Toată viaţa mea, am urât să fiu pus într-un sertar pe care se aplica grabnic o etichetă: Stânga, dreapta, Social-Liberal sau Centru-Dreapta. Încă mai consider că este intelectual degradant să fii plasat într-un spaţiu unidimensional al preferinţelor politice. Orientarea pe care acest gen de poziţionare ţi-o oferă creează mai multă confuzie, decât lămureşte lucrurile.
Şi mai deranjat am fost să asist la polarizarea pe spectrul Stânga-Dreapta a discursului purtat de către intelectualii publici în România (“the chattering classes”), care merge cu mult mai departe decât poziţiile pro sau contra statului social. Mi se pare un discurs care satisface foarte mult nevoia de identitate politică (similar cu cea a fanilor Steaua sau Dinamo) şi are o foarte mică legătură cu dezvoltarea unei Românii moderne şi prosper, care să devină un loc atractiv de trai pentru majoritatea cetăţenilor ei (sau este aceasta o preocupare de stânga?).
Ce înseamnă astăzi să fii de Stânga şi ce înseamnă să fii de Dreapta? Ambele etichetări au fost anexate unei largi varietăţi de poziţii politice. La origine, Stânga reprezenta forţa emancipatoare, care se opunea restricţiilor şi subordonărilor vechiului regim – „ancien regime”, în timp ce Dreapta constituia avocatul vechii ordini. Când eram student, în anii 1960, Stânga comporta valenţe puternic anti-capitaliste cu un accent adiţional pe un stil de viaţă non-burghez, secular şi liberal (revoluţia sexuală), în timp ce Dreapta era adepta status-quo-ului: la structurile sale de putere, la ierarhiile sale, adesea pre-moderne, la valorile şi stilul de viaţă burghez, la simbolurile şi construcţiile identitare ale acestuia.
Către anii 1980, diviziunea Stânga-Dreapta a început să se centreze în jurul conceptului de Stat Social, Stânga argumentând în favoarea acestuia, iar Dreapta (neoliberalii) încercând să reducă dimensiunea acestuia. De asemenea, a rămas importantă distincţia autoritarianism-liberalism, la fel ca şi diviziunea dintre politicile identitare agresive şi toleranţa diversităţii multi-culturale. Dreapta radicală era, mai întâi de toate, naţionalistă şi anti-minoritară, dar mai degrabă în favoarea unui stat extins decât în favoarea unui stat minimal. Occidentalii de dreapta favorizau o politică dură vis a vis de duşmanul comunist şi, prin urmare, un stat puternic, ceva ce contrazicea într-o măsură oarecare preferinţele lor pentru taxarea scăzută. În această confruntare cu Comunismul, Dreapta occidentală tindea să sublinieze principiile Realpolitik-ului în defavoarea drepturilor omului şi a drepturilor civice. Dictatori pro-occidentali erau preferaţi ca aliati democraţilor de stânga.
La stânga spectrului politic, anti-capitalismul (cândva un curent puternic în discursul de stânga) s-a retras în cercurile minuscule ale unor intelectuali neadaptaţi, „weirdos” (ticniti, ciudati) , în timp ce segmente extinse ale Stângii moderate au îmbrăţişat modelul economiei sociale de piaţă, ai cărui pioneri fuseseră altădată Creştin-Democraţii germani, deci centru-dreapta. În multe ţări, Stânga deplângea excluziunea socială, fără a dezvolta o strategie de combatere a acesteia.
După colapsul URSS, diviziuniea neoliberal-stat social a atins apogeul . Între timp, alte provocări din sfera economică şi politică, pentru care diviziunea Stânga Dreapta este irelevantă, au câştigat din ce în ce mai mult teren. Forţele emancipatoare care constituiau iniţial apanajul Stângii şi-au pierdut, oarecum, ţinta, în timp ce atractivitatea neoliberalismului s-a diminuat atunci când prosperitatea promisă s-a evaporat şi nevoia pentru reglementarea pieţelor a devenit din ce în ce mai evidentă. A te poziţiona pe axa Stânga-Dreapta, un lucru foarte la modă în România, nu creşte nicidecum gradul de înţelegere a provocărilor prin care trece ţara. Din contră, această poziţionare oferă convingeri simpliste care sunt, oarecum, în afara problemei.
Astăzi, ar trebui să ne punem două întrebări esenţiale. Prima este care este modelul de societate care promite să fie de succes? A doua este: ce fel de societate ne dorim?
Desigur, răspunsul la prima întrebare depinde de ce fel de succes considerăm noi ca fiind important, de exemplu puterea naţională versus bunăstarea populaţiei sau prosperitatea materială versus calitatea vieţii şi fericirea umană. Dar, în ciuda acestor chestiuni importante, putem nota un accent foarte larg pus pe bunăstarea materială şi succesul economic. Controversa stânga-dreapta nu este de nici un folos întrucât pune într-un raport de contrarietate abordări doctrinare (piaţă versus stat eficienţă versus echitate) care tind să excludă din perspectiva lor dinamica reală a creşterii economice.
Este interesant de notat că, în diferite perioade ale istoriei, diferite modele de capitalism, asociate cu diverse moduri de organizare a societăţii, au funcţionat foarte bine şi cu mult succes. În anii 70, SUA erau obsedate de teama de a-şi pierde competitivitatea în faţa performantei Japonii şi, parţial, în faţa Germanii, ţări care îmbrăţişaseră un model de coordonare economică corporatist, comparativ cu stilul individualist, pro-piaţă din SUA. După care, ordinea a fost inversată. SUA au devenit iarăşi modelul de succes, în timp ce „întârziaţii” („ologii”) de europeni au intrat într-o discuţie intensă despre dezavantajele statului social (“Eurosclerosis”), iar Japonia a rămas captivă în problemele ei macro-economice post-criză.
Concomitent, statele scandinave au înregistrat performanţe economice superioare, care s-au menţinut după ce povestea de succes a Americii s-a apropiat de final. Deci, trebuie să urmăm egalitarul model suedez şi cel danez pentru a ne încadra pe drumul succesului economic? Sau, ţări precum România ar trebui să se uite la ţările din Asia de este, caracterizate prin creşteri fabuloase?Stânga sau Dreapta? Sau, mai degrabă, o lecţie despre importanţa educaţiei, a eficienţei administraţiei publice şi o politică industrială inteligentă?
Succesul economic nu înseamnă, desigur, totul. Bunăstarea populaţiei depinde de mai mult decât de aspectele materiale. Şi societatea ar trebui să fie organizată de aşa manieră încât şansele pentru satisfacţia şi fericirea umană să fie maximizate. Altădată, acest obiectiv era unul progresist, de stânga, pentru că punea în chestiune legitimitatea ordinii sociale tradiţionale cu toate inegalităţile pe care le conţinea (liberté, égalité, fraternité!). În prezent, însă, drepturile egale pentru cetăţeni reprezintă un obiectiv atât al Dreptei, cât şi al Stângii. De fapt, ceea ce stă la baza cererii Dreptei pentru un stat minimal este postulatul pentru mai multă libertate, la fel ca şi cererea Stângii pentru emanciparea de sub structurile opresive (care subminează, în viziunea multora, libertatea de alegere substanţială, nu doar cea formală).
Dacă considerăm piaţa ca esenţa coordonării non-ierarhice a acţiunilor individuale şi, prin urmare, esenţa libertăţii umane într-o societate, atunci putem ajunge, ca şi Friedrich Hayek la concluzia că interferenţa statului în mecanismul pieţei (indiferent de cât de nobile ar fi motivele) duce societatea pe „calea către servitudine”. Dar, politicile pragmatice actuale nu se focalizează pe chestiuni simpliste de genul cât de multă dezintegrare socială trebuie să fie acceptată pentru a evita „servitudinea” – chiar dacă noţiunea radicală a lui Hayek despre libertatea pieţelor este evocată pentru a apăra privilegii incredibile.
Preocupările serioase la ora actuală sunt diferite:
- Cum să punem capitalismul în Serviciul prosperităţii, maximizând investiţiile productive, încurajând iniţiativa antreprenorială şi controlând speculaţiile financiare care au provocat criza?
- Cum să creăm o piaţă economică sau politică pentru preferinţele non-materialiste ale indivizilor (viaţa de familie, timpul de odihnă, calitatea mediului, spaţiu pentru autonomia individuală)?
- Cum să evităm riscul erodării democraţiei prin mijloacele de manipulare, prin iresponsabilitatea guvernanţilor în faţa preferinţelor cetăţenilor şi prin avansul procesului de luare a deciziei la nivel supra-naţional?
- Cum să menţinem societatea integrată în pofida diversităţilor culturale şi a disparităţilor economice?
Actuala controversă stânga-dreapta evită aceste întrebări, care solicită noi soluţii conceptuale mai degrabă decât formule ideologice prefabricate. Probabil că există soluţii de stânga şi soluţii de dreapta, dar ele trebuie mai întâi de toate să fie dezvoltate. Discursul românesc despre Stânga şi Dreapta dovedeşte o mare lene intelectuală. Şi, mai important, sustrage atenţia de la nevoia de a depăşi modelul clientelar de a face politică în România, caracteristic atât dreptei, cât şi stângii.
Temele SocialAtac sînt sprijinite de Fundaţia Friedrich Ebert România 
Opiniile exprimate de autori nu reprezintă cu necesitate poziţia FES