Am citit subiectele din ultimii 7 ani date la limba şi literatura română, în cadrul BAC-ului. Dacă te uiţi pe bareme şi pe lista mare de subiecte din care se tot alege, premiza ar fi următoarea. Elevul trebuie să cunoască ceva clasici, pînă la unul-doi postbelici (Preda şi Nichita); accidental, poate chiar unii scriitori născuţi după 1960. Să ştie să recunoască elemente de bază într-un text literar etc.
Dar alegerea subiectelor îmi arată şi o altă tendinţă interesantă: literatura e prezentată ca o miere zaharisită, o chestie prea dulce, prea din altă lume, fără nici o miză, fără nici un mesaj care să clatine cumva vreun fir de praf aşezat pe prezent. Amoruri ftizice, înşelătorie de iatac, meditaţie cît cuprinde, natura ca o peltea verde din poveştile lui Calistrat şi cerinţe demne de ironiile lui Creangă despre manualele de limbă de acum două secole.
Începem cu subiectul de acum cîteva zile. Extras din “Nuntă în cer”, de Eliade. Un text despre dragostea unei tipe pentru un intelectual care face o concesie şi o iubeşte, vezi doamne, deşi ar trebui să se ocupe cu chestii complexe, creaţie etc. Frivolizez, dar e sugestiv că sînt alese numai astfel de texte în cheie de floare-albastră-eminesciană. Eliade ar putea provoca mintea unui tînăr cu pasaje ceva mai interesante, provocatoare, controversate chiar. Liceenii ar trebui să înveţe mai multe inclusiv despre derapajele sale de tinereţe, nu doar despre flori, fete sau băieţi. Ca să nu mai vorbim şi de faptul că moda Eliade de acum 30 de ani s-a cam stins, poate e cazul să mai schimbăm obsesiile interbelice.
Alt subiect, tot de anul ăsta, îndemna candidatul să facă un mic comentariu pe marginea vorbelor lui Nichita Stănescu: “A avea un ideal înseamnă a avea o oglindă”. Pasul narcisist numărul doi a fost făcut cu încredere. După o macho-meditaţie de amor, vine în mod firesc idealul gol din oglindă.
Nu mai comentez cererile din barem. E clar că literatura şi limba sînt privite ca un soi de mijloace de supravieţuire în deşert: să ştii să formulezi propoziţii simple (Ajutor!) dacă rămîi fără apă. Iar în caz că intri în delir să-ţi conştientizezi sinele. Şi toate aceste cerinţe simpliste sînt dublate de sentimentalism rudimentar, anchilozare în analiză psihologică complet desuetă.
2010
Mioara şi Lina stau de vorbă. Mioara e nobila plictisită. Lina e burgheza înecată în rutină. Un fragment din piesa Mioara de Camil Petrescu – bănuiesc că aţi citit-o cu toţii, haha.
Subiectul al doilea, comentarea unui citat din Nicolae Manolescu, despre cititul ca multiplicator de experienţă. O idee cîndva fertilă, în modernismul timpuriu. Acum, doar încă o formă de a grava cu litere de o şchioapă pe cimitirul literaturii că nu textul este decît un vehicul de “trasport” şi “transă”.
În cealaltă sesiune a anului 2010, găsim un fragment dintr-o altă piesă celebră, de data asta semnată de Alecsandri, Iorgu de la Sadagura. Ideea: o tipă îşi ascunde amantul în dulap. El zice că nu se ascunde pînă nu-i spune ea că-l iubeşte. Ceea ce duduia şi face pîn’ la urmă. Alecsandri e un scriitor extrem de interesant, autorul unor pagini de călătorie sau de frescă socială de-a dreptul memorabile. Dar nu ştiu de ce, pînă şi autorii mari trebuie prezentaţi ca un soi de ciudaţi de care, dacă te apropii şi după BAC, rişti să fii contaminat cu boli antisociale grave.
Subiectul al doilea pe care nu-l mai comentez: comentaţi “fapta bună laudă pe om”.
2009
Livada s-a încins în somn. Din genele-i de stufuri
strâng lacrimi de văpaie:
licurici.
Pe coastă-n vreji de nouri
creşte luna.
Au avut de comentat poezia Înfrigurare de Blaga. Natură idilică, iarăşi ceva amor anemic, iarăşi modernism de clasa a doua. Iarăşi texte literare după care îţi vine să vezi toată seria din American Pie ca să-ţi revii puţin în simţiri.
