Update
O confuzie care va alimenta ştirile probabil: întîi l-au anunţat pe Băsescu. Apoi l-au anunţat pe premierul Ungariei, Orban, care a şi început să vorbească. Iată că vine şi Traian Băsescu. Dă exemple de cum a fost afectată România: 95% din bănci sînt din zona euro; au crescut dobînzile de la 5% la 8% din cauza lipsei deciziei la nivel central. România nu poate accepta două categorii de state euro.
“UE cea mai frumoasă construcţie imaginată de omenire”, Sarkozy la întîlnirea popularilor de la Marseille. Streaming live, aici.
Update
Monsieur Spahiu îmi trimite una tare de tot, publicată de Rue 89. Standard & Poors degradează tot globul pămîntesc. Deci vom lua mult mai greu împrumuturi de la marţieni. Cum se tot întîmplă în ultima vreme, a plecat din greşeală un e-mail către clienţii S&P, hehe:
Plusieurs des internautes d’Arrêt sur images, abonnés aux services de l’agence Standard & Poors, nous font parvenir ce jeudi matin ce communiqué de l’agence, diffusé par erreur dans la nuit entre 3h17 et 3h19, heure européenne. Même s’il s’agit évidemment d’une erreur de manipulation de l’agence, immédiatement rectifiée, il en dit long : le seul fait que ce texte existe est de nature à accroître l’inquiétude sur les perspectives de l’économie mondiale.
O analiză serioasă pe lemonde.fr.
Text iniţial
Poate cea mai tranzitivă exprimare am găsit-o în ZF, ceva între registrul războinic şi cel fotbalistic: “Franţa şi Germania pregătesc o linie de apărare de 1000 de mld de euro”. Un material amplu despre ce se întîmplă în summitul care se petrece acum, găsiţi aici. Şi HotNews încearcă ceva cît mai pe înţelesul tuturor, cu hartă şi culori şi toate celea – o găsiţi aici împreună cu o sinteză bună.
O sinteză împreună cu linkuri utile către poziţia României aşa cum a fost exprimată de preşedinte şi de alţii, pe realitatea.net. Toţi încearcă să exprime tensiunea incredibilă pe înţelesul tuturor. Dăianu a fost un spectacol zilele astea cu diverse metafore apocaliptice. Cert e că apocalipsa asta nu e prea populară pe aici, nu face trafic, nu are audienţă. Pentru că e cu finanţe, e cu chestia aia stranie care nu ne priveşte pe noi… Moderatorii strigau, aseară prin cele cîteva emisiuni pe subiect, mai pe înţelesul tuturor, vă rog.
“Specialiştii” prezintă cam aşa: Pieţele se bat cu modificările din Tratat. Pieţele n-au răbdare. Deci n-avem timp de joacă democratică de-a tratatul.
România şi-a prezentat poziţia în termenii cunoscuţi: nu avem de-ales de fapt. Caricatural prezentat, mulţi tremură în faţa Germaniei, vor tot ce vrea Germania, Marea Britanie e un mare izolat etc. Din declaraţia preşedintelui care ne-a informat şi pe noi cu doar o seară înainte de întîlnire cam ce poziţie vom avea, vrem modificarea Protocolului 12, dar şi modificarea Tratatului ca să se aplice sancţiuni:
Probabil ştiţi, dacă nu ştiţi, vă spun eu, Protocolul 12 vizează procedura aplicabilă deficitelor excesive. Aici ar trebui să impunem, prin decizia celor 27, definirea pentru toate statele membre ale Uniunii Europene şi, în mod deosebit, pentru statele membre ale zonei euro a unui calendar pentru atingerea unui grad de îndatorare de maxim 60% în toate statele membre. Deci statele membre care au un grad de îndatorare de 70, 80, 90, 100% din PIB sau peste ar trebui să depună la Comisia Europeană şi să facă public un calendar de aducere a nivelului de îndatorare sub 60% din produsul intern brut.
(…)
Noi susţinem însă că este necesară şi modificarea tratatelor. Deci dacă vom avea parteneri suficienţi sau dacă va exista un consens – n-aş vrea să ne facem iluzii, nu este de întrevăzut un consens neapărat acum pe modificarea tratatelor Uniunii – România ar susţine şi modificarea tratatelor, pentru că ce nu se poate realiza prin modificarea Protocolului 12, dar se poate realiza prin modificarea Tratatului? Spre exemplu, aplicarea automată de sancţiuni. Pentru acest lucru, este necesară modificarea Tratatului.
De asemenea, în condiţiile în care vorbim de o guvernanţă economică la nivel european, este clar că ar trebui dată mult mai multă putere Comisiei Europene şi noi susţinem acest lucru, dar este imposibil să se facă acest lucru altfel decât prin modificarea Tratatului, tratatelor Uniunii. De aceea, noi credem că soluţia imediată este revizuirea, modificarea, completarea Protocolului 12 al tratatelor Uniunii, care vizează procedura aplicabilă deficitului excesiv. Acest lucru se poate realiza cu simpla consultare a Parlamentului European şi a Băncii Centrale Europene şi să intrăm într-un proces de negociere cu privire la modificarea limitată a tratatelor Uniunii, vizând în mod deosebit ceea ce v-am spus anterior, aplicarea automată a sancţiunilor care urmează să fie stabilite şi ele pentru statele care au deficit excesiv sau depăşesc nivelul de îndatorare prevăzut în criteriile de la Maastricht, probabil şi pentru cele care depăşesc nivelul de inflaţie prevăzut în criteriile de la Maastricht şi coordonarea politicii economice la nivel european de către Comisia Europeană, de asemenea, necesită modificarea Tratatului, dar noi susţinem modificarea Tratatului plecând însă de la premisa că este nevoie de soluţii urgente, imediate şi acest lucru ni-l poate asigura modificarea Protocolului 12. Cred că investitorii şi pieţele ar primi foarte bine o acţiune în două trepte sau o decizie care să vizeze ambele trepte. Pentru moment, modificarea Protocolului 12, cu perspectiva revizuirii Tratatului la articolul 136 şi Protocolul 14, sau la Protocolul 14 al Tratatului. Acum, poate a fost mult prea tehnică abordarea, dar asta este, n-am avut cum s-o simplific mai mult. Va trebui, cei care vor să comenteze competent ce se va discuta la următorul Consiliu, să citească puţin tratatele Uniunii, este un efort care poate va putea fi făcut, dacă nu, măcar ascultaţi-i pe cei care ştiu.
Nu în ultimul rând, cel de-al patrulea obiectiv al Pactului Euro Plus este consolidarea sustenabilităţii finanţelor publice. Acele tăieri pe care le-aţi văzut şi pe care nu le-a dorit nimeni, fie că au fost de indemnizaţii, fie că au fost de reduceri de cheltuieli cu personalul bugetar, fie că au fost reduceri de drepturi care au fost considerate a fi abuzive – nu mă refer la salarii, care n-au fost abuzive, a fost o nevoie, dar a intrat tot în acest proces de consolidare a sustenabilităţii finanţelor publice. Nu poţi să ai salarii, drepturi, indemnizaţii pe care nu le poţi susţine din veniturile bugetului. V-am dat doar un exemplu, să vedeţi că România a fost foarte ancorată în aceste proiecte europene la care a aderat. Pactul Euro-Plus, spre exemplu, a fost unul facultativ pentru ţările din afara zonei euro. Noi am aderat la Pactul Euro-Plus exact în ideea pregătirii ţării pentru intrare în zona euro în 2015. Cam acestea sunt cele ce cred că ar fi trebuit să le ştiţi. Aş mai putea să vă vorbesc de agenda UE 2020, cu obiectivele ei, am mai vorbit public de obiectivele asumate – toate se găsesc în Programul naţional de reformă 2011-2013, spre exemplu acest program având obiective parţiale din Agenda 2020, obiective pe care ni le-am asumat, aşa cum au făcut-o toate statele Uniunii Europene, pentru anul 2020, dar obiectivele parţiale, obiectivele de etapă sunt incluse în acest program. (integral aici)
Deci puneţi mîna şi citiţi.
Un material bun de lămurire a scris Victoria Stoiciu. Ca o introducere în discuţiile de azi-mîine:
Acest plan, laolaltă cu declaraţiile care îl însoţesc, consfinţesc austeritatea ca regulă de aur pe plan european, regulă al cărei principal promotor este Germania, care se erijează arogant în rolul de elev model al Europei. De fapt, situaţia economică bună a Germaniei nu se datorează unei rigori teutone, aşa cum pare la prima vedere. Germania nu a aplicat nici pe departe măsurile draconice pe care le solicită acum statelor cu probleme. „Austeritatea” germană presupune reducerea posturilor din sectorul public cu 10.000 (!!!) până la sfârşitul anului 2014 şi niscaiva tăieri ale cheltuielilor publice. Economia germană o duce bine din multe motive, care nu au nici în clin, nici in mânecă cu austeritatea: scăderea ratei deficitului este explicabilă prin creşterea economică sănătoasă, ajutată de boom-ul exporturilor germane, devenite mult mai competitive pe piaţa globală datorită devalorizării euro. În rest, Germania nu este nici mai prudentă, nici mai cumpătată decât acele ţări cărora le reproşează cu înfumurare risipa şi lenea (printre altele, productivitatea muncii pe angajat în Germania (105) este mai mică decât în Spania (109) sau Italia (109), ca să nu vorbim de Irlanda (136)). Germania are o rată a datoriei publice de 81,7% din PIB, în timp ce Spania, ţară cu probleme, are o cotă a datoriei de doar 69,6%. Mai mult chiar, publicaţia germană Handelsblatt susţine că adevărata datorie a Germaniei s-ar ridica la 185% din PIB, în loc de 83%, cifra oficială, care se pare că nu include cheltuielile prevăzute pentru pensionari, persoane dependente de asistenţă socială etc; prin comparaţie, cea italiană este de 120% din PIB.
(…)
Fascinaţia liderilor europeni pentru austeritate nu poate fi explicată altfel decât prin orbirea lor în faţa realităţii şi persistenţa eronată în ceea ce poate fi numit pur şi simplu idee fixă. Această obnubilaţie îl determina pe Krugman să îi descrie pe eurocraţi drept nişte „euro-romantici cruzi şi plictisitori”, care în dorinţa lor nestăvilită de a salva visul uniunii monetare refuză să se adapteze realităţii şi se agaţă orbeşte, în pofida evidenţelor, de convingerea că toate se vor rezolva atâta timp cât Europa va practica virtuţile victoriene ale prudenţei fiscale. Cum altfel decât prin părtinire ideologică se explică faptul că măsurile drastice care vizează categorii vaste de cetăţeni şi salariaţi nu sunt îndreptate împotriva unor agenţii de rating care şi-au demonstrat cu prisosinţă credibilitatea acordând nota AAA unor produse subprime înainte de criză şi care azi continuă să facă legea pe piaţa financiară? O altă explicaţie posibilă pentru această fascinaţie oarbă ar putea fi aceea că austeritatea, dureroasă pentru cei mulţi, este avantajoasă pentru unii. Valul de privatizări impus de UE, BCE şi FMI Greciei a lucrat vizibil în interesul capitalului german: Deutsche Telekom (DT) şi-a sporit recent cota de acţiuni deţinute la OTE, compania grecească de telefonie, cu 10%. Pentru aceasta, DT a plătit 400 milioane de euro; cu doar puţin timp în urmă, nu mai departe de 2008, DT cumpărase 30% din acţiuni cu 3.8 miliarde euro! Exemplele pot continua…Şi atunci, mai contează că şomajul în zona euro a atins recordul istoric?!
Cel de-al doilea mit – mai multă Europă – vehiculează concepte precum crearea uniunii fiscale, emiterea de euro-obligaţiuni, creşterea rolului BCE, cedarea unei părţi a suveranităţii naţionale. etc. În mod automat, sintagma “mai multă Europă” este asumată ca fiind ceva intrinsec pozitiv şi dezirabil. Posibil că aceasta se întâmplă pentru că până acum, în imaginarul colectiv, Europa a fost asociată cu toleranţa, democraţia, securitatea socială şi bunăstarea – asta nu doar prin comparaţie cu nu ştiu ce regimuri autoritare, ci inclusiv în raport cu vecinul său transatlantic, SUA. Dar mai este azi Europa conformă acestei reprezentări? Chiar merită să avem mai multă Europă, indiferent de felul în care aceasta va arăta? (integral aici)
Aştept şi alte sugestii de materiale bune. Măcar să înţelegem ceva din Europa acum cînd e în pericol să se destrame, haha.