– dialog între Adi Dohotaru și Alex Goldiș –
Sunt etichetat de ani buni drept „activist”. Am început să mă întreb din ce în ce mai serios ce înseamnă asta, mai ales că eu am lucrat preponderant în media clujeană. „Activistul” nu apare, desigur, în vreun nomenclator de meserii. Doar de un an și jumătate mi-am schimbat profilul începând un doctorat în domeniul istoriei, iar de câteva luni lucrez și într-o asociație la un proiect legat de drepturile romilor pe piața muncii. Îmi asum un anumit tip de activism, pe două filiere. Într-o zonă teoretică îl invoc în sprijinul meu pe Baudrillard, iar într-alta exegetică pe Martin Luther King, chiar dacă ideologic mă diferențiez de cei doi.
Reflectând la rostul teoriei, Baudrillard spune că intelectualul trebuie să iasă dintr-un raport de negativitate critică cu lumea. Sărind câteva etape argumentative, poziționarea lui se poate scurta astfel: din moment ce nu poate exista o reconciliere între teorie / interpretare şi real, sarcina teoriei ar fi să sfideze realul, deoarece realul, la rândul lui, sfidează interpretările. Teoria trebuie să devină eveniment în universul descris, să accelereze schimbările din acel univers, să-l evadeze alteori, şi să nu se mulţumească cu descrierea şi analiza: „Încă o dată, la ce foloseşte să spunem că lumea este extatică sau că este ironică sau că este obiectivă – ea este, atâta tot. La ce serveşte să nu o spunem? Ceea ce poate face teoria, este să o provoace să fie mai mult decât este: mai obiectivă, mai ironică, mai seducătoare, mai reală sau mai ireală, ştiu şi eu?”[i]. Dincolo de acest aspect, activismul în care cred, este o tehnică de dramatizare a situației, asemănătoare acțiunilor directe, confruntative dar non-violente, la care face referire Martin Luther King în eseul Letter from Birmingham Jail, scris pe marginile unui ziar: „Nonviolent direct action seeks to create such a crisis and foster such a tension that a community which has constantly refused to negotiate is forced to confront the issue. It seeks so to dramatize the issue that it can no longer be ignored”[ii]. Asemenea tehnici sunt valide când un cadru deliberativ lipsește, când diverse structuri de putere refuză dialogul.
Mi-ar plăcea ca la un moment dat mai mulți camarazi din Grupul pentru Acțiune Socială (GAS) să fim etichetați, chiar în derizoriu, drept activiști, pentru că am deveni oameni care echilibrăm teoria & exegeza cu un praxis pe măsură. Atelierul „Mobilization Tactics and Direct Action” de sâmbătă, 2 iulie, de la Casa Tranzit, speră să creeze un astfel de mediu simbiotic.
Alex Goldiș (foto jos), unul dintre cei mai semnificativi critici literari ai momentului și, totodată, membru GAS, povestește despre participarea, în Barcelona, la prima sa manifestație de anvergură, protestele indignaților catalani din 19 iunie, la care au venit aprox. 50.000 de oameni. Eram curios cum a perceput emoția acestei coagulări de cetățeni indignați și așa s-a născut scurtul nostru dialog pe email. Îi împărtășesc în bună măsură analiza sa comparată, lucidă și realist-sceptică, schițată la finalul dialogului nostru, cu privire la lipsa în următorii ani a unui potențial mobilizator și emancipator în spațiul românesc. Cu toate acestea, îi sfidez interpretarea.
Adi Dohotaru: Predilecția mea pentru manifestații sociale, dar și pentru performance-uri stradale se datorează unei senzații de urgență care marchează un moment kairotic de intensitate, tensiunii că trebuie spus cu necesitate ceva într-o anumită clipă. Timpul nostru kronofag, monoton și secvențial, este înlăturat, iar participarea colectivă a grupurilor asociate de cetățeni dă senzația de comuniune și solidaritate, așa cum mulți laici educați nu mai simt într-o biserică sau la stadion. Timpul e Aici și Acum. Simt că inima mi se dilată în astfel de momente, chiar dacă am participat la organizarea unor manifestări sociale stradale care rareori depășeau suta de participanți (la happening-uri contând chiar mai puțin numărul). Tu ai participat pentru prima dată la o manifestare de o asemenea anvergură, cu zeci de mii de oameni în stradă. Ce simțeai, la ce te gândeai?
Alex Goldiș: În primul rând, trebuie să-ți spun că totul a fost o surpriză imensă pentru mine. Am pornit la Barcelona ca turist și am aterizat, ca să zic așa, în mijlocul protestelor. În orice caz, primul lucru la care m-am gândit e că înainte de plecare m-ai avertizat în glumă că s-ar putea să prind manifestările de acolo, așa încât nu-mi venea să cred că lucrul mi se întâmplă propriu-zis. Uimirea m-a făcut, așadar, să-ți împrumut ceva din concepția ușor mistică cu privire la ideea de intervenție stradală, mai ales că mi-ai profețit atât de bine. Pornit să caut ieșirea la mare în după-amiaza caldă, dar schimbătoare de 19 iunie (vedeam nori deasupra bisericii Sagrada Familia), am dat peste câțiva tineri manifestanți care m-au direcționat către un grup de aproximativ 100-200 de oameni. Și mai mare mi-a fost mirarea când mi-am dat seama că, în marșul către Piața Catalunia, centrul vechi al orașului, acest grupuscul, dacă pot să-i spun așa, s-a transformat într-o mare impresionantă de oameni (nu pot să aproximez exact numărul, dar erau câteva zeci de mii).
La fiecare intersecție se adăugau, în ovațiile celorlalți, grupuri noi, așa încât nu numai că am participat la manifestație, dar am văzut-o crescând sub ochii mei. În timpul celor 5-6 ore petrecute în stradă, senzațiile au fost, trebuie să-ți mărturisesc, extraordinare. Chiar dacă n-am reușit să comunic propriu-zis decât greu și sporadic cu protestatarii (eu nu vorbesc spaniola, iar ei nu vorbesc aproape deloc engleza), manifestarea mi s-a părut expresivă în sine. Sigur că exista o regie a mișcării stradale, însă totul părea extrem de spontan, fiecare participant își cunoștea și își asuma rolul cu o naturalețe de invidiat – mai ales pentru un sceptic ca mine. Astfel încât, chiar dacă problemele lor îmi erau din multe puncte de vedere străine, n-am putut să nu empatizez cu niște oameni care vor și știu, într-adevăr, să-și apere drepturile. Și poate că tocmai poziția mea de „turist” la demonstrație m-a făcut să înțeleg că, dincolo de revendicările propriu-zise, poți experimenta acea „senzație de comuniune și solidaritate” despre care vorbești. Eu am simțit-o cu atât mai pur cu cât n-aveam nimic concret de câștigat, în afara unei lecții extraordinare despre angajarea civică normală. Căci despre asta a fost vorba, până la urmă, de vreme ce toată manifestarea s-a plasat, prin excelență, sub semnul pacifismului și al civilității. N-am văzut urmă de violență, nici fizică, nici verbală, în manifestările „indignaților” – los indignados, cum își spun protestatarii spanioli – împotriva modului dezastruos al gestionării crizei de către guvernanți. Dimpotrivă, câțiva dintre ei făceau cordoane simbolice în jurul posturilor poliției nu atât pentru a le apăra, cât mai ales pentru a se disocia de unii demonstranți anarhiști (n-ar fi fost nevoie, căci, repet, gesturile bruște au lipsit cu desăvârșire). Gesticulația principală a corpului comun pe care l-am simțit închegându-se, în ciuda dezinvoltelor manifestări individuale, a fost mai degrabă aceea de a bate obrazul autorităților decât de a le forța propriu-zis mâna sau de a le brusca de pe piedestal.
A.D.: Care erau mesajele și sloganele care ți-au plăcut cel mai mult la manifestarea din Barcelona?
A.G.: În general, sloganele vizau efectele gestionării proaste a crizei și dispariția încrederii în modelul bunăstării capitaliste. Tăierile salariale, trecerea la sistemul euro sau pactul cu FMI sunt, toate, motive de revoltă a barcelonezilor. Ceea ce m-a frapat însă n-a fost atât mesajul – deși de reținut faptul că nemulțumirile și revendicările lor nu pluteau, ca la noi uneori, în generalități precum „sistemul corupt”, „schimbarea clasei politice”, ci erau cât se poate de concret formulate –, cât modalitatea de transmitere și spectacolul în sine al manifestației. Am văzut, în primul rând, pe străzile Barcelonei, persoane din toate vârstele și categoriile sociale, de la pensionari sau adolescenți, până la mame cu copii sugari sau infirmi – n-au lipsit de la protest persoane în cârje sau în cărucioare. Cei care dintr-un motiv sau altul n-au coborât în stradă își manifestau spontan, spre frenezia nemulțumiților, simpatia de la balcoanele clădirilor centrale. Apoi, spaniolii posedă, în mod evident, un know-how al protestului civic, menit să-l facă extrem de credibil și de animat. Toboșari și tot felul de cântăreți la instrumente care de care mai exotice au alimentat și întreținut pe tot parcursul manifestației atmosfera, astfel încât, dacă nu vedeai pancarte la tot pasul, ai fi zis că ai nimerit în mijlocul unei imense fiesta stradale.
Participant, de trei zile, la un festival internațional de muzică avangardistă ținut în curtea Muzeului de Artă Contemporană, aveam senzația că protestele stradale nu sunt decât o prelungire firească a acestuia. Fie că apela la fluiere, cutii de bere și pet-uri umplute cu nisip sau, un grup asiatic, scoici speciale pentru suflat, fiecare participant încerca să se facă auzit în felul lui. Majoritatea folosea, însă, pe post de instrumente revoluționare obiecte casnice, ceea ce dădea un aer intim-domestic, autentic, întregii manifestări: linguri de lemn sau doar lingurițe, cratițe și oale, pahare cu rezonanțe speciale, toate au fost scoase în stradă pentru a face mai pregnantă vocea protestatarilor. N-am putut să nu mă gândesc, văzând toate aceste dispozitive aproape instinctiv la aspectul de „instalație” postmodernă, în care artistul schimbă funcționalitatea obiectelor obișnuite, deși mă înșelam în mod evident: mai preocupați de a-și trece mesajul decât de a face impresie artistică, oamenii au înșfăcat primul lucru la îndemână din casă. Mi-a plăcut foarte mult și caracterul improvizat al pancartelor: cearșafuri, cartoane sau simple coli de hârtie legate cu sârme de niște crengi, multe confecționate la fața locului, au servit drept suport al revendicărilor indignaților. De reținut, iarăși, că nu atât pancartele uriașe dădeau caracter pitoresc manifestării, cât pancartele-bilețele, purtate individual în câte un bețigaș sau lipite în piept ori pe spate. Ca în body-art, fiecare dintre manifestanți devenea, într-un fel, un om-pancartă, purtător de mesaj individual.
Încă o lecție inconștientă de descentralizare și democratizare chiar în interiorul manifestărilor concrete ale demonstrației… Cel mai mult m-a impresionat însă capacitatea de apropriere și – aș zice – chiar transfigurare a spațiului public, de care am tot vorbit, știi bine, la întâlnirile noastre din cadrul Grupului pentru Acțiune Socială (GAS). În marșul către centrul Barcelonei, piețele – locuri de popasuri aproape ritualice, în care se cânta și se strigau slogane – și monumentele erau împodobite de mesajele protestatarilor. Reversul pudicității din spațiul public românesc, de genul „nu călcați iarba din parcuri” sau „nu atingeți monumentele”, e o atitudine degajată și revendicativă, conform căreia acest spațiu nu e un no manʼs land, sediu al interdicției autorităților, ci un loc populat, gestionat conform nevoilor și intereselor cetățeanului obișnuit. N-am văzut monumente sau piețe stricate sau devastate, am văzut în schimb o înfățișare nouă a orașului, ca și cum toată arhitectura lui s-ar fi modificat dintr-o dată pentru a servi scopurilor populare. Cum ne-ajută pe noi în continuare doar râul și ramul, vechile sit-uri, clădiri sau monumente istorice deveneau dintr-o dată, la ei, aliați excelenți (a se citi: foarte bine instrumentați) și cutii de rezonanță pentru intensificarea mesajului colectiv.
A.D.: La o întâlnire a indignaților din Cluj de la sfârșitul lui iunie, forțele de ordine au cerut manifestanților să își pună mesajele protestatare în lăzi și să plece ori să suporte amenzile pentru protest în spațiul public fără autorizație. Manifestanții au ales să plece. Când i-ai întrebat la Barcelona pe câțiva manifestanți dacă au vreo autorizație pentru protest, începeau să râdă sau pur și simplu nu înțelegeau întrebarea. Cum crezi că s-a ajuns în Spania la un astfel de ethos protestatar în care se recuză dreptul autorităților de „a autoriza” manifestarea publică?
A.G.: Ceea ce m-a mirat a fost că așa cum exista un respect (și chiar o protecție simbolică) al protestatarilor vizavi de forțele de ordine, tot așa, acestea respectau aproape cu eleganță dreptul nemulțumiților de a se exprima liber. Mulțimea nu era escortată, ca la noi, de polițiști – nici n-ar fi fost posibil, probabil, din cauza numărului mare al indignaților –, ci era mai degrabă supravegheată de la distanță. În plus, nu doar că mesajele protestatare n-au fost aruncate în lăzi și uitate cine știe pe unde, dar ele au rămas vizibile in piețele și în parcurile centrale ale Barcelonei. Chiar la câteva zile după protestul de duminică, am fost surprins să constat că mesajele erau încă acolo. Împânzită de pancarte, cearșafuri scrise sau simple afișe de hârtie, piața Catalunia pare un bastion permanent al „indignaților”, de care autoritățile nu se ating. Nu știu dacă există vreo intenție reală de a se respecta revendicările populației, însă ele sunt lăsate la lumina zilei ca semn că problemele n-au fost soluționate și ca amintire a faptului că, în fond, „revoluția” e permanentă.
Din păcate, ceea ce știu despre istoria lor se rezumă la niște generalități care nu-mi permit să explic originile acestui „ethos protestatar”, așa cum te exprimi tu. Sunt conștient, în schimb, că el lipsește azi aproape cu desăvârșire în mediul autohton. Vizita foarte recentă a președintelui Greciei în România în timpul protestelor de la Atena a prilejuit câtorva cotidiene occidentale și comentarii asupra situației celor două state vizavi de criză și de nivelul de trai, iar străinii au observat un lucru cât se poate de simplu: deși măsurile de austeritate din Grecia au fost mai puțin dure ca la noi, în timp ce Atena e pe baricade, la București totul e senin. Nu-mi permit să fac teoria „Mioriței”, nu cred că suntem mai pasivi sau mai lași decât alții, în schimb, cred că lipsa exercițiului de a participa la viața publică altfel decât prin manifestări organizate de la centru, timp de mai bine de patru decenii totalitariste, are mult de a face cu indiferentismul actual. Mai ales că aceste patru decenii au fost, în Occident, cruciale pentru câștigarea unor drepturi fundamentale ale omului și cetățeanului. Închiși ermetic în bula totalitarismului comunist, noi am „săltat” experiențele marilor emancipări sociale din a doua jumătate a secolului, trecând direct de la un interbelic extremist la o perioadă postrevoluționară prea agitată administrativ, politic și economic pentru a face posibilă construirea acestui ethos.
Încerc să nu idealizez Occidentul, însă, din păcate, mai avem destule de recuperat și de învățat în ce privește teoria și practica democratică. Deocamdată, mă tem că trăim mai degrabă într-o democrație strict capitalistă, dacă mă pot exprima astfel, atentă mai ales la egalitatea de șanse în ce privește inițiativele economice – acestea au fost mai stringente, ce-i drept, din 90 încoace -, decât într-o democrație propriu-zisă, gata să ofere un cadru pentru emanciparea civică a populației. Pentru asta, trebuie investit foarte mult nu doar în legislație, ci și în educație, capitol la care suntem încă repetenți.
A.D.: Din toamnă, după cum bine știi, organizăm cu GAS-ul o serie de ateliere și seminarii despre tehnici de mobilizare socială cu invitați din țară și străinătate, cu două-trei episoade pilot în vara asta. Cum crezi că s-ar putea declanșa mișcări similare în România de exprimare colectivă a indignării? Pe ce problematici și în alianță cu cine?
A.G.: Mi-e greu să-ți răspund la această întrebare, de vreme ce tăierile salariale de anul trecut, probabil cele mai drastice din Europa, precum și încălcarea unor drepturi înscrise în Constituție, n-au reușit să stârnească vreo indignare vizibilă în spațiul public românesc. Posibil ca doar un al doilea val al crizei mondiale, despre care se vorbește tot mai insistent în ultima vreme, să ne supună la încercări cu adevărat insuportabile, care să surmonteze deficitul de educație civică și să ne arunce instinctiv în stradă. În rest, problemele de reglaj fin, pentru noi, ale democrației occidentale (drepturile minorităților, aproprierea spațiului public, chestiuni de ecologie ș.a.m.d.) ne vor preocupa și mobiliza probabil în mod real abia peste câteva decenii.
Fotografii realizate de Savi Vlad.
[i] Jean Baudrillard, Celălalt prin sine însuşi, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj, 1997, pp. 77-78
[ii] http://abacus.bates.edu/admin/offices/dos/mlk/letter.html