Subiectul doi:
Scrie un text de tip argumentativ, de 15 – 20 de rânduri, despre iubire, pornind de la ideea
identificată în următoarea afirmaţie: „Iubirea e din altă lume şi se iveşte din senin, fără ca să ştii de ce,
se dă pe faţă, fără ca să ştii cum, şi te duce fără ca să ştii unde”. (Ioan Slavici, Mara)
Eu aş rezolva acest subiectul foarte rapid. I-aş adresa comisiei un mesaj: “bă, voi aţi citit Slavici?, acuma l-aţi făcut şi pe ăsta, ochiul cinic al burgheziei transilvănene de acum două secole, profetul iubirii?”.
2008
Nichita Stănescu cu o cioraniană de buzunar, plină de un pesimism jucăuş, plină de nostalgie şi iubire, normal. Părem campionii amorului depresiv. În comparaţie cu subiectele noastre de la BAC, nordicii ar putea să-şi ia scriitorii să-i bage la categoria stand-up comedy.
Atit de nefericiti sa fim noi
incit sa trebuiasca sa ne iubim.
Atit de nestabili sa fim noi
incit sa trebuiasca sa ne prelungim
prin nastere
tristetea noastra urita
si dragostea noastra infrigurata ?
Subiectul al doilea ar trebui pus pe frontispiciul inspectoratelor scolare: „Timpul se schimba. Trebuie sa ne schimbam si noi cu dansul”. A zis-o bietul Lovinescu, cel mai prost înţeles critic din toate timpurile.
2007
I-aş spune anul groazei în bacalaureat. A fost ca un soi de prezicere a crizei financiare. Subiecte total aiurea, anacronice, stupid-dificile. Cînd lumea începea să se răstoarne a fost tras la sorţi cel mai “evazionist” set de subiecte.
Un fragment din Calistrat Hogaş, acel prozator care a găsit probabil cele mai tari ciuperci halucinogene montane şi nu s-a mulţumit cu atît, a vrut să şi scrie sub influenţa lor. Citez:
Un sunet prelung şi jalnic de aramă sunătoare, lovită în răstimpuri deopotrivă de depărtate, înfioră şi făcu să tremure umbrele singuratice ale văzduhului; şi valea largă se umplu, până la marginile de deasupra ale munţilor săi, de glasul sfânt al rugăciunii şi al păcii… Era clopotul schitului, care vestea închinătorilor pustiului ceasul slujbei de seară…
Puteai obţine 4 puncte dacă – citez din barem – făceai următoarea chestie: “Explică folosirea punctelor de suspensie în enuntul “Amurgul începuse a se ridica din adîncuri…””.
Alt subiect halucinant – unul care l-a lăsat cu gura căscată inclusiv pe autorul citatului, Manolescu (criticul a declarat că alegerea acelei fraze scoase din context e complet ridicolă). Elevii au avut de comentat următorul fragment:
Scrie un eseu argumentativ de 2-3 pagini, în care să prezinţi imaginarul poetic tradiţionalist într-o poezie studiată, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: “Tradiţionalismul nu e convertirea sămănătorismului: tradiţionalismul e un stil, o formulă inventată de poeţi moderni ieşiţi adesea din şcoala simbolismului” (Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei)
2006 (capcanele pentru elevi)
Iarăşi un an foarte dificil, plin de scandaluri. Jurnalista pe atunci Melania Mandas Vergu (care între timp a ajuns şi prin echipa lui Funeriu, şi-a tras nişte fonduri grase etc.) a cumpărat subiectele de BAC cu o seară înainte.
Dar a mai fost un scandal. Unul cu o “capcană” pentru candidaţi. În 2011, capcana a fost să se analizeze un text dramatic din Caragiale, Sorescu sau Camil (la alegere). Capcana a fost cuvîntul “dramatic”, mulţi sărind să analizeze romanul “Ultima noapte” şi nerealizînd că examinatorii se refereau la “teatru” şi nu la caracterul dramatic al vreunei situaţii, personaj etc. Subiectul e perfid pentru că nu îndeamnă liceenii la gîndire, cum pretind oficialii ministerului, ci pentru că speculează inerţia din şcoli. Romanele lui Camil Petrescu sînt studiate pe larg, în timp ce opera sa dramatică e absolut secundară în programă (şi pe bună dreptate).
Să revenim la 2006. Marea capcană. Liceenilor li s-a cerut să prezinte condiţia intelectualului în romane scrise de Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Marin Preda. Foarte mulţi l-au ales pe Ilie Moromete sau pe Ion din Rebreanu din motivul logic că sunt opere-fetiş în liceu. Să-l alegi pe Ion e aiurea: dar nu din motivul pe care îl invoca un oficial de atunci:
„Orice elev care a citit romanul „Ion” ar fi trebuit sa-si aminteasca cel putin momentul in care Ion si Ana fac amor pe cuptor. Scena aceea ramane de obicei in mintea elevilor. Si ar fi trebuit atunci sa se gandeasca la faptul ca un intelectual nu face amor pe cuptor”
Ilie Moromete nu e intelectual, au mai spus oficialii. Or, aici chestiunea chiar e interpretabilă. Poate un ţăran care citeşte, face politică, discută despre viaţa comunităţii să fie intelectual? Se pare că s-a stabilit clar: Ilie nu e intelectual şi punct, pentru că n-are studii.
