Premiul CriticAtac 2013. Lista de nominalizări
Fragmente din volumele nominalizate vor fi prezentate pe site în zilele care urmează, iar cîştigătorul va fi anunţat pe 1 februarie 2014.
Alexandru MATEI – O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), Curtea Veche, 2013
Intro
Negarea particularităţii locului fiind chiar principiul ideologiei, exclude orice teorie – scrie Michel De Certeau, unul dintre cei mai inteligenţi oameni de pe planetă în secolul trecut – care n-a evoluat însă în domenii atît de pozitive ca economia, sociologia, etc. Şi mai spune ceva, în legătură cu Mai 1968, după care nu mai citez nimic. Criza de atunci, scrie el, a făcut patentă o problemă: „boala (dacă e vreuna!) pe care o atestă o evoluţie atît de profundă constă în a lua limbajul în serios, sau a refuza ca el să devină un joc, jocul numănui.”
Am scris o carte despre televiziunea română socialistă. Textul ăsta de aici e un fel de rezumat, aşa cum mi l-aş spune mie. De ce am început cu ideile lui de Certeau? Pentru că mi se pare normal că precizez locul din care vorbesc, o dată. Apoi, pentru că am observat că sănătatea asta, de a nu lua limbajul în serios, a fost endemică pe vremea lui Ceauşescu şi e şi acum. De asta, cred, mainstreamul nostru e alergic la teorie critică. Pentru că nimeni nu crede tot ce scrie, decît atunci cînd o face în nume de artist.
Aşadar, locul meu. Intelectual de 38 de ani, stau la bloc, în cartier, am predat la un liceu de cartier, nu-s de familie aleasă – dar nici nu am părinţi muncitori – umblu cu RATB, dar lucrez la o universitate privată (ştiu, Costi, ştiu, dar nici tu nu lucrezi la stat!). Sunt bursier NEC, iau nişte bani de la nişte capitalişti. Nu o duc greu. Stîngismul meu are limite. Asta e una obiectivă şi, cred, e pertinent să o numesc limită. De aici puteţi deduce cîte sentimente şi resentimente vreţi, mă simt dator să-mi dau contextul.
Emisiune despre hippioţi
Televiziunea română e un ecran prin care vezi bine un ethos, cum să-i spun, ceva-ul care te face să scrii aşa şi nu altfel, să vorbeşti public aşa şi nu altfel, să iei o anume distanţă între ceea ce crezi şi ceea ce crezi că trebuie să spui că crezi. Prin 1968, a fost la TVR o emisiune despre hippioţi – vorbesc despre ea în carte. Nu apar tocmai hippioţi în emisiune, dar nişte adolescenţi care fac parte dintr-un club de muzică şi poezie sînt pe post de. Deşi băieţii au părul un pic mai lung decît părul scurt – ! – reporterul se ia mereu de ei, nu cu răutate, e drept, dar cu distanţă. Pe post de raisonneur e scriitorul Mihai Stoian, care pretinde că-i apără. Şi o face, dar minimalizîndu-i (e tehnica pe care o folosesc şi azi intelectualii mainstream inteligenţi: lasă-i şi pe ăştia de la stînga să vorbească, oricum nu contează ce spun!). Bun, nu reacţiile astea-s interesante în emisiune. Altele vorbesc mai limpede. 1. Nişte studente sînt întrebate dacă ar accepta să-şi dea prietenia unui hippiot. Nooo, nici vorbă, ele vor un bărbat civilizat, pe care să te poţi baza, tipul inginerului socialist sau, azi, al corporatistului semicultivat cu bani pentru măcar un hobby eco. În 2010, la un seminar de la Litere, anul I, am întrebat studenţii (studentele) ce ar vrea ei (ele) să facă mişto peste 10 ani. 90% mi-au spus că vor să se mărite, una că vrea să plece în excursie pe nişte insule colorate. Şi ieri, şi azi, şi mîine, vorba duetului Corina Chiriac-Horia Moculescu. În România, vorbitul public anesteziază mai mult ca aiurea orice expresie de sine. Un istoric american zice ca asta-i mentalitatea ţărănească, a unei societăţi majoritar rurale (prin 1975, două treimi din populaţia Iaşiului era de la ţară). 2. Reporterul intră într-o frizerie pentru a vorbi acolo despre băieţii cu păr lung. Un frizer hîtru vorbeşte cu dispreţ despre ăştia. „Noi le spunem netunşii” (şi tocmai am scris că nu mai citez…). Frizerul ăsta e cumva ţăranul român, nea Mărin. Nu e muncitorul. Muncitorul român a fost, cît a fost, ţăranul venit la oraş să cîştige mai bine; aşa şi-au luat televizoare primii ţărani, de pildă. E drept, Popescu-Dumneze are dreptate, Ceauşescu a picat şi pentru că au venit să-l dea jos muncitorii de pe platformele industriale prin care bate vîntul acum la marginea Bucureştiului, dar muncitorii ăia au ieşit fie pentru că ascultau de cineva, fie pentru că li se redusese consumul la un nivel de neimaginat cu 20 de ani în urmă. Nu pentru că voiau alegeri libere, nu pentru că aveau opțiuni politice clare.
Televiziunea română elitistă
Revenim. Televiziunea română este deci un ecran prin care se vede foarte bine România. Deşi se adresează tuturor, TVR e la început o instituţie culturală mai degrabă elitistă. În primul rînd, la televizor se uitau orăşenii, „colegii mei, intelectualii”. Emisiunile despre agricultori erau văzute foarte rar, ţăranii nu se uitau la emisiuni despre ei (erau bolnavi de boala aia: luau limbajul în serios, ceea ce nu prea făceau emisiunile despre ei, care se adresau de fapt orăşenilor). La muzică populară se uită ţăranii de la oraş, tot mai mulţi. Dar redacţiile muzicale ale televiziunii numărau 3 secţii de muzică cultă: operă-operetă-balet, clasică-cameră, muzică corală (fixul lui Ceauşescu) şi două de „populară”: folclor şi „uşoară”. Bun, TVR a încercat în anii 1960 să educe. Idealul ăsta iluminist era împărtăşit de toate celelalte televiziuni europene în acei ani. Numai că, din cîte am observat eu, la noi pînă şi-n anii de glorie, anii 1965-1973, în faţa camerelor foarte puţină lume spune ce-are de spus. Şi nu-i vorba aici de cenzura aia politică, de care ne speriam şi ne mai speriem încă. Sau nu-i vorba despre acea cenzură în mod special. Nu. În faţa camerei, omul simplu nu mai e simplu. Se fîstîceşte şi trebuie musai să dea bine. Sigur, există excepţii, există mulţi inocenţi intervievaţi, dar inocenţii oricum n-au de spus nimic. Avem, pe de o parte, o masă de agricultori, unii deveniţi muncitori, pentru care cupletele cu aluzii mitologice pe post de divertisment nu spun nimic. Pe de alta, o avalanşă de emisiuni culturale, film, clasic, teatru, arte plastice, literatură, cu audienţe minuscule: rezultatul unor reprezentări pe care intelectualii le aveau despre telespectatori. Nu i-am văzut, dar ştiu că oameni ca Nicolae Manolescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu, chiar şi Sorin Alexandrescu şi Mircea Martin chiar au apărut la televizor în anii aceia „buni”, anii cei mai socialişti din tot socialismul românesc. Niciodată însă n-am ascultat un ţăran sau un muncitor vorbind despre intelectuali, la televizor. Cuvintele lor erau ascultate atunci cînd se refereau la ceea ce-i interesa pe intelectuali (cărţi, muzică, proiecte politice etc.). Nu ei, țăranii sau muncitorii, alegeau despre ce să vorbească. Iar cînd această mică pauză de respiraţie se opreşte, neostalinismul mediatic revine şi taie piuitul oricui ar fi vrut să vorbească de capul lui.
Vreme de cîţiva ani, puţini însă, televiziunea a pus pe ecran mulţi oameni simpli care aveau nemulţumiri şi care le spuneau. Dar niciodată n-am văzut, cu excepţia lui Andrei Şerban (vor mai fost alţii, că doar n-am văzut tot programul tv, de 5000 de ore de emisie pe an, din 1972!), n-am văzut intelectuali nemulţumiţi. Am văzut oameni simpli nemulţumiţi, în limitele discursului permis și a discursului pe care îl împrumutau în general de la intelectuali. Şi, dacă televiziunea era lăsată să-şi vadă de treabă, e de presupus că virajul făcut de o societate întreagă, de la sat la oraş, ar fi fost mai uşor. Dar nu uşor. Televiziunea română mai pune pe ecran o problemă: lipsa de competenţe în orice. Sigur, comuniştii distruseseră zaţul de tehnocraţie din interbelic, dar n-aveau mult de distrus. Cei 15000 de specialişti ai Convenţiei democrate
din 1996 au fost tot ăia pe care PCR credea că-i scoate din pălărie în anii 1960. N-aveam oameni. TVR, în anii 50 – o recunoaşte Sanda Ţăranu, într-o discuţie de acum doi ani – era o instituţie făcută de evrei. Ceauşescu o românizează după 1970 dar, profesionist şi artistic vorbind, TVR n-a spart niciodată gura tîrgului, iar după 1975 a devenit o televiziune tot mai proastă. Nu doar pentru că lipsea maestria. Dar liderii, alde Tudor Vornicu, cel mai notoriu nume dat de TVR pînă în 1989 (poate şi după?), erau prudenţi şi făceau totul cu binişorul. În media, cu binişorul nu faci nimic: uitaţi-vă la PRO.
Televiziunea română de masă
Acum, o idee care nu-i a mea, dar pe care o pot confirma. Profilul highbrow al TVR începe să se schimbe după 1970. În 1976, deja, dictatura El-Ea e înşurubată, deşi încă se mai poate scăpa de ei, programul e încă lung, şi apoi aveam relaţii bune cu SUA, Dallas-ul apare la Bucuresti repede după vizita lui Ceaşcă în Statele lui Jimmy Carter (Dallas apare în primăvara lui 1979 la TVR). Dar ce se întîmplă în perioada asta poate fi descris aşa: televiziunea nu se lasă drenată de cultura de masă, ci încearcă să dreneze o mişcare de masă pe care Ceauşescu o vrea îndreptată cu totul către muncă. Ceauşescu vrea să muncim mai mult, mai mulţi, mai bine, să inventăm (există aici un protocronism mediatic despre care s-a vorbit mai puţin: emisiuni de televizor sînt consacrate feluritelor invenţii şi invenţioare româneşti care urmau să dea aripi economiei naţionale) şi, pentru toate astea, vrea de la TVR o producţie mai mare de entuziasm.
Povestea cu massa e a naibii de periculoasă. Se zice (Frédéric Lordon o spune recent) că neoliberalismul e individualist şi că ne păcăleşte pentru că dă despre individ o imagine falsă, de agent liber, făuritor al propriului destin – visul american. Bun. E evident că sistemul există şi-l marchează pe individ fără ca el să poată recunoaşte mereu asta. Dar dacă renunţi la individ în favoarea „poporului”, lucrezi cu o altă ficţiune. Atîta vreme cît tanti de la strung se putea plînge reporterului că mîncarea de la catina fabricii e proastă, deşi faptul era, ca fapt singular, insignifiant, el spunea ceva despre raportul muncitorului cu mîncarea de la cantina de fabrică. Prin anii 1970, oamenii nu mai au opinii publice la televizor de capul lor, decît rar şi numai pentru a găsi vinovaţi de rang inferior pentru ceea ce, se sugerează, fără aceştia, ar merge perfect. Îmi amintesc de o anchetă tîrzie, de prin 80, despre furatul la cîntar într-o Avicola. Nu faptul că lumea stătea la coadă – în fine, oarecum: magazinul e plin de clienţi care aşteaptă să fie serviţi, asta se vede la televizor! – e grav pentru reporter, ci că vînzătoarea îl păcăleşte pe fiecare cumpărător cu 50 de bani la kilogram. Cam pe atunci începe voga underground a capitalismului. Confruntată cu valuri de emigrări, puterea îi cere televiziunii să descurajeze amatorii de Occident, prin recursul la exemple personale. De bunăseamă că aici intervine şi Securitatea, care face rost de cazuri (nu am dovezi, oameni nu vor să vorbească). Occidentul este invocat, blamat, dar nu vedem imagini de acolo. Ba, dimpotrivă, cu doar cîţiva ani mai devreme, românii puteau exulta în faţa unor reportaje lungi despre mari oraşe occidentale. Occidentul devine, televizual, în anii 80, un tabu: de aici, voga lui.
Între timp, lucrurile, cum deja ştie toată lumea, se înrăutăţesc. TVR devine un post de familie, în vreme ce lumea îşi instalează antene parabolice, se uită la programele vecinilor, face rost de casete video. Cultura de masă – „subcultura” – se mută pe plăci de vinil în cel mai bun caz, în concerte live de pe şantiere, dar e interzisă la radio şi tv. Mai întîi elitismul, apoi dictatura sufocă ceea ce se ascunde, de cînd se ştie, prin underground. TVR a rămas, după 1989, la fel de elitistă (sau s-a vrut, pentru că nici asta nu prea i-a ieşit) ca-n anii 60-70, pînă cînd a fost mîncată cu fulgi cu tot de PRO TV. Şi nici nu s-ar fi putut altfel, de vreme ce, în continuare mîna dreaptă a puterii politice, pe de o parte a lăsat să se creadă că o televiziune naţională este un organ de partid şi de stat. Pe de alta, lipsită cu totul de experienţa televiziunii comerciale, n-au ştiut – şi chiar dacă ştia, nu cred că se putea – să preîntîmpine magia sclipicioasă a televiziunii comerciale.
Şi gata
Despre asta nu mai vorbesc în cartea mea. Adevărul e că, de prin 1975 încoace, programul televiziunii devine previzibil, inovaţia dispare, tipul „poemului” reportericesc se impune ca genul publicistic preferat („rezistenţa prin cultură” – vorba asta de dînşii inventată – devine un mare alibi pentru toţi realizatorii care, în anii 80, trebuie să facă din cînd în cînd pe roboţeii nord-coreeni) şi programul se polarizează între divertisment şi propagandă. Dar asta are mult mai puţină legătură cu socialismul decît cu persoanele celor doi. O altă carte merită scrisă despre TVR 1990-1996, însă.