Stahanovism dâmboviţean şi euro-optimism naiv – de ce atâta grabă cu Pactul Fiscal?

Preşedintele Traian Băsescu a declarat, recent, că ar dori ca România să se numere printre primele state care aderă oficial la noul Pact fiscal european (Tratat privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţă în cadrul uniunii economice şi monetare).  Principala  noutate a Pactului este, de departe, aşa numita „regulă de aur”, care limitează deficitul structural al unei ţări la 0,5% din PIB. În România, adepţii acestei soluţii nu sunt puţini şi asta nu e deloc surprinzător din partea unui guvern a cărui obsesie majoră a fost controlul deficitului în detrimentul bunăstării populaţiei. Ce contează că satisfacţia românilor cu viaţa pe care o duc a scăzut de aproape două ori[1] de când s-a instalat criza, spre deosebire de sârbi sau bulgari, de exemplu, unde tendinţa a fost exact pe dos? Important e că am izbutit să diminuăm deficitul şi să fim copilul model al FMI, iar acum dăm buzna să fim şi elevul premiant al Uniunii Europene, semnând Pactul Fiscal. De ce facem asta, de ce atâta grabă?

Prima explicaţie pentru entuziasmul cu care e îmbrăţişată ideea Pactului ţine de o credinţă adânc implantată în rândul clasei politice, al intelectualilor şi ziariştilor autohtoni, care consideră că orice deficit bugetar este, esenţialmente, rău şi indezirabil, prin urmare trebuie extirpat. Şi viceversa – absenţa unui deficit denotă în mod obligatoriu o economie sănătoasă. Sorgintea acestei perspective inflexibile rezidă, la rându-i, în supoziţia caracterului ştiinţific al economiei şi a  naturii imuabile a legilor economice „la fel de implacabile ca şi legile fizicii”, conform spuselor Andreei Vass[2]. Or, asta deja sună a dogmatism, cine crede că ştiinţele sociale au acelaşi caracter riguros ca şi cele ale naturii, or nu ştie ce spune, or e în serviciul propagandei de partid. Dacă noi am înceta să fim oameni, economia ar putea fi o ştiinţă la fel de exactă ca şi fizica. Dar, pesemne că exact aşa percep fiinţa umană cei ce proclamă infailibilitatea legilor economice – ca pe nişte roboţi ce pot fi manevraţi după bunul plac de cei iniţiaţi în tainele ştiinţelor economice.

Dogmele economice şi cei ce cred în ele ne spun, prin urmare, că deficitul e obligatoriu dăunător pentru că a dus la apariţia crizei actuale din zona euro. Dezmăţul fiscal trebuie oprit pentru că el produce dezechilibre, declanşând astfel dezastrele economice. Cum am arătat altădată (aici[3])  şi aşa cum spune Daniel Dăianu în recenta sa carte apărută la Polirom (Când finanţa subminează economia şi corodează democraţia), necazurile Uniunii Monetare nu îşi au originea doar în excesele bugetare – „criza zonei euro nu este atât a datoriilor, cât a unui design greşit”. În afară de Grecia, în nici un alt stat dezastrul economic nu a fost provocat de iresponsabilitatea fiscală a guvernelor. Interesant e că aceşti opozanţi ai deficitului bugetar evită să spună o vorbă despre rolul supra-îndatorării private sau despre faimoasele Credit Default Swaps (CDS), care, speculând solvenţa statelor, ajung să fie posesoare ale unei puteri nepermise în ceea ce priveşte destinul unei ţări suverane.  

Un alt motiv pentru care deficitul este perceput obligatoriu ca fiind pernicios este acela că banii obţinuţi prin împrumut sunt cheltuiţi, vezi doamne,  pentru pomeni electorale, în special ajutoare sociale[4]. Să trecem cu vederea fobia  faţă statul social a promotorilor acestui tip de argument,  e o inepuizabilă chestiune de ideologie. Ceea ce ei ignoră este o evidenţă de natură economică şi anume aceea că  în vremuri de criză  ajutoarele sociale sunt benefice şi necesare. În perioadele de recesiune, stabilizatorii automaţi, cum ar fi ajutorul de şomaj, au un rol sporit în atenuarea fluctuaţiilor ciclice şi conferă o mai mare stabilitate economică. Apoi, se mai crede că, fiind vorba de bani publici, deficitele sunt asociate cu corupţia, ceea ce este complet greşit, atâta timp cât noi, în România, am avut ani întregi în care deficitele erau mici şi corupţia mare.

Un alt motiv pentru care ne pripim să semnăm Pactul este nevoia de a ne alinia cerinţelor Uniunii Europene, de a face proba europenismului nostru. Ca ţară membră a UE, nu putem să nu semnăm acest tratat, este vorba de un test politic major![5] Pur şi simplu, nu ne putem permite nesemnarea Pactului!

Zău aşa?

Povestea urgenţei şi  caracterului obligatoriu al Pactului este …chiar o poveste. Acordul se adresează în primul rând statelor din zona euro şi va intra în vigoare abia după ce minim 12 state membre ale zonei euro îl vor ratifica – deci indiferent că România semnează sau nu, soarta Pactului va fi decisă de alţii. Apoi, chiar şi după intrarea sa în vigoare, el va rămâne deschis statelor UE care nu îl vor semna de la bun început. Ceea ce are să se întâmple se va întâmpla oricum, asta e condiţia noastră de  ţară periferică, indiferent că ne place sau ba.  Prin urmare de ce atâta grabă când nici nu suntem presaţi şi nici viitorul Pactului nu depinde de poziţia noastră? De ce ne îngrămădim ca apucaţii să sărim în barca istoriei ca fruntaşi, când oricum nu contăm?

O explicaţie ţine de agenda prezidenţială care viza deja schimbarea Constituţiei în sensul instituirii unui deficit de maxim 3% din PIB. Traian Băsescu a provocat criza din zona euro ca să poată schimba Constituţia – iată o glumă ce a circulat la un moment dat şi care spune totul despre suprapunerea perfectă dintre ordinea de zi de acasă şi cea de la Bruxelles. Dar e ceva mai mult decât atât în joc – e stahanovismul nostru în a semna tratate şi acorduri europene fără a ne gândi la capacitatea de a le pune în practică, acorduri cu care să ne fălim în anii electorali, dar care rămân literă moartă întrucât o dată semnate, o dată gratificaţiile simbolice şi politice culese, nimănui nu ii pasă de ceea ce se cheamă enforcement.  Ar fi superfluu şi redundant să mai invoc teoria formelor fără fond…Altceva este cel puţin la fel de neliniştitor – mimetismul orb atunci când vine vorba de Uniunea Europeană şi care atrofiază spiritul critic până la a-l lichida complet.

Nu am auzit nici o secundă ca cineva să pună în chestiune natura constructului politic pe care îl urmăm în toate cele cu sârg pioneresc. Dacă  o decizie vine de la Bruxelles, atunci este în mod obligatoriu benefică. Nimeni nu pune o  întrebare fundamentală: cărui fel de Europă ne alăturăm?

În presa străină sa vorbeşte despre Europa ca un muzeu al democraţiei, de criza democraţiei şi deficitul democratic, dar la noi aceste noţiuni sunt la ani lumină distanţă, pentru că aici orice criticism la adresa Uniunii Europene e considerat idolatrie. Iar despre idoli, ca şi despre morţi, numai de bine…Este patetică, dar şi hilară această teamă de provincial timorat care crede că în momentul în care va ridica vocea va fi ex-comunicat din sânul celor aleşi, neînţelegând că principala consecinţă a unei apartenenţei reale este  libertatea şi nu obedienţa necondiţionată! Recent, 12 şefi de guvern din UE au semnat o scrisoare deschisă, