Perioada din 1945 pînă în anii 1970 a fost caracterizată de acumularea la cote extrem de înalte a capitalului în întreaga lume, cuplată cu hegemonia geopolitică a Statelor Unite. În geocultura vremii, liberalismul centrist se afla la apogeu, ca ideologie a guvernării. Capitalismul nu a dat niciodată aparenţe mai bune de funcţionare. Dar nu avea să ţină multă vreme.
Nivelul înalt al acumulării de capital, care a favorizat în special instituţiile şi oamenii din Statele Unite, a depăşit capacitatea puterilor ce garantau cvasimonopolul întreprinderilor productive. În absenţa cvasimonopolului, acumularea de capital de peste tot a început să stagneze, iar capitaliştii au început să caute moduri alternative de susţinere a venitului. Principalele direcţii în acest sens au fost relocalizarea întreprinderilor productive în zone cu costuri reduse şi operaţii de transfer speculativ al capitalului existent, adică ceea ce numim financiarizare.
În 1945, cvasimonopolul geopolitic al Statelor Unite era contestat doar de puterea militară a Uniunii Sovietice. Pentru a-şi asigura cvasimonopolul, Statele Unite au făcut un acord tacit dar eficient cu Uniunea Sovietică, numit “Yalta”. Acest acord prevedea o diviziune a puterii în lume: două treimi pentru Statele Unite şi o treime pentru Uniunea Sovietică. Cele două puteri au căzut de acord să nu încalce aceste limite şi să nu se amestece în operaţiile economice din sfera de influenţă a celuilalt. De asemenea, au intrat într-un “război rece” a cărui funcţie nu a fost eliminarea celuilalt (cel puţin nu în viitorul previzibil), ci menţinerea loialităţii absolute a sateliţilor fiecăruia. Dar şi acest cvasimonopol a fost destrămat în urma contestărilor tot mai intense a legitimităţii sale de către cei ce se aflau într-o situaţie perdantă.
În plus, această perioadă a fost şi cea în care mişcările antisistemice tradiţionale, adică vechea stîngă – comuniştii, social-democraţii şi mişcările de eliberare naţională – au venit la putere în diferite regiuni ale sistemului-lume. Acest lucru păruse foarte puţin probabil în 1945. O treime din lume era acum guvernată de partide comuniste. În zona paneuropeană (America de Nord, Europa Occidentală şi Australasia), o treime era guvernată de partide social-democrate sau echivalentele lor. În această zonă, puterea alterna între partide social-democrate care susţineau statul asistenţial şi partide conservatoare care acceptau statul asistenţial, însă doreau să îi reducă dimensiunile.
În aşa-numita Lume a Treia, au venit la putere mişcările de eliberare naţională, care şi-au cîştigat independenţa în cea mai mare parte din Asia, Africa şi Caraibe. În America Latină, deja independentă, ajungeau la putere regimuri populare.
Dată fiind forţa puterilor dominante, în special cea a Statelor Unite, venirea la putere a mişcărilor antisistemice în această perioadă pare o anomalie. De fapt, lucrurile stau altfel. Statele Unite au încercat să se opună impactului revoluţionar al mişcărilor anticoloniale şi antiimperialiste prin oferirea de concesiuni, cu speranţa şi aşteptarea că acestea vor aduce la putere forţe “moderate” în ţările dispuse să opereze conform normelor stabilite ale comportamentului interstatal. Această aşteptare s-a dovedit a fi corectă.
Momentul de turnură a fost revoluţia-lume din 1968, a cărei explozie dramatică, deşi de scurtă durată, în 1966-1970, a avut două rezultate. Primul a fost sfîrşitul dominaţiei de lungă durată a liberalismului centrist (1848-1968), ca unică ideologie legitimă în întreaga geocultură. În locul acesteia, atît ideologia radicală de stînga, cît şi radicalismul de dreapta, conservator, şi-au recîştigat autonomia, iar liberalismul centrist a redevenit una din cele trei ideologii aflate în competiţie.
Al doilea rezultat a fost procesul global de contestare a vechii stîngi de mişcări ce susţineau că aceasta nu e deloc antisistemică. Venirea la putere a vechii stîngi nu a adus nicio schimbare semnificativă, au spus contestatarii. Aceştia respingeau vechile mişcări, pe care le considerau a fi parte a aceluiaşi sistem. Ele ar fi trebuit să fie înlocuite cu adevăratele mişcări antisistemice.
Ce s-a întîmplat, mai apoi? La început, părea că noua dreaptă în afirmare va avea cîştig de cauză. Atît preşedintele SUA Reagan, cît şi prim-ministra Regatului Unit, Thatcher, au proclamat sfîrşitul “dezvoltării”, dominantă în epoca precedentă, şi începutul producţiei pentru vînzarea pe piaţa mondială. Ei au declarat că “nu există opţiune alternativă” (TINA). Din cauza scăderii venitului de stat în cea mai mare parte a lumii, cele mai multe guverne au căutat să obţină împrumuri, pe care le-au primit doar dacă acceptau noii termeni ai TINA. Li s-a cerut să reducă drastic mărimea guvernelor şi să elimine protecţionismul, să stopeze cheltuielile asistenţiale şi să accepte supremaţia pieţei. Aceasta e ceea ce s-a numit consensul de la Washington. Aproape toate guvernele s-au supus acestei schimbări fundamentale a direcţiei.
Guvernele care nu s-au supus au căzut. Procesul a culminat cu colapsul spectaculos al Uniunii Sovietice. Cît priveşte statele ascultătoare, guvernele acestora au descoperit – după ce s-au aflat o vreme la putere – că, de fapt, creşterea promisă a venitului real nu a avut loc, nici pentru guverne, nici pentru majoritatea muncitorilor. În locul creşterii, statele ascultătoare sufereau din cauza politicilor de austeritate impuse. A apărut apoi o reacţie împotriva TINA, marcată de revolta zapatistă din 1995, demonstraţiile de succes din 1999 de la Seattle, împotriva tentativei de impunere a garanţiilor obligatorii pentru aşa-numitele drepturi de proprietate intelectuală, şi fondarea în 2001, la Porto Alegre, a Forumului Social Mondial, în opoziţie cu Forumul Economic Mondial, care fusese de multă vreme un pilon al TINA.
Pe măsură ce stînga globală recîştiga puteri, forţele conservatoare au început să se regrupeze. Ele au abandonat accentul exclusiv pus pe economia de piaţă şi şi-au lansat faţa socioculturală alternativă. Într-o primă fază au cheltuit multă energie pe teme ca lupta antiavort şi insistenţa pe exclusivitatea comportamentului heterosexual. Au folosit aceste teme pentru a atrage aderenţi în politica activă. Apoi au trecut la xenofobia antimigranţi şi au îmbrăţişat tocmai protecţionismul pe care îl respinseseră conservatorii economici.
Cu toate acestea, susţinătorii “multiculturalismului” şi extinderii drepturilor sociale pentru toată lumea, au copiat noile tactici politice ale dreptei şi au obţinut progrese semnificative în chestiuni socioculturale, legitimate cu succes în ultimul deceniu. Drepturile femeilor, drepturile şi apoi căsătoria gay, drepturile popoarelor “indigene” – toate acestea au fost acceptate la scară largă.
Aşadar, unde ne aflăm acum? Conservatorii economici au cîştigat iniţial, apoi au pierdut din forţe. Conservatorii socioculturali ce le-au urmat au cîştigat iniţial, apoi au pierdut din putere. Cu toate acestea, stînga globală se poticneşte. Ea încă nu vrea să accepte faptul că lupta dintre stînga globală şi dreapta globală e o luptă de clasă, lucru ce trebuie spus deschis.
Criza structurală a sistemului-lume modern, aflată în plină desfăşurare, a început în anii 1970 şi va dura probabil încă 20-40 de ani. În acest context, miza nu e reforma capitalismului, ci însuşi sistemul succesor. Dacă stînga globală vrea să cîştige această luptă, trebuie să creeze o alianţă solidă a forţelor antiausteritate cu forţele multiculturale. Doar dacă ambele grupuri recunosc că reprezintă aceeaşi parte inferioară, cei 80% din populaţia lumii, au şanse de cîştig. Ambele trebuie să lupte împotriva celor 1% şi să îi atragă pe ceilalţi 19% de partea lor. Iar acesta e tocmai sensul luptei de clasă.
Traducere de Ovidiu Ţichindeleanu
Copyright by Immanuel Wallerstein, distributed by Agence Global. For rights and permissions, including translations and posting to non-commercial sites, and contact: rights[at]agenceglobal.com, 1.336.686.9002 or 1.336.286.6606. Permission is granted to download, forward electronically, or e-mail to others, provided the essay remains intact and the copyright note is displayed. To contact author, write: immanuel.wallerstein[at]yale.edu.
Copyright Immanuel Wallerstein, distribuit de Agence Global. Pentru drepturi şi permisiuni, incluzînd traduceri şi publicarea pe site-uri non-comerciale, şi contact: rights[at]agenceglobal.com, 1.336.686.9002 or 1.336.286.6606. Se acordă permisiunea de a înregistra şi transmite eseul altor persoane, în formă digitală sau prin e-mail, cu condiţia ca textul să rămînă intact iar nota de copyright să fie afişată. Pentru a contacta autorul, scrieţi la: immanuel.wallerstein[at]yale.edu.