Stânga antirăzboi în tabăra războiului. Răspuns lui Samir Amin

de Bruno Drweski, Jean-Pierre Page

Bruno Drweski este istoric (prof. INaLCO Paris), politolog, director al Pensée Libre, militant al colectivului „Pas en notre nom”.

Jean-Pierre Page este fost responsabil al departamentului internaţional al CGT, fost membru al comitetului central al PCF.

Acum, în timp ce lumea capitalistă se înfundă într-o criză sistemică fără precedent şi când lumea arabă este traversată de tentative de destabilizare datorate deceniilor de jaf şi de dictatură – dar care nu sunt toate, departe de aceasta!, rezultatul factorilor locali –, când Africa trăieşte la ora jafului şi a conflictelor nereglate, din Congo şi până în Coasta de Fildeş, din Sudanul de sud în Libia, Franţa s-a angajat din nou într-un conflict armat într-una din vechile sale colonii, Mali. „Stânga anti-război” a trecut în întregime, între timp, de la condamnarea din vârful buzelor a bombardării Iugoslaviei şi Afganistanului la sprijinul declarat pentru ingerinţa în Libia, în Siria şi în Mali. Trebuie să înţelegem de ce. Şi de ce poate fi greu să navigăm între reţelele occidentale ale stângii anti-război și stânga anti-imperialistă din ţările din Sud.

Inactivitatea vinovată, chiar consimţământul multora dintre „progresiştii” occidentali la tezele dominante privind războiul şi pacea în timpul ultimelor evenimente din Libia, din Siria sau din Mali pun capăt hotărât lozincii lui Henri Barbusse – „război războiului”, lozincă fondatoare, în Franţa, a stângii antiimperialiste, anticolonialiste şi anticapitaliste. Şi în acest context se poate resimţi poziţia lui Samir Amin faţă de evenimentele din Mali (textul original; traducerea pe CA ) ca o ruptură de principiile care fondează internaţionalismul: suveranitate, independenţă, non-ingerinţă, dar şi ca o ruptură de stânga latino-americană şi, mai larg, de stânga ţărilor din Sud.

Cum pot fi prezentaţi Hollande şi guvernul „socialist” ca dezinteresaţi, ca pur şi simplu reprezentând onoarea unei Europe incapabile de o poziţie comună faţă de criza din ţările arabe şi din Africa şi faţă de lupul cel rău american şi neatingând practic problema atitudinii faţă de China şi Rusia? În timp ce noi avem de-a face în Franţa cu un guvern ce încarnează ingerinţa, intervenţionismul (în fond, în linia a ceea ce au fost în Franţa „socialiştii”: un instrument al colonialismului şi al represiunii feroce împotriva mişcărilor de eliberare naţională – vezi numai Mitterand şi Algeria). Un pasiv care n-a fost niciodată analizat, denunţat şi, deci, depăşit de către această stângă.

Aşteptăm de la preşedintele Forum-ului Alternativelor (Forum des Alternatives) să prezinte o alternativă la a tot merge pe urmele stângii socialiste din perioada colonială şi din timpul guvernelor de stânga de după 1981. Intervenţionismul militar al statelor bogate, în plus foste ţări colonizatoare, este orice, dar nu o referinţă morală şi filantropică! Fiindcă, după câştigarea independenţei ţărilor africane, aceste state au susţinut regimuri fantoşe, ca acela existent astăzi în Mali. La fel ca după răsturnarea prin forţă şi manipularea făcută de serviciile neocolonialiste a guvernului progresist al marelui patriot malian Modibo Keita[1]. Deci un comportament grotesc ce nu se potriveşte defel cu susţinătorii autentici ai Lumii a Treia, care cer din anii 60, fără succes, o nouă ordine mondială egalitară, opusă „noii vechi ordini mondiale” predicate de către centrii imperialişti şi impuse în ultimii 30 de ani printr-un noian de politici reacţionare.

