TEMA: Alegerile au fost. Ce ne mai rămîne de făcut?
Discuţia despre votul de pe 9 decembrie nu-şi are rostul. Cei care merg la vot vor vota ceea ce alţii au decis şi negociat în prealabil şi, chiar dacă votul lor ar mişca balanţa într-o direcţie sau în alta, asta oricum nu ar schimba nimic – pentru că politicile duse de o coaliţie sau alta reprezintă în acest moment mai mult poziţia FMI şi a unor grupuri de interes apropiate celor două coaliţii decît interesele alegătorilor. De prea mult timp aleşii noştri – şi aceasta e valabil nu doar la noi – nu mai reprezintă interesele alegătorilor, ci doar nişte interese tot mai puţin perceptibile şi vizibile ale unor grupuri tot mai restrînse. Dar fiecare e liber să aleagă între a merge la vot sau nu. În acest context, să notăm cîteva lucruri şi despre stînga politică.
De la „sectă” la grupuri
Dacă privim cum a evoluat stînga intelectuală la nivel discursiv în spaţiul public românesc în ultimii 5-7 ani putem observa cîteva lucruri minimale. Primul lucru care se vede cu ochiul liber e faptul că unele cuvinte care, acum cîţiva ani, creau o isterie evidentă (sau, în cel mai bun caz, erau un tabu în discursul public local), acum – chiar dacă nu au devenit o normalitate – şi-au căpătat cel puţin un soi de statut „tolerat” de establishment-ul cultural românesc. Acum cîţiva ani, cuvinte precum „stînga (intelectuală)”, „capitalism”, „luptă de clasă”, „marxism” aveau o conotaţie clar negativă sau erau trecute la index: un soi de cuvinte indecente politic. Conotaţia terminologiei era simplă: stînga e mişcarea aceea echivalentă cu comunismul pe care l-am trăit („ilegitim şi criminal”), adică cu GULAG-ul, iar Marx – autorul acela pe care-l „citesc idioţii şi care omoară” (pentru reîmprospătarea memoriei, vedeţi un text mai vechi pe temă aici şi o viziune tipic românească despre Marx aici).
În ultimii ani s-a făcut un pas important în acest domeniu. Aceste cuvinte şi multe altele au pătruns în diverse medii culturale, prin universităţi şi medii virtuale şi, culmea, chiar prin mass-media românească sau grupurile conservatoare de dreapta. Cu alte cuvinte, micile grupuri de stînga au început să fie „tolerate”, iar unii din reprezentanţii ei să aibă burse chiar şi la NEC, fieful intelectualităţii conservatoare. Un pas mic pentru stînga, un pas important pentru mediul cultural şi politic românesc.
De ce s-a întîmplat acest lucru? Din mai multe cauze, cred eu. Mai întîi, acest lucru se datorează faptului că au exista diverse grupuri intelectuale şi de activişti care au avut curajul să promoveze ideea de stînga în vremuri deloc favorabile. Grupuri precum Philosophy & Stuff, Idea artă+societate, GAS, Biblioteca Alternativă (programul editorial al editurlilor Idea & Tact) sau diverse grupuri de artişti şi activişti sociali, feministe, ecologişti, plus grupul CriticAtac au reuşit cumva să impună şi să legitimeze dreptul de a exista pe piaţa de idei şi practici politice, a ideilor şi grupurilor intelectuale de stînga. „Stînga frecventabilă” a început să fie „tolerată” pentru că, nu-i aşa, România, în calitate de membră UE – o zonă „selectă şi civilizată” – e bine să aibă şi ea „stîngiștii” ei, pentru diversitate.
În al doilea rînd, treptat, treptat au apărut tot mai mulţi tineri care au circulat în spaţiul occidental, au făcut şcoli în universităţile occidentale şi au înţeles că discursul dominant al establishment-ului conservator de la noi este total depăşit şi inactual, iar discursul de stînga ocupă un rol central. Mulţi dintre ei au devenit mult mai sensibili la ideea de stînga şi chiar şi-au însuşit un întreg arsenal ideologic şi politic în acest sens. În al treilea rînd, discursul care a dominat ultimii 20 de ani spaţul românesc, dar care e prezent peste tot în lume, a devenit total neatractiv pentru o nouă generaţie, iar după ultima criză este tot mai puţin legitim să se prezinte ca un discurs victorios şi lipsit de alternativă; cu alte cuvinte capitalismul nu mai este atractiv pentru noua generaţie aşa cum a fost în prima fază a postcomunismului. Şi, nu în ultimul rînd, un rol important l-a jucat lipsa de creativitate a spaţiului intelectual conservator şi chiar a celui liberal: nu fac decît să repete la nesfîrşit aceleaşi poveşti, aceleaşi scheme rupte total de realitatea socială şi politică a ţării şi a contextului global în care ne situam.
În ce etapă sîntem?
Nu trebuie să ne minţim. Chiar dacă s-au făcut mici paşi în acest moment, stînga independentă se află în stadiul de construcţie a grupurilor. Pînă la crearea unei mişcări sau a unui partid este cale lungă. Modul în care se vor construi aceste grupuri şi în care vor evolua rămâne să-l observăm în următorii ani. Ce se întîmplă în această primă fază de formare a grupurilor? Se adună oameni, apar dezbateri, idei, apar teoreticieni care construiesc şi adaptează teorii realităţilor cu care ne confruntăm, se trag concluzii şi se dau direcţii etc. Grupurile încep să comunice între ele, încep să se coaguleze în diverse forme.
La noi, în acest context apar tot mai multe voci, intelectuali de stînga tot mai bine articulaţi (Ovidiu Ţichindeleanu, Alex. Cistelecan, Florin Poenaru, Andrei State, Gabriel Chindea, Victoria Stoiciu etc. ca sa dau numai cîteva exemple) şi grupuri care se revendică din spectrul de idei şi practici politice de stînga. Un prim pas important s-a făcut: de la mici grupuri anonime la grupuri tot mai bine consolidate şi tot mai vizibile – iar greul abia acum urmează. În ce priveşte statutul de „grup şi idei tolerate” pe care-l postulează grupurile dominante, el nu poate fi acceptat. Trebuie făcut un pas mai departe şi impuse o agendă şi un discurs alternativ real care are la fel de multă legitimitate şi dreptul de a exista ca şi cel dominant.
Stînga de partid
Despre stînga de partid, reprezentată de PSD, nu pot spune decît că toate criticile aduse dreptei şi în mod special PDL-ului sînt valabile şi în cazul ei. PDL, după cum observa şi Costi Rogozanu, nu este decît o clonă a PSD updatată cu mici nuanţe de discurs. PSD a funcţionat foarte bine pe modelul „partidului agaţă-tot”, „catch-all party”, cum l-a numit teoreticianul lui, Otto Kirchheimer, care a devenit treptat partidul clasei politice, numit de unii (Peter Mair si Richard Katz) „partidul-cartel”. Tendinţa principală în ceea ce priveşte modul de dezvoltare al „partidului-cartel” este dezvoltarea reţelei administrativ-birocratice. Aceasta este legată de modul de utilizare a resurselor administrative şi de consolidarea intereselor sociale în jurul instituţiilor puterii. Astfel se creează mecanisme prin care interesele unui număr tot mai mare de straturi sociale sînt legate de instituţiile puterii. Ceea ce tehnic a ajuns să se cheme „partidul-puterii” creează „structuri ale puterii” care se extind de la reţelele birocratice elementare pînă la structuri socio-profesionale. Nu întîmplător, cînd are loc schimbarea de putere se schimbă nu numai funcţionarii publici, şefii instituțiilor publice, ci şi directorii de spital sau uneori chiar portarii unor şcoli. Aceste reţele funcționează perfect ca „structuri ale puterii”. Un astfel de partid cum e PSD, care a fost şi un mare promotor al politicilor neoliberale de după 1990, nu poate fi atractiv pentru grupurile independente de stînga din simplul motiv că el nu este recunoscut ca un partid de stînga.
Ce cerinţe minime aş avea de la un partid de stînga în contextul românesc actual?
Rediscutarea privatizărilor. După anii ’90, în România a avut loc un fenomen fără precedent atunci cînd proprietatea statului şi marea parte a bunurilor comune au trecut în mîinile reprezentanţilor unor firme, grupuri mici sau a unor persoane private. Între procesul de privatizare din anii ’90 şi cel de naţionalizare dintre ’47-’50 nu există o deosebire de esenţă, ci doar de grad, nuanţe şi direcţie. În baza căror legi şi a cărei legitimităţi au avut loc aceste procese? Cine a decis, cum a decis şi în folosul cui s-a decis? Problema privatizării, legitimitatea acesteia este una din problemele cheie a politicii, a construcției sociale şi economice care decurge din aceasta în perioada postcomunistă din România. Este una din problemele care a trebui repuse în discuţie şi găsite soluţii. Procesul de privatizare de după ’90 a fost la fel de ilegitim şi de ilegal precum procesul de naţionalizare din anii ’47-’50 ai secolului trecut.
Statul social. Atîta timp cît Constituţia prevede existenţa „statului social”, nu văd de ce toate partidele se comportă ca şi cum statul social, devenit în limbaj neoliberal „stat asistenţial”, este demantelat prin diverse politici publice şi proiecte de legi. Sînt cîteva lucruri care nu vor fi uitate niciodată de stînga autentică: dreptul la sănătate, la educaţie, la muncă, la asistenţă socială etc. Ar trebui poate să recitim Declaraţia Universală a Drepturilor Omului pentru a înţelege că avem nişte drepturi deja cîştigate care nu pot fi cedate aşa uşor şi că dreptul la libertate nu costă nimic dacă drepturile sociale sînt distruse.
Raportul cu FMI & co. Un partid care nu are curajul cel puţin să pună în discuţie relaţia cu FMI şi să caute o formulă minimă prin care să arate că nu este un subordonat, ci un partener, nu poate avea susţinerea grupurilor independente de stînga. Dar aceasta ar fi doar un prim pas, minimal. Pe termen mediu şi lung, FMI trebuie scos din ecuaţie.
Lista poate continua.
Lecţia lui Pasolini
Pasolini are un set de observaţii făcute prin ’68, foarte utile şi extraordinar de actuale. Sunt de reţinut pentru noi, fiindcă ne atenţionează asupra unor greşeli ale stîngii ce pot fi repetate.
Litota şi sacoul. La un moment dat, Pasolini susţine că intelectualii de stînga sînt mari iubitori de litotă şi de sacouri la două rînduri de nasturi. Trecînd peste partea vestimentară – cu toate că şi acest lucru spune ceva, mai ales că şi la noi a devenit deja lucru comun ca „papioanele” să fie atribuite dreptei, iar „şepcile” stîngii –, importantă este povestea cu litota. DEX-ul ne spune: LITÓTĂ, litote, s. f. Figură de stil care constă în a spune cât mai puțin și a face să se înțeleagă cât mai mult. – Din fr. litote. / LITÓTĂ s. f. figură de stil constând în atenuarea însușirilor, în micșorarea dimensiunilor unui obiect, ale unei ființe etc. pentru a se obține efectul invers. (< fr. litote) / LITÓTĂ ~e f. lit. Procedeu stilistic folosit pentru a exprima o idee sau un sentiment prin negație. Litote.
În literatură, acest truc este folosit deseori atunci cînd eroul poate lua brusc mărimea care corespunde diverselor obiecte: un soi de Gulliver în ţara piticilor. În zona discursului politic, litota este o formă care spune doar adevăruri parţiale, care exclude din discurs o parte a informaţiei. De fapt, discursul litotic nu este decît discursul pe care l-a folosit marea parte a stîngii occidentale de după ’68, care a acceptat să intre în maşinăria birocratică a sistemului, să capete forma acesteia, să accepte privilegiile ei şi, mai ales, să se subordoneze discursului ideologic al dreptei. Litota este discursul şi practica social-democraţiei pe care stînga radicală o condamnă şi o consideră trădătoare.
Poliţia şi burghezii. O altă descoperire pe care o face Pasolini în ’68, în timpul protestelor de la universitatea din Roma, este la fel de importantă. El observă că poliţiştii îi devin mai simpatici decît studenţii care protestează. De ce? Pentru că, observă el, studenţimea din Roma este compusă din copiii unei clase burgheze înstărite şi care poartă puternic amprenta acesteia, pe cînd poliţia este compusă din copii ai muncitorilor sau ai ţăranilor din sud. Ce este important în această poveste? Nu e suficient să ai lozinci corecte ca să fii de stînga. Mai mult, uneori nici măcar poziţia ocupată de o parte sau de alta a baricadei nu te face mai de stînga. Iar pentru a avea această sensibilitate şi înţelegere a stîngii este nevoie de o anumită dispoziţie, de un anumit mediu. Acest tip de sensibilitate de stînga nondogmatică care se educă, te ajută ca individ să te poziţionezi de fiecare dată în funcţie de context, permanent în mişcare.
Studenţii şi poliţia. Tot Pasolini a mai observă un lucru legat de relaţia protestatarilor din mai ’68 şi putere. El observă cum, în prima fază a mişcării din ’68 de la Paris, totul ţine de un soi de intelectualism, fără un conţinut politic real, și încă nu devine o forţă care să ameninţe puterea. Există însă un moment în care studenţilor protestatari li se alătură tinerii din suburbiile Parisului, o categorie de tineri diferită de cea a studenţilor. Dacă pînă în acel moment între poliţie, reprezentatul direct al puterii, şi studenţii protestatari era mai degrabă o relaţie de acceptare, în momentul alăturării tinerilor din periferie totul se schimbă. De ce? Pentru că acei copii din suburbii, copii de muncitori şi emigranţi trecuţi prin îndelungate conflicte directe cu poliţia, sînt cei care schimbă relaţia dintre manifestanţi şi putere. Ei sînt cei care impun atitudinea lor politică faţă de poliţie: aceasta este poliţia, ea este interfaţa cu puterea, iar dacă avem doleanţe şi cerinţe faţă de putere, atunci trebuie să transmitem acest mesaj prin intermediul poliţiei, intrînd cu ea în coliziune. Este ceea ce ei făceau demult, la alt nivel; abia atunci, protestele au luat o altă turnură, cea despre care încă mai vorbim astăzi.
