar moderatorii ei înşişi sînt produse ale televiziunii. Tot ceea ce vedem noi pe sticlă este deja un produs al televiziunii.
TVR Cultural este un post necesar, în principiu. Cu toate că s-ar cuveni, măcar azi, ca atenţia lui să se îndrepte spre orice produs cultural de calitate, nu doar spre cultura înaltă. E drept, a făcut-o, în parte. Dar face prea puţină televiziune. O emisiune pleacă din nişte minţi plătite pentru a realiza un produs media, aflate la serviciu, şi ajunge în mintea cuiva care, acasă, vrea să se relaxeze. O televiziune nu transmite „întîmplări“, „realitate“, ea arată prea puţin ceea ce există în afara ei. TVR Cultural nu trebuie numai să existe, trebuie să producă şi să satisfacă publicul căruia i se adresează ca televiziune.
Dacă Mallarmé putea să scoată cititorul din proiectul literaturii la care visa şi pe care, de altfel, o şi scria, un canal cultural nu poate face acelaşi lucru. El trebuie să poată comunica conform unor coduri inteligibile de către fiecare dintre noi. Pentru fidelizarea publicului, contează uneori mai mult canapeaua din studio, luminile, scenariul, decît o idee excepţională emisă întîmplător de moderator. Publicul aşteaptă de la o televiziune altceva decît exact ceea ce consumă ei: aşteaptă nu doar un film, nu doar un dialog cu Solomon Marcus, nu doar o prezentare de carte, nu doar un concert, ci fiecare dintre aceste evenimente ca evenimente de televiziune. Ca parte a unei poveşti, de pildă. Cînd părinţii noştri se uitau la Reflector, nu o făceau doar pentru a se informa despre ultimele matrapazlîcuri comise prin nu ştiu ce judeţ, ci, de la generic pînă la final, pentru comentariu, pentru dramatizarea cazurilor, pentru senzaţia de putere pe care emisiunea o oferea telespectatorului (care-i vedea pe mai marii locali tremurînd în faţa camerei). Acestea sînt juisanţele (mărunte) din care e făcută televiziunea.
Departe de mine, deci, să cred că desfiinţarea vreunui post TV e bună sau rea pornind de laconţinutul emisiunilor. O televiziune publică are rolul de a informa, şi aici TVR trebuie să facă eforturi de a rămîne o televiziune publică. Dar orice post de televiziune trebuie să performeze ca televiziune. Să fie profesionist, şi apoi moral. El nu este locul adevărului, ci al unui tip de verosimil şi, mai mult decît atît, e un atractor de dorinţe. Televiziunea, atît cît mai poate fi crezută în zilele noastre, este locul în care ni se adună dorinţele, fie noi doctori în literatură sau vînzători la chioşc. Dacă TVR nu are bani şi oameni care să facă asta, atunci nu pot fi împotriva desfiinţării unui post doar pentru că se numeşte Cultural, dar sînt categoric pentru programe culturale de calitate difuzate pe TVR 2. Pot, însă, să mă întreb de ce nu se întîmplă la fel cu TVR 3 şi care este strategia de dezvoltare a posturilor rămase. Pot să mă întreb de ce nu este stopată politizarea instituţiei. Dar pot să mă îndoiesc că aşa ceva se va întîmpla. Nu e vina televiziunii că vînzătorii de la chioşc din România consumă alte produse culturale decît cei din Franţa. Televiziunea, ca şi capitalul şi ca şi viaţa, nu e vinovată de nimic. Există alte instituţii ale statului care au datoria să limiteze elanul celor trei. Există o lege a concurenţei, există boli şi doctori, există un CNA. Decît un post famelic, mai bine fără. După mintea mea, asta-i valabil pentru TVR în întregul ei. Dar, cum aşa ceva nu se poate, multă sănătate!