Atunci, cum se poate imagina că Franţa, cu trecutul său, ar fi cea care ar putea asigura negocierile în Mali? În numele a ce şi a cine ar putea ea să o facă într-un mod echilibrat? În fond, nu ne-ar trimite din nou această intervenţie la faimoasa „responsibility to protect” fabricată de cântăreţii „human rights” de peste Atlantic, justificând aici ingerinţa militară franceză în Mali, şi plecând de la acelaşi concept al „dreptului de a proteja”? Ceea ce chiar va fi trăit – când praful din urma carelor de război se va reaşeza – de către popoarele africane ca o aroganţă, ca un dispreţ faţă de aceste popoare care trebuie să adore chiar steagurile franceze ce au fost distribuite copiilor pe străzile din Tombuctu: nu mai rămâne decât să ni se spună „mulţumim bwana”[2].

Aceste reportaje de propagandă sunt veritabile insulte aruncate celor prezentaţi drept „negrii cei buni” aplaudând tentativele franceze – acelea care, acum mai mult de un secol, „aduceau civilizaţia pentru nişte populaţii nenorocite şi inculte”. În fond, după ce am ascultat discursul lui Sarkozy de la Dakar, cu modul său de a prezenta Africa şi mai ales „incapacitatea africanului de a intra în istorie”[3], întâlnim acelaşi mesaj, prescurtat.

În fine, în timp ce Franţa şi Europa se adâncesc în criză, şomaj de masă şi mizerie, un economist „de stânga” (dacă acest cuvânt mai are vreun sens) şi „anti-război” trebuie să ia poziţie şi faţă de costul acestui război, estimările variind între 30 de milioane de euro pe zi (potrivit ministrului francez de război) şi 1 milion de euro pe zi . Acest ecnomist de stânga mai trebuie să întrebe: dacă aceste sume considerabile s-ar fi dus de la început către dezvoltarea Mali-ului şi a cooperării reale cu această ţară, ce ar fi rămas din faimoşii „islamişti”, din tuaregii separatişti şi din aliaţii lor din Quatar ori din alte părţi, ca spaţiu politic pentru a interveni?

Cum să se analizeze criza din Mali

Este limpede că evenimentele din Mali nu pot fi separate de efectele pe termen lung ale colonizării şi ale politicilor neocoloniale de după răsturnarea primului guvern malian realmente independent şi dedicat dezvoltării naţionale, cel al preşedintelui Modibo Keita, omorât în închisoare când autorii loviturii de stat au devenit conducători sub influenţa puterii franceze de atunci. Lovitură de stat care a angajat până astăzi Mali pe drumul supunerii faţă de influenţa neocolonială şi a frânat orice politică de dezvoltare autocentrată.

Este la fel de clar că evenimentele actuale din Mali sunt urmarea directă a distrugerii statului libian prin ingerinţa NATO şi a monarhiilor absolutiste din peninsula arabă. Armele şi grupurile armate adunate în nordul Mali-ului din perioada tulburărilor induse în Libia au fost direcţionate, după căderea statului libian, către Mali, fără ca sateliţii spaţiali ai Statelor Unite să sune alarma.

Este, din nou, la fel de limpede că slăbirea din ultimele decenii a statului malian şi a armatei sale, ca şi cele ale statelor vecine, a fost tolerată, chiar încurajată de către puteri străine, şi că militarii malieni şcoliţi de către SUA au trecut cu arme şi bagaje în tabăra rebelă în timpul sosirii grupurilor armate de obedienţă diferită în nordul Mali-ului.

La fel, este perfect cunoscut că Mali-ul, ca şi vecinii săi, are resurse strategice (uraniu, petrol, gaz, aur), puternic râvnite acum, când irump pe scena internaţională puteri ce concurează Statele Unite şi protejaţii lor, puteri aflate în căutarea unor surse de energie şi bogăţii capabile să le asigura dezvoltarea.

E la fel de clar că singurul stat independent din regiune este de acum Algeria, cea mai mare ţară din Africa după destrămarea – sub influenţa SUA şi a Israelului – a Sudanului unificat.

La fel, e cunoscut că acest conflict din Mali este caracterizat de contradicţii traversând puterile occidentale şi marile companii transnaţionale într-o zonă reprezentând rezerva tradiţională a Franţei coloniale şi postcoloniale.