E de reţinut că aceste capcane pentru elevi sînt de fapt nişte speculaţii ale viciilor de sistem venite din partea aceluiaşi sistem. Se cunosc inerţiile de care suferă profesorii, programele etc. şi exact sistemul care le girează se apucă să facă farse.
Să mai amintim un efect al aceluiaşi mecanism: febrilitatea cu care sînt date publicităţii perlele elevilor. Ele vin de multe ori pe calupuri direct din comisiile de corectură sau din inspectorate. E aceeaşi mişcare de prost gust în care sistemul de învăţămînt face mişto de el însuşi.
2005
Să încheiem frumos, ca-n compunerile de a doua, cu nişte versuri apocaliptice de Arghezi:
Sunaţi în amintire, voi, suflete, pe rând.
Câte-aţi trecut prin mine şi câte-aţi mai rămas,
Câte v-aţi stins de-a pururi şi cărora un gând
Sau licăr de lumină vă ţine loc de glas.
Când sufletele toate de tot vor fi tăcut
Va mai rămâne, poate, un clopot viu la poartă.
Cine-o veni atuncea din vechiul tău trecut
Să sune-n întuneric şi-n timp cu mâna moartă ?
Morala
E evidentă anchilozarea într-un anumit tip de literatură extrem de lipsită de priză la prezent. Nu mă refer prin asta la “actualitatea” autorilor citaţi, ci la o modalitate complet păguboasă de apropiere de nişte cititori atipici, liceenii (unii dintre ei aflaţi probabil la ultimul contact cu literatura imprimată pe celuloză, mulţi dintre ei complet prinşi în noua ordine de comunicare mondială, experţi în jonglat cu identităţi digitale etc.).
Dacă e să ne luăm după subiectele de mai sus, literatura e o chestie plicticoasă, scrisă majoritar în limbaj arhaic, complet desprinsă de realitate etc. Evazionism perfect. Estetizare dusă la absurd. Poezie leneşă, vorba lui Arghezi, cît cuprinde. Cam tot aia promovăm şi ascultăm inclusiv pe posturi culturale dedicate, avem sute, mii de evenimente literare la fel de plicticoase. Nu e doar o problemă de BAC. Aşa ne place nouă literatura: ceva de recitat la un pahar sau în vreun discurs sforăitor.
Marii autori canonici sînt promovaţi cu textele cele mai cuminţi, cele mai puţin “periculoase”. Interpretările sînt şi ele timide, fără vînă. Un autor puternic şi care are şi acum o priză incredibilă la real, la Rebreanu mă refer, poate fi repede pus cu botul pe labe dacă-l citim în cheie ultra-estetizantă. Să mai amintesc că interpretarea clasică la “Ion” este cum un ţăran s-a îndrăgostit pătimaş de pămîntul lui (şi al altora)?
Literatura nu e aşa. Sînt texte care cîndva au zguduit, au cutremurat, au schimbat retorici, filozofii, au schimbat politica vremii uneori sau au lăsat moştenire expresii puternice ale epocii în care au fost scrise. Dacă e să se înceapă o reformă a învăţămîntului, ea ar trebui să înceapă cu o reformă a alegerii textelor literare pentru BAC (ştiu, mai e de purtat o discuţie despre manuale, asta cu altă ocazie). Cu o mai mare atenţie acordată şi literaturii străine (din păcate, nu sîntem doar noi pe pămînt). Cu o redescoperire a clasicilor ca purtători de mesaj pur şi dur, în loc de prezentarea lor ca meşteşugari ai limbii într-o de colecţie kitsch de lălăieli manieriste, demni de vreo expoziţie cu vînzare la Muzeul Satului.
Ne mirăm că moare industria de carte. Dar pătura cea mai groasă de cititori este făcută ferfeniţă în patru ani şi, la final, de BAC, i se înfige şi o bomboană pe colivă. Să-i fie ţărîna uşoară.
P.S. Dacă doriţi să vedeţi cum sună un subiect de BAC în Franţa, intraţi aici. Cerinţe clare. Texte variate, satirice sau centrate mult pe stil, scriere şi rescriere (dar cu cerinţa de a decripta mecanismul scrierii, nu de a elogia cine ştie ce epitet). Mă rog, cum ar trebui să fie. Şi cum n-ar fi deloc greu să fie şi pe aici.