Şi cultura? îi punem papion sau o băgăm la dubă?
Stînga culturală rămîne în continuare una dintre atracţiile principale pentru intelectualii de stînga. Dacă ne uităm numai la ce s-a întîmplat în ultima perioadă în Est, de la Pussy Riot la protestele legate de ICR, vedem că această direcţie duce într-o fundătură. Foarte multă lume este atrasă de cultura & de arta de stînga cu aer protestatar. Eu unul nu aş miza pe ceea ce se cheamă „cultură de stînga”, pentru că această cultură de stînga a fost privatizată şi pusă în cadrul legislativ şi paradigmatic al politicilor de dreapta. În cazul în care cultura depăşește spaţiul pe care îl permite paradigma de dreaptă să funcționeze, atunci automat ea este „băgată la dubă” pentru că ameninţă puterea. În acest sens, poliţia nu va băga în dubă „protestele papioanelor” tocmai pentru că ele nu vor sa schimbe parametrii de definire a puterii. Să nu uităm că, la manifestația cu pricina, MRU – prim-ministru la acea vreme – şi-a făcut apariţia cu papion şi cu bodiguarzii de la SPP. Acesta este simbolul perfect al acestui tip de relaţie a puterii cu mediul cultural.
În ce priveşte Pussy Riot, aici nu e nimic paradoxal: au fost arestate pentru că în acel moment, contextul politic intern din Rusia impunea un astfel de gest, şi nu pentru că au făcut un gest politic radical care putea să afecteze puterea. Toată presa occidentală liberală a scris tone de texte pe acest subiect și, săptămînal, au fost publicate texte în sprijinul fetelor de la Pussy Riot, dar, în același timp, în presa occidentală nu veţi găsi aproape nimic despre protestele muncitorilor din Kazahstan – care au fost bătuţi, iar unii chiar omorîţi. De ce? Pentru că gestul muncitorilor a prezentat un real pericol pentru putere, pentru capitalul internaţional, şi ar fi putut deveni o ştire cu adevărat periculoasă, pe cînd ceea ce s-a întîmplat în jurul grupului punk nu făcea decît să alimenteze discursul de dreapta utilizînd diverse practici de stînga.
Ce-i de făcut?
Nu cred că acum e de făcut un pas înspre un partid de stînga. Nici „ocuparea” unui partid destul de important precum PSD, care se autointitulează „de stînga”, sau a unuia minuscul precum PAS, şi nici crearea unui partid nou nu este o soluţie. Din experienţa dreptei intelectuale care s-a avîntat să „cucerească” PDL s-a văzut că rezultatul a fost un eşec. Un partid mare este mult prea puternic şi are suficientă forţă să-şi închidă intruşii, iar anticorpii lui rezistă oricărui virus extern. Ţinând cont şi de experienţa politică (şi mai ales de organizare politică) foarte mică a oamenilor din zona stîngii independente, e greu de crezut că ei ar putea face faţă unor veterani politici din PSD unşi cu toate alifiile. Crearea unui nou partid ar fi în acest moment un pas pripit şi pentru că nu există suficiente resurse – şi în mod special mă refer la resurse umane în zona stîngii, care să susţină o astfel de construcţie. Ideea creării unei mişcări mai degrabă decît a unui partid trebuie să rămînă într-un orizont de aşteptare pe termen mediu şi lung. Din punctul meu de vedere, ar trebui sa fie o adevărata mișcare populara, care să nu aparțină unor grupuri elitiste de stînga. Aceasta ar fi singura şansă pe termen lung ca stânga să existe in România!
În acest moment, însă, aşa cum au susţinut mai mulţi colegi de la CriticAtac, eu cred în politica făcută în afara politicilor de partid. Stînga independentă trebuie să facă un lucru simplu în acest moment: să-şi creeze o masă critică, să extindă cîmpul sensibilităţii despre care vorbeam mai sus, reflecţiei şi practici politice a ideilor de stînga. În acest moment, stînga trebuie să acumuleze experienţa problematizărilor cu impact real asupra oamenilor, a dezbaterilor şi a reflecţiei politice în buna tradiţie pe care o are în spate şi, de asemenea, să încerce să acumuleze în timp şi o practică de organizare politică de care nu prea a dat dovadă în ultimii ani.