Şi tocmai în acest context trebuie analizat angajamentul francez, întâmpinat de o susţinere distantă a aliaţilor săi oficiali şi a puterilor emergente. Mali nu mai are un guvern legitim, din moment ce guvernul malian actual este rezultatul unui raport de forţe provocat de o lovitură de stat şi de o contra-lovitură de stat, şi din moment ce intervenţia franceză se bucură de sprijinul CEŢAV (Comunitatea Economică a Ţărilor din Africa de Vest/ Communauté des États d’Afrique de l’Ouest), organizaţie strict economică, ai cărei conducători sunt deseori contestaţi; ca să nu mai vorbim de suveranitatea ţărilor de aici, mai ales a Coastei de Fildeş, al cărei guvern a fost pus în funcţie după o intervenţie străină, prima în analele internaţionale care a avut drept sarcină să decidă cine trebuia să câştige alegerile. Să reamintim în legătură cu acest conflict încă nerezolvat că, mai mult decât caracterul ignobil, agresiv şi criminal al guvernului francez de atunci, Partidul Socialist Francez s-a alăturat pe faţă acestei mişcări, trădând „tovarăşii” din Frontul Popular ivorian, partid membru al Internaţionalei Socialiste (lăsăm deoparte opiniile pe care ivorienii le pot avea despre guvernul Gbagbo, căci ei sunt singurii care au dreptul să judece acest subiect).

E clar de altfel că în hârtiile strategilor din AFRICOM s-a găsit vechiul plan separatist francez al „Marelui Sahel”, datând de la sfârşitul erei coloniale, prevăzând spargerea statelor existente spre profitul unei vaste entităţi deşertice puţin populate şi uşor de controlat. AFRICOM este comandamentul armatei americane pentru Africa, ce caută, fără succes,[4] o ţară africană dispusă să găzduiască cartierul general ce se află deocamdată „în exil” la Stuttgart, în Germania. Plan ce este, deci, reluat ca ipoteză de lucru de către puterea ce concurează pe acest teren o Franţă ce susţine acum existenţa formală a statelor deja constituite[5].

„Comunitate de destin” atlantic şi/sau contradicţii inter-imperialiste?

Deoarece Qatar-ul se află, vizibil, în spatele tuturor tentativelor de răsturnări violente în ţările arabe şi musulmane, inclusiv în Mali, şi deoarece Qatar-ul este, pe cea mai mare parte a teritoriului său, o bază a armatei SUA, cum putem oare înţelege contradicţiile emergente în Mali între poziţia franceză şi aceea a Qatar-ului şi a protectorului acestuia?

Pare că astăzi există, pe de o parte, o complementaritate între acţiunea Franţei în Mali şi obiectivul strategic al SUA de a controla Africa şi de a bloca dezvoltarea legăturilor dintre ţările africane şi puterile emergente ale BRICS, mai ales China, şi de a împiedica astfel menţinerea statelor independente (atât politic, cât şi economic) pe această axă ce începe pe râurile Oceanului Atlantic şi se prelungeşte până la Xinjiang, axă ce permite tăierea Africii şi Eurasiei în două părţi.

Dar există şi o contradicţie inter-imperialistă între vechiul colonialism francez (dimpreună cu prelungirile sale obosite ale aşa-numitei „Françafrique”) şi puterile anglo-saxone, ceea ce apare mai ales la nivelul concurenţei dintre grupul Total şi grupurile British Petroleum (BP) şi Exxon Mobile. Se poate presupune că e la fel în domeniul uraniului şi al aurului.

