TEMA: Estul Europei – în stradă și în derivă
de Alexandru Racu:
Costi Rogozanu a scris un articol foarte bun. Însă, adaug eu, sunt de părere că, la fel ca şi statul de drept, zeflemeaua lui Costi e necesară dar nu şi suficientă. Drept pentru care, cred că ar fi bine să fie completată şi de un ton ceva mai constructiv.
Ce vreau să spun prin asta: autorul sesizează foarte bine că avem două probleme, problema statului de drept, pe de o parte, şi problema dreptăţii, pe de altă parte, iar strategia “staţilor de drepţi” e aceea de a reduce aceste două probleme la jumătate (sau chiar mai puţin) din prima problemă. Altfel spus, pentru “staţii de drepţi”, e totul în regulă dacă Chevronul ne ia gazul şi ne lasă în loc otravă, atâta timp cât acest aranjament nedrept are loc în cadrul legal al staului de (ne)drept. Mai mult decat atât, “staţii de drepţi” se sesizează doar când ia Nastase câte o şpagă sau când fură Dragnea nişte voturi, nu şi când se dau legi speciale pentru marile companii miniere sau când băncile impun practic o stare de excepţie perpetuă asupra întregii societăţi. Adică nu doar că tolerează nedreptatea săvârşită la adăpostul statului de (ne)drept, dar şi la nivel strict formal, statul de (ne)drept îl apără doar atunci când au de-a face cu corupţia locală (ba mai mult, chiar şi la nivelul ăsta minimal de anticorupţie, se mai adaugă în plus şi imunitatea camarilei băsiste).
Aşadar, avem două tipuri de discursuri: unul minimal (cu toate că înveşmântat într-o propagandă euromesianică), anticorupţie, si unul maximal sau plenar, antisistem, de la care se revendică cei (printre care şi C. Rogozanu) care se mai ocupă şi cu critica capitalismului (chiar dacă nu o fac toţi în cheie marxistă). Părerea mea este că, deşi autorul are perfectă dreptate la nivel de analiză, greşim totuşi dacă respingem pur şi simplu discursul anticorupţie al “staţilor de drepţi” în numele unui discurs antisistem sau, altfel spus, dacă aruncăm şi copilul cu apa din albie. După părerea mea, poziţia pe care trebuie să o adoptăm este următoarea: să insistăm asupra faptului că statul de drept este necesar (măcar şi ca etapă istorică, în sens marxist) dar nu şi suficient şi, mai mult decât atât, că apărarea statului de drept de către “staţii de drepţi” este ea însăşi incompletă aşa cum am arătat mai sus.
Dar chiar şi aşa, dacă privim bine lucrurile, în cele din urmă, “staţii de drepţi” tot mai oferă un pic de stat de drept, iar pentru asta, din punct de vedere politic, “staţii de drepţi” trebuie susţinuţi punctual. Pe de altă parte, trebuie să le demontăm ideologia şi să le confiscăm monopolul asupra discursului anticorupţie printr-un discurs anticorupţie şi antisistem care include şi depăşeşte discursul lor. De aceea, cred că cel mai bun mod de a preveni o derivă de tip bulgăresc (pe care mizează de fapt UE şi marele capital) a protestelor este tocmai participarea la proteste a celor care depăşesc (nu neagă!) discursul anticorupţie printr-un discurs antisistem. Pentru că, dacă e să-l comparăm pe Ponta cu “staţii de drepţi”, vedem că acesta din urmă este la fel de darnic cu marele capital (dacă nu chiar mai darnic). Doar că, spre deosebire de aceştia din urmă, obiectivul lui Ponta include şi lichidarea micii cantităţi de justiţie care s-a mai construit în aceşti ani. Nu vreau să spun prin asta că Ponta e mai rău (ca şi persoană) ca Băsescu. Teoretic, Ponta ar fi putut să acţioneze ca Băsescu: să-i bage la puşcărie doar pe puşcăriabilii din tabăra adversă, săvârşind astfel ritualul anticorupţie care încălzeşte inimile “staţilor de drepţi”, iar în paralel să-i satisfacă poftele marelui capital. Doar că, pe lângă faptul că a beneficiat de un start prost (plagiatul + aşa zisa lovitură de stat), Ponta controlează parlamentul (politicul) în condiţiile în care Băsescu (şi indirect marele capital) controlează justiţia. De aceea, Ponta nu-şi poate face scăpaţi penalii, de al căror sprijin politic are nevoie, decât dacă îi face scăpaţi pe toţi penalii printr-un act de legiferare (căci, după cum am spus, privilegiul aplicării discreţionare a legii revine pentru moment altcuiva, şi nu prea văd eu cum ar lăsa prea curând marele capital această armă pe mâna PSD-ului). Problema e că dacă lui Ponta îi iese manevra, nouă nu o să ne fie mai bine, ci mai rău. O să fim furaţi mai mult şi tot noi (poporul) o să suportăm sancţiunile UE.
Scopul lui Ponta a fost de la bun început acela de a-şi face scăpaţi penalii. Pentru a-şi atinge obiectivul, Ponta şi-a făcut următorul calcul: dau nişte fărâmituri la popor ca să mă voteze şi după aia să stea cuminte (reîntregirea salariilor) şi un ciolan substanţial la investitori (aur, gaze de sişt, privilegii pentru bănci, declaraţii de fidelitate faţă de Merkel şi înalte funcţii în stat pentru generali americani) ca să-mi permită acordarea de superimunitate pentru penali. Însa Ponta se pare cş şi-a făcut destul de prost calculele deoarece, pe de o parte, pentru bună parte din popor ce a dat el e prea puţin şi prea târziu, iar pe de altă parte, aşa cum a observat Costi Rogozanu, marele capital se simte prea puternic pentru a-şi compromite PR-ul (sau altfel spus vraja ideologică prin care încălzeşte sufletele clasei de mijloc cititoare de Pleşu şi Liiceanu) cu un plagiator extras din haznaua politică a lui Ion Iliescu, cu atât mai mult cu cât, în ciuda aparenţelor, Ponta nu se poate bizui pe popor.
Iar aici e marea diferenţă dintre Victor de la Bucureşti şi Victor de la Budapesta. Dacă Orban (cu toate viciile lui, câte or fi) e un politican antiausteritate (sau mai bine zis antisistem, austeritatea lui fiind, aşa cum mi-a atras atenţia cineva, una «atent distribuită»), Ponta e un politician proimunitate. Dacă primul a reuşit să le redea maghiarilor poate nu atât un trai decent cât sentimentul demnitatăţii naţionale (întrucât a ştiut să şi lovească înapoi, în numele naţiunii, în lupta cu capitalul), Ponta le-a dat românilor nişte fărâmituri în timp ce-i umileşte cu jandarmii care-l slujesc pe el la fel cum şi el îi slujeşte pe golzi şi pe chevroni. Cert e că Orban e un politican orientat spre viitor, indiferent de cât de roz sau de sumbru se va dovedi a fi viitorul, fiind de aşteptat ca modelul experimentat de Orban să fie clonat şi de alţi lideri europeni în viitorul apropiat. Ponta în schimb e orientat spre trecut, spre perioada Năstase şi spre modelul ucrainean, şi, ca orice politican retrograd, Ponta este inevitabil un politican fără viitor.
Însă, în cazul în care în fruntea opoziţiei populare la guvernarea Ponta s-ar aşeza un politican antisistem – fie un Victor Orban, fie un Alexis Tsipras, fie o sinteză între cei doi (cum sper să fie cazul în România) – atunci, de nevoie, marele capital ar lăsa deoparte grija faţă de PR şi faţă de sufletele “staţilor de drepţi”, aliindu-se în schimb cu orice plagiator sau ciorditor care ar putea să-i garanteze menţinerea accesului la resurse. În momentul de faţă UE şi marele capital speră să nu se ajungă acolo (din motivele indicate mai sus) şi de aceea mizează pe o diversiune de tip bulgăresc. Adică poporul se răscoala împotriva măsurilor de austeritate, cade guvernarea europenistă de dreapta, vin apoi la putere penalii de extracţie criptocomunistă care încearcă să-şi reinstaureze privilegiile din perioada anilor 90′, după care gruparea antiausteritate fie uită de cauza iniţială, fie se refugiază bombănind pe forumuri stângiste şi iese la atac gruparea anticorupţie proeuropeană care se duce să cânte oda bucuriei în faţa Ambasadei Germaniei de la Sofia (scenă penibilă care chiar a avut loc) ca substitut de soluţie pentru toate problemele cu care se confruntă ţara. După părerea mea, evitarea unei astfel de derive pe care mizează UE şi marele capital depinde în mare parte de capacitatea noastră de a înţelege că lupta pentru a nu da înapoi face parte din lupta pentru a merge înainte (altminteri, dacă dăm înapoi, prin forţa lucrurilor vom fi forţaţi să o luăm de la capăt cu revoluţiile portocalii aflate în “criză teribilă de idei”), şi, aşa cum spunea Mihai Goţiu, de capacitatea noastră de “a lupta concomitent pe mai multe fronturi” (adaug faptul că, după părerea mea, Mihai Goţiu este genul de individ care ar avea capacitatea să unească într-o agendă comună multiplele fronturi la care face trimitere, şi cred că avem nevoie în momentul de faţă de lideri cu un discurs si o reputaţie ca a lui).
După părerea mea, după o toamnă foarte agitată, data de 22 decembrie care pică, perfect, tocmai duminica viitoare, reprezintă momentul ideal pentru un protest de amploare la care să ia parte toţi cei care au o problemă cu actualul guvern, şi pentru elaborarea unui program politic comun, a cărui revendicare principală să fie modificarea radicală a condiţiilor restrictive prevăzute în actuala lege electorală (pragul de 5% şi restul prevederilor obstrucţioniste). Este momentul să spunem făţis că actualul sistem politic s-a afundat într-o gravă criză de legitimitate şi că s-a depărtat mult prea mult (până la punctul la care stă să explodeze) de idealul democratic pentru care a ieşit lumea în stradă acum douăzeci şi patru de ani.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES