Strategia autonomismului estetic a devenit falimentară

TEMA: Artă socială?

Cînd am pledat, nu demult, pentru reconsiderarea criticii lui Gherea (nici nu eram original: o sugeraseră înainte Nicoleta Sălcudeanu şi alţii), mi-am atras tunetele jupiteriene ale lui Nicolae Manolescu, de parcă aş fi făcut, Doamne-al criticii, iartă-mă!, apologia întoarcerii la sociologismul vulgar şi la cenzura din anii ‘50. Eram în realitate exasperat de stigmatizarea literaturii sociale – „tendenţioase, iar nu teziste” – în România de azi şi din ultimele două decenii, ca şi a criticii aferente. Apropo de tendinţă, avem parte, în ultima vreme, de o adevărată inflaţie beletristică anticomunistă: romane, proză scurtă, nonficţiuni de tot felul, unele tendenţioase, altele teziste de-a binelea, dar… pe linia „morală” justă, premiabilă şi promovabilă de către cine trebuie. Indiferent de valoarea titlurilor, fenomenul, justificat în perioada decompresiei postdecembriste, a ajuns un nou conformism (oportunism). Dar şi o strategie de export: „ia să vedem, ce aşteaptă Occidentul atotlegitimator de la arta noastră? Păi, comunism, Ceauşescu, subdezvoltare estică… OK,

atunci să le oferim ce vor”. La nivelul noii cinematografii, strategia a fost mai eficientă. Aşa au apărut multe filme bune şi premiate internaţional despre crimele sistemului sanitar autohton, despre dramele întreruperilor de sarcină din anii ceauşismului, despre barbaria ortodoxiei de la mînăstirea Tanacu, despre fugile peste graniţă dinainte de 1989 şi mirajul Occidentului… Minimaliste, pentru că fondurile de la buget s-au diminuat, sponsorii sînt greu de găsit, iar maximalismul e desuet, are un ce triumfalist, oficial şi totalitar.

Există o ruptură mai veche între agenda de nişă „elitistă” a scriitorilor & artiştilor noştri şi agenda societăţii româneşti. Deşi „viaţa bate filmul”, deşi realitatea socială imediată oferă mereu subiecte dureroase, majoritatea ficţiunilor autohtone din ultimele două decenii par desprinse din lumi paralele cu ea; inclusiv reportajul a ajuns o raritate. Nu reproşez nimic nimănui; constat un simptom. Sigur că sînt şi excepţii, iar dacă numărăm steagurile, ele s-ar putea dovedi destul de numeroase. La capitolul „angajare”, cel mai bine stă teatrul (dramAcum, Teatru Politic ş.a.), mai familiar, prin specificul său interactiv, cu publicul concret. Să dăm însă şi filmului ce e-al lui: nu sînt oare „sociale”, critice şi de actualitate, Marfa şi banii, California dreamin‘, Eu cînd vreau să fluier, fluier şi altele încă? În privinţa artelor contemporane, relevanţa e mai mult teoretică decît practică, dar cea teoretică rămîne determinantă (v. revista şi editura Idea, între altele).

Am publicat, prin 2000, într-o revistă de artă contemporană („Artelier”) un studiu despre textele „de cartier” ale formaţiilor hip-hop, în care vedeam o posibilă resursă de energie comunitară pentru debilizata poezie mainstream. În anii ’90 am avut, de fapt, două tipuri de lirică „socială” cu impact major: a lui Adrian Păunescu şi a B.U.G. Mafia & Co. Ambele, în zona culturii de masă sau populare, ambele – execrate de lumea bună, dintr-un motiv sau altul (politic sau comercial-subcultural). Un singur contraexemplu important de poeta vates: Marius Ianuş din Manifest anarhist. Era de aşteptat ca măcar proza şi romanul să aibă un caracter mai „angajat critic”. Ei bine, nu. Narcisismul trendy, inflaţia tematicilor antitotalitare, „amintirile din Epoca de Aur”, visul evadărilor occidentale sunt mereu la ordinea zilei. Literatură pe linie, alimentată de la ultimele surse de onorabilitate ale breslei. Printre excepţii aş aminti romanele lui Radu Aldulescu, unele proze socio-antropologice ale regretatului Sorin Stoica, Lizoanca Doinei Ruşti, ficţiunea lui Dumitru Crudu (notabil şi ca dramaturg social) şi, last but not least, nonficţiunile eseistice, detabuizante ale lui Vasile Ernu.

Un punct de cotitură în reconsiderarea dimensiunii critice a literaturii şi a „marilor mize” adiacente l-a reprezentat, în ce mă priveşte, publicarea articolului Puncte din oficiu pentru literatura română tînără (2008). Îmi devenea tot mai clar că, dacă privim în istoria culturii, constatăm că marea artă, marile naraţiuni au înflorit în interiorul unor mari puteri – imperii, state imperiale, cu conştiinţă imperială sau coloniale, programate pentru durata lungă – chiar dacă adeseori împotriva lor. Naraţiunile de legitimare a identităţii statelor naţionale au coagulat şi ele ce se putea. Or, în zilele noastre are loc o delegitimare, inclusiv „narativă”, a statului social şi a celui naţional în favoarea neoliberalismului multi- şi transnaţional. Ce implică asta? Pe de o parte, prăbuşirea importanţei literaturii şi artei ca patrimoniu identitar. De ce? Pentru că nu produc bani, ci protejează identităţi, iar identităţile patrimoniale nu favorizează circulaţia capitalului global. Numai că în felul acesta artele ajung să se condamne la o condiţie sterilă, decorativă, de alibi moral-estetic al propagandei anticomuniste sau al agendei globaliste civilizatoare. În România, unde statul a fost principalul mecena, efectele politicilor neoliberale nu s-au dovedit deloc faste pentru cultura umanistă, tot mai nişată. Ar rămîne, deci, productivă creator strategia contestaţiei, a revoltei, a subversiunii artistice, eventual antiglobaliste, în momente de criză. Pe de altă parte însă, constatăm fuga literaturii şi artelor de critica socială a actualităţii, probabil de teamă să nu fie rejectate de „lumea bună”. Strategia de marginalizare e simplă, dar eficace: fie sunt calificate drept rudimentare, fie sunt denunţate drept teziste (în subsidiar: „stîngiste”, căci tezismul „antistîngist” e recomandat). Ne aflăm într-un moment în care strategia autonomismului estetic a devenit falimentară, din lipsă de adversar direct. Arta, inclusiv literatura mainstream, şi societatea se dispreţuiesc sau se ignoră reciproc mai mult ca oricînd. Dimpotrivă, în epoca Junimii şi a modernizării interbelice strategia în speţă a reprezentat un factor de emancipare. În perioada (naţional-)comunistă, autonomismul estetic a fost o contrapondere la o Putere totalitară a cărei propagandă era întemeiată, la rîndul ei, pe filosofie şi pe literatură. Puterea literaturii neaservite într-un regim totalitar era definită chiar de regimul în care subzista şi de canonul politic oficial în răspăr cu care se situa. Iar cînd totalitarismul a ieşit din scenă, literatura a trebuit să se descurce singură, într-o lume în care nu i se mai atribuia „de sus” (de la statul-mecena) şi „din afară” (Europa Liberă, exilul anticomunist) nici un rol major. Ce era „jos”, conta prea puţin. Dar mai bine să ne uităm la Franţa actuală, şi să-l cităm pe Marx. William Marx: „literatura e un obiect atît de privat, atît de bine delimitat, atît de circumscris, atingînd atît de puţin societatea, şi care suscită atît de puţin interesul, încît nimeni nu mai are ambiţia să o scoată din bîrlog. Prin contrast, situaţia americană este la prima vedere de invidiat, chiar dacă preţul pe care trebuie să-l plătească e teribil de ridicat, şi anume diluarea literaturii în sînul departamentelor de studii culturale” (Rămas-bun literaturi…, trad. rom. 2008).

Nu pledez împotriva primatului estetic în evaluarea critică (nici Gherea n-a făcut-o!). Pledez pentru „critica complectă” (pe urmele lui Ibrăileanu) şi pentru reabilitarea dimensiunii sociale a literaturii şi artelor, ca formă de reactivitate critică şi de vitalitate creativă. Degeaba ne batem joc, snob, de „artiştii reprezentativi” şi absolutizăm individualismul. Nimeni nu mai neagă individualismul estetic, însă prăbuşirea funcţiei de reprezentare colectivă a artei „înalte” ar trebui să ne îngrijoreze. Faptul că ne punem problema (in)existenţei unei arte implicate social-politic în actualitate, arată că a prins deja contur o critică „orientată” care-şi doreşte asta, dar care nu prea găseşte ce caută. Ne amintim că Gherea a pierdut partida pentru că n-a avut suficienţi artişti valoroşi în „parohie”. Dar acum? Şi încă: există, la nivelul facultăţilor umaniste autohtone, un curent critic de stînga? Studiilor noastre culturale, cîte sunt, le cam lipseşte dimensiunea socială din Occidentul pe care, altminteri, îl emulează, iar nesfîrşitele discuţii despre postmodernisme sunt amputate de dimensiunea marxistă sau neomarxistă. Ce loc mai au în programele de literatură română poezia politică şi proza de medii periferice, curentele heteronomiste sau stînga culturală (Gherea, poporanismul ş.cl.), alta decît cea avangardistă (recuperată estetic) sau decît realismul socialist (exemplu clasic de „aşa nu”)? Unii intelectuali publici neocon se sparie pînă şi de Coşbuc (după remake-ul Paraziţilor în anul de vîrf al crizei din Noi vrem respect la Noi vrem pămînt!). A apărut, e drept, şi la noi, în jurul CriticAtac, o nouă direcţie de gîndire şi atitudine la care au pus umărul inclusiv critici literari, eseişti sau scriitori, unii mai radicali, alţii mai puţin. Mă gîndesc la Vasile Ernu şi Ciprian Şiulea, la C. Rogozanu şi Mihai Iovănel, la Iulia Popovici şi Mihaela Michailov, la Alex. Cistelecan şi veteranul Bogdan Ghiu, la Alex. Matei şi Alex. Goldiş, la Mihai Goţiu şi Dan Ungureanu, la Adi Schiop şi Dan Sociu, dar şi la alţii. Înseamnă asta că asistăm la un revival în zona criticii ideo-literare sau teatrale şi a eseisticii politico-filosofice? Deocamdată, nu. În loc să fii taxat drept „gherist”, „extremist de stînga”, „iresponsabil şi marginal”, e mai cuminte să fii „cu canonul” autonomist, chiar dacă tinde să devină unul nombrilist, un papion al hegemoniei neoliberale…

Din proximitatea acestui canon autosuficient şi tot mai insignifiant social, simt nevoia să trag un semnal de alarmă.