Declarațiile de ieri ale directorului STS, Marcel Opriș, conform cărora au existat atacuri informatice împotriva unor instituții ale statului în timpul campaniei prezidențiale de anul trecut, le-am mai auzit odată din gura fostului șef al SRI care vorbea de atacuri teroriste dejucate. Cum s-ar spune, am mai văzut filmul ăsta cu spioni care salvează țara de pericole numai de ei știute. Așteptăm ca și SIE și alte servicii secrete (sunt destul slavă domnului) să urmeze această cale și să ne spună public cât de indispensabile sunt.
Marcel Opriș e recunoscut pentru declarații trăznite. Prin 2009 a spus că 80% din personalul serviciului este fertil și că serviciul “asigură perpetuarea naţiei române acolo şi a naţionalităţilor conlocuitoare care lucrează la noi. Depinde ce limbă stăpâneşte fiecare”. Nu doar că salvează țara de pericole, dar STS are grijă și de reproducerea populației. Merită, nu-i așa, un spor de la buget pentru aceste eforturi. Păcat că domnul Opriș nu este rugat să dea declarații despre alte lucruri: despre cum, de exemplu, STS a încheiat 51 de contracte cu o firmă unde lucrează doamna Opriș și ai cărei patroni sunt buni prieteni cu acesta, după cum relatează presa. Orice politician ar fi fost în situația domnului Opriș ar fi dat demult cu subsemnatul la DNA și ar fi fost denunțat public de ANI.
Dar după cum ne-a dovedit cazul Udrea, dincolo de tabloid și emoție publică, lupta anti-corupție nu este nici imparțială, nici egal distribuită. Este evident că anchetarea Elenei Udrea survine abia după ce președintele Traian Băsescu și-a încetat mandatul, în condițiile în care existau deja suficiente probe și anterior. Astfel, justiția nu pare a fi deloc exterioară dinamicii politice pe cât se spune. Cazul Udrea arată foarte clar ceea ce mulți au scris deja, mai ales pe această platformă: departe de a fi o cruciadă pentru înfăptuirea imparțială a dreptății, pentru asanarea morală a societății (cum se mai spune) lupta anti-corupție este de fapt un instrument politic foarte important în interiorul luptei politice. Altfel spus, anti-corupția nu este decât un instrument de luptă al unei facțiuni a clasei dominante împotriva alteia.
Cei 10 ani de mandat al președintelui Băsescu, exact ca urmare a agendei anti-corupție, au însemnat de fapt reconfigurarea antagonismului politic: nu între partide și politicieni de diferite orientări, ci între politicieni (evident corupți) și stat (sau, în varianta populistă, popor). Întărirea statului împotriva politicienilor și mai ales delegitimarea totală a acestora au fost elemente de bază ale regimului Băsescu. Treptat, Băsescu s-a desprins nu doar de propriul partid și foștii colegi politicieni, dar și de (mai ales) de parlament și de sistemul de partide ca atare, după cum a arătat Ciprian Șiulea în volumul Epoca Traian Băsescu. Regimul Băsescu a reprezentat de fapt triumful birocrației de stat, guvernarea tehnocrată chemată să înlocuiască politicul, considerat ca fiind greoi, corupt, ineficient și cheltuitor fără noimă de taxe și impozite. Acest proiect a beneficiat de sprijin popular, dovadă cerința frecventă de reducere a numărului de parlamentari și în general de limitare a rolului Parlamentului, precum și discreditarea de care are parte sistemul de partide ca atare.
Locul lăsat liber de politicieni (mulți plecând treptat la pușcărie) a fost ocupat de birocrația unor instituții ale statului, multe dintre acestea cu rol de control, disciplinare, anchetă și represiune: de la serviciile secrete (numeroase și care înghit cea mai semnificativă parte din bugetul de salarii al statului), la armată, poliție, jandarmerie, până la cele de urmărire penală precum DNA și DIICOT. Acestea au fost treptat scoase de sub control politic, tocmai pentru că mare parte din misiunea acestora era de a supraveghea și pedepsi acțiunea oamenilor politici. Autonomizarea acestor instituții față de mecanismul politic a fost garantată și încurajată nu doar de instituția prezidențială și de agenda sa anti-politică, dar și de o serie de instituții internaționale cu care instituțiile locale se puteau racorda în mod direct, fără medierea politicienilor (de exemplu, legătura dintre serviciile secrete locale și cele americane și ale NATO în cadrul diferitelor operațiuni militare în care România este implicată [mai pe scurt, scandalul închisorilor secrete ale CIA], sau a instituțiilor judiciare cu ambasada SUA via Victoria Nuland, etc.). Mai mult, criteriile de acces, selecție și promovare în aceste instituții a fost complet decuplate de controlul politic, precum și posibilitatea verificării și pedepsirii abuzurilor.
Cazul Udrea a fost din nou relevant în acest sens, în mod indirect însă. Acuzațiile acesteia la adresa directorului interimar al SRI au determinat chemarea acestuia la comisia de control parlamentară. Astfel am putut asista la o farsă instituțională anunțată, e drept, de fostul președinte: nu numai că nu există nici un control politic real asupra serviciilor, dar nici măcar nu există o minimă aparență cum că acesta ar exista. La vedere ni se arată că serviciile secrete sunt mult peste puterea de interferență politicului. În timp ce politicianul Elena Udrea a fost trimis de proprii colegi în arestul poliției, aceiași politicieni l-au exonerat într-o ședință fulger pe directorul SRI, confirmând nevinovăția acestuia. Să ne imaginăm că parlamentarii ar fi procedat la fel și în cazul Udrea: o comisie parlamentară, în urma unei audieri superficiale, ar fi luat decizia că Udrea e nevinovată, închizând astfel cazul.
Modul diferit de tratament al celor doi ne arată foarte clar faptul că în România de azi birocrația de stat este extrem de puternică și scoasă în afara oricărui control politic și democratic. Acest fapt nu este chiar nou: o serie de instituții, direcții și departamente ale statului au avut de-a lungul timpului un statut special, închise într-un univers paralel de funcționare și privilegii: Banca Națională este exemplul clasic în acest sens. Dar ce observăm în acest moment istoric este că birocrația de stat – mai ales a segmentelor represive și de supraveghere – a monopolizat funcționarea statului și s-a substituit jocului politic. Lupta anti-corupție a însemnat de fapt înlocuirea unei burghezii naționale post-comuniste (acel mix eclectic de politicieni și oameni de afaceri, mai precis a legăturilor dintre aceștia, cel mai bine vizibile la nivelul așa-zișilor baroni locali) cu o oligarhie a birocrației de stat care, deși nu mai puțin coruptă, este din capul locului plasată în afara oricărui joc politic sau control popular. Această observație are meritul că schimbă narațiunea obișnuită despre tranziție care vedea statul slăbit de puterea monopolistă a clasei burgheze dominante. Ceea ce a fost slăbit, sau chiar complet demantelat, în post-comunism a fost doar ceea ce Bourdieu a numit mîna stângă a statului: serviciile sociale, de educație și redistribuire. Aparatele represive, de control și pedeapsă ale acestuia s-au întărit în mod continuu – stat minimal într-adevăr.
În istoria de 156 de ani a statului român, birocrația de stat a fost mereu subordonată proiectului politic al burgheziei naționale. Cu o sigură excepție însă: între 1940 și 1944, în timpul dictaturii militare fasciste, când birocrația de stat, prin aripa sa militară, a preluat complet controlul. Deși nu suntem încă în acel punct, actuala conjuncție dintre lupta anti-corupție și serviciile secrete denotă o autonomizare crescândă a birocrației de stat în raport cu burghezia națională ce aduce aminte de acea perioadă.
Nicos Poulantzas (autor tradus și în română la editura Tact) a observat că autonomizarea unuia sau mai multor aparate ale statului (cum este acum cazul în România cu instituțiile anti-corupție și ale SRI de exemplu) nu poate fi înțeleasă decât ca efect al modificării funcționării aparatului statului ca atare. La rându-i, acestă modificare survine ca urmare a unei reconfigurări a relațiilor de producție și a luptei de clasă. Este exact ceea ce se întâmplă acum în România: vechea fractură din interiorul clasei dominante a tranziției (ce opunea fosta intelighenție tehnică deținătorilor locali de capital, în care statul era atât arenă cât și obiect de luptă), a fost înlocuită de o luptă între birocrația de stat și burghezia națională (deja în mod clar irelevantă din punct de vedere economic, dar acum din ce în ce mai irelevantă din punct de vedere politic). Slăbiciunea a ceea ce a mai rămas din burghezia națională este cu atât mai evidentă cu cât aceasta, istoric, era dependentă de relația cu statul pentru realizarea acumulării, controlul politic asupra statului fiind de regulă sinonim cu controlul economic asupra acestuia. (Desigură că există în continuare zone de interferență între cele două facțiuni, așa cum o arată cazurile Ghiță sau Tender de exemplu).
Decuplată de această sursă de acumulare economică și politică, burghezia națională fie este redusă la irelevanță, fie își păstrează un rol politic doar în măsura în care refuză interpretarea oricărui rol politic. Este exact ceea ce l-a propulsat pe Klaus Iohannis din dubla postură de primar și membru al micii burghezii locale la statutul de președinte: exact promisiunea că nu va juca un rol politic ci că vă lăsa instituțiile statului, adică autonomizarea crescândă a birocrației de stat, să continue ca și până acum. A fost suficient ca Victor Ponta să fie suspectat doar de posibilitatea de a interfera cu acest mecanism – în lipsa oricăror dovezi desigur – pentru ca acesta să fie diabolizat și să piardă alegerile.
Faptul că asistăm la o reconfigurare a luptei din interiorul clasei dominante în care birocrația de stat are avantajul este vizibil în logica stării de excepție invocată nu doar de șefii STS și SIE amintiți anterior, dar și de o parte a presei și comentatorilor de serviciu. Sub pretextul crizei din Ucraina, consensul pare că este pentru legi mai stricte, supraveghere mai mare și în general o continuă întărire a statului, în special a laturii sale represive și de supraveghere. Cel mai probabil asta se va și întâmpla. Când vom avea un stat atât de puternic și atât de mult sustras controlului public și politic Elena Udrea va părea, într-adevăr, o luptătoare pentru adevăr.