Or, în Algeria, atacul venit din Libia împotriva sitului de gaze de la In Amenas viza un sit al British Petroleum unde, chiar la cererea BP, nu exista prezenţă militară algeriană, securitatea fiind lăsată în grija societăţilor de securitate private alese de către companie… şi care n-au fost văzute să acţioneze în timpul atacului terorist. Pare că, pur şi simplu, s-a vrut facilitarea atacului asupra acestui sit situat în proximitatea imediată a frontierei libiene care nu s-ar fi ocupat altminteri, ceea ce permite ipoteza unei provocări externe. Reacţia rapidă şi surprinzătoare a Algeriei a împiedicat o lungă criză a ostaticilor, care ar fi permis toate „medierile” şi ingerinţele în treburile interne ale Algeriei – țară a cărei populaţie a refuzat să cedeze sirenelor aşa-numitei „primăveri arabe” şi ale partidelor algeriene, atât laice cât şi regionaliste sau islamiste, care sunt primite regulat de către ambasadorul american şi colegii săi din celelalte puteri occidentale sau care întreţin posturi de televiziune prin satelit islamice „de opoziţie” cu sediul la Londra sau în Qatar. Ceea ce poate explica mânia faţă de Alger manifestată la început de primul ministru britanic. Algeria, chiar mai mult decât Mali, pare să constituie o ţintă predilectă pentru puterile imperialiste ale NATO. Ea pare chiar să fie următoarea ţintă. Totul a fost făcut pentru ca de-a lungul vastelor sale frontiere, de la Maroc la Mali trecând prin Sahara occidentală, şi din Mali în Libia, chiar prin Tunisia, să se instaleze puteri şi forţe ostile acestei ţări nealiniate, simbol al unei lupte arzătoare şi victorioase pentru independenţă.

În acest context, se pot observa în criza din Mali două niveluri de contradicţii: mai întâi, o contradicţie între Franţa şi puterile anglo-saxone, adică între firmele transnaţionale cu baza în Franţa şi cele ale puterilor anglo-saxone. Simultan, există o voinţă a Franţei de a-şi întări poziţia în cadrul alianţei atlantice, arătându-şi rolul de neevitat în respingerea tentativelor de dezvoltare a unor relaţii mai strânse şi mai avantajoase ale ţărilor africane cu puterile emergente ale BRICS, mai ales China şi ţările nealiniate ataşate principiului unor relaţii economice echitabile Sud-Sud. Acest aspect nu se poate nega decât dacă se adoptă punctul de vedere optimist cum că Franţa ar vrea să reînnoade tradiţia gaullistă – susţinută pe atunci de către Partidul Comunist Francez – a unei politici „arabe” şi mondiale „echidistante”, chiar rupând cu tradiţia „Françafrique” şi silindu-se să impună această linie în Africa. Dar deocamdată nimic nu adevereşte această supoziţie, deoarece chiar ezitările candidatului Hollande faţă de NATO au fost uitate imediat ce a venit la Elysée: lucru demonstrat prin activităţile Franţei în Siria şi prin multiplele consultări între Paris, Doha şi Tel Aviv.

Este imposibil, odată ce eşti ataşat Cartei ONU şi, deci, principiilor de suveranitate şi de noningerinţă în treburile interne ale statelor, să sprijini vreo politică de putere, de fragmentare sau de dominaţie în Africa, de oriunde ar veni. Nu se poate susţine decât dreptul la autodeterminare, la suveranitate şi la integritate teritorială a ţărilor arabe şi africane. Şi, deci, tot ce tinde spre restabilirea independenţei totale, a integrităţii teritoriale şi a suveranităţii naţionale a Mali-ului, ca şi spre menţinerea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Algeriei şi ale tuturor ţărilor din zona Sahel-ului. Motive pentru care trebuie să rămâi cel puţin prudent, chiar circumspect, faţă de recentele evenimente din Mali şi din ţările vecine. Ţări care sunt, toate, ameninţate de grupuri teroriste, implantate de mult şi cunoscute pentru legăturile lor cu criminalitatea şi cu serviciile secrete oculte, înainte de a se supune unui „Islamism” fabricat sub influenţa monarhiilor unei vremi apuse, sprijinite întotdeauna de către puteri străine: în Libia, în Siria şi în alte locuri.

Deci, dacă ne este drag progresul social şi progresul popoarelor, nu putem decât să milităm pentru ca Franţa să dovedească, înaintea oricărei luări de poziţie, coerenţă în ceea ce priveşte principiile avansate de către guvernul său – din raţiuni formale, fără îndoială – denunţând atât grupurile transnaţionale cât şi forţele din peninsula arabă: pentru ca să poată avea loc negocieri între toate forţele din Mali, fără ingerinţe externe, şi pentru ca să fie evacuate toate forţele externe din ţară. (Ceea ce intră, evident, în contradicţie cu interesele economice pe termen scurt ale clasei conducătoare din Franţa.) Dar asta cere şi ca Franţa să înceteze toate activităţile în Libia, care prelungesc rezultatele intervenţiei dezastruoase întreprinse şi de precedentul guvern francez; şi să înceteze orice politică de ingerinţă în treburile interne din Siria, să taie orice legătură cu o opoziţie armată a cărei existenţă se datorează mai mult factorilor externi decât unei dorinţe, niciodată dovedite, a poporului sirian. Se vrea sau nu, există o legătură directă între evenimentele din Libia, din Siria, din Mali şi din Algeria. Iar politica guvernului francez nu va putea fi sprijinită decât atunci când va face dovada coerenţei. Încetarea de a sprijini monarhiile absolutiste din Golf – releu regional obişnuit al imperialismului SUA –, grupurile rebele armate din Siria, din Libia şi din Mali ar trebui să antreneze ipso facto sfârşitul conflictelor din aceste ţări: şi deci ar face inutilă prezenţa trupelor franceze în Mali. Asta dacă într-adevăr acesta este obiectivul urmărit de Paris…

Nu putem decât să ne mirăm că unele voci precum aceea a lui Samir Amin, cunoscute pentru angajamentul lor anti-imperialist, iau parte în acest conflict, susţinând chiar acţiunile Franţei, ea însăşi susţinută de NATO: în timp ce, cum a amintit ambasadorul rus la ONU, rezoluţia Consiliului de Securitate nu-i dă Franţei dreptul de a face orice în Mali.

„Islamul politic” ca element legitimator al ingerinţei

În acest context global trebuie măsurate şi analizate problemele care îi tulbură pe mulţi militanţi ai progresului social, mai ales problema aşa-numitului „Islam politic”. Această noţiune este de origine occidentală, căci fondatorul Islamului a fost la început şeful unui partid politic revendicat ca atare, cu numele Hezbollah, şi şeful unui stat stabilit la Medina, stat care a elaborat prima Constituţie din lume, garantând regulile de coabitare a triburilor şi religiilor diferite în sânul unui stat comun. Islamul este, deci, în principiu, nu numai o credinţă în transcendent, nu doar o etică socială şi politică, ci şi, încă de la origine, un proiect politic (economie ne-cămătărească, egalitate socială în faţa legii, toleranţă religioasă etc.), chiar dacă acest proiect, de altfel ca toate celelalte, poate fi citit şi aplicat într-o manieră reacţionară sau progresistă. Aşa cum, în acelaşi mod, un Chavez, chiar o Angela Merkel, se pot revendica de la un „creştinism politic” şi social, iar în cazul venezuelian şi dintr-o analiză marxistă, nu se poate refuza a priori musulmanilor dreptul de a propune liber popoarelor lor un proiect politic în acord cu convingerile lor profunde – decât dacă acceptăm, în numele vechiului laicism ipocrit social-democrat, denunţat de către Lenin şi apoi de către Maurice Thorez, principiul dublei măsuri, amintind etnocentrismul colonial.

Problema aşa-numitului „Islamism”, de fapt a takfirismului, a exclusivismului extremist, e altundeva. Ea constituie o strictă problemă internă pentru popoarele respective, în care nici un stat din afară nu are dreptul să se amestece, inclusiv dacă ar lua forma efectiv reacţionară pe care a luat-o într-adevăr în zilele noastre: dar aceste curente au fost deseori instrumentalizate de către marile puteri imperialiste şi acoliţii lor din monarhiile absolutiste, totul supus regulilor politice şi economice ale capitalismului mondializat prădător.

Nu se pot confunda activităţile unor islamişti, oricât de reacţionari, cu grupurile de traficanţi transnaţionali de droguri, de arme şi de migranţi, care şi-au luat eticheta de „islamişti” ca paravan pentru activităţile lor lucrative şi pentru lupta lor de a controla teritorii – ceea ce se cunoaşte de cel puţin 20 de ani în ţările Sahel-ului, fiind de altfel permis, chiar înlesnit, de către marile puteri imperialiste şi de statele lor vasale. Trebuie să ne reamintim că pe vremea guvernului Talibanilor în Afganistan, cultivarea opiului a fost aproape total eradicată în numele valorilor tradiţionale ale Islamului; dacă Afganistanul a redevenit astăzi principalul producător de drog este ca urmare – asemănător cu ceea ce s-a întâmplat odinioară sub egida CIA în America Latină – a ocupării ţării de către NATO, care a răsturnat un guvern „islamist” naţional şi independent pentru a-l înlocui cu un guvern „islamist” supus şi bazându-se pe toate tipurile posibile de trafic, fie faţă de păturile sociale şi de regiunile marginalizate, fie faţă de femei, în afara scenei mediatice centrale pe care o reprezintă capitala pentru jurnaliştii occidentali.

Este deci limpede că există o legătură între puterile occidentale în curs de a apune, monarhiile absolutiste create indiferent cum de către colonialişti şi de reţelele de traficanţi „islamişti” folosite chiar de aceste cercuri cărora le place să se joace de-a pompierii piromani. Ceea ce nu înseamnă că nu există contradicţii între toate aceste cercuri. Totuşi, nu trebuie să se confunde contradicţiile ce pot fi la un moment dat neantagonice în sânul burgheziei imperialiste şi compradore şi cele antagonice sau care pot deveni astfel. Se poate estima, evident, că Franţa îşi apără propriile interese în Sahel şi că asta are loc prin atitudini mai moderate faţă de populaţiile locale şi faţă de state independente ca Algeria, dar nu se poate nega că intervenţia sa deschide drum altor intervenţii sau că nimic nu asigură că intervenţia, pe care ministrul francez actual al „apărării” o doreşte prelungită până la victoria „totală”, va folosi numai Total-ului şi nu va antrena un război fără sfârşit, ajungând să dezintegreze statele existente şi deschizând drumul, cum deja este cazul în Libia, unei dezordini generalizate permiţând celor mai puternice companii transnaţionale să „securizeze” minele şi zăcămintele pe care vor reuşi să le acapareze, lăsând restul teritoriilor în mâna seniorilor războiului, aşa cum s-a întâmplat în timpul perioadei coloniale în fostul imperiu al Chinei tăiat în bucăţi până la victoria Revoluţiei chineze care a restaurat integritatea teritorială după 1949.

Duşmanul principal al popoarelor din Sahara nu este de origine locală, ci provine din centrele imperialismului, iar Franţa, dacă e serioasă în revendicările sale privind respectarea popoarelor, alege mai degrabă drumul unei cooperări reciproc avantajoase cu aceste popoare, al unei rupturi cu NATO/UE şi al unei apropieri de puterile emergente ori de statele realmente independente din Eurasia, din Mediterana, din Africa şi din America Latină, state ce constituie astăzi singura contrapondere reală la ameninţările războinice şi distrugătoare ale capitalismului mondial prădător, „securizat” în jurul NATO şi al celor mai mult de 700 de baze militare ale SUA răspândite în lume, ca şi al arhipelagului de închisori secrete ale CIA care beneficiază de cooperarea efectivă a tuturor statelor membre NATO şi tuturor dictaturilor sau democraţiilor formale ce îi sunt supuse.

În ceea ce-i priveşte pe malieni, nimic nu ne permite să spunem care le sunt opiniile faţă de evenimentele ce le sângerează ţara, pentru că nu a apărut nimic promovat de protagonişti exteriori actualei crize, apt deci să permită negocieri între toate părţile reprezentative ale poporului. În faţa aparenţei ce procură efemere succese politice sau mediatice, noi preferăm să apărăm principiile.

                                                                                                       Traducere de Ana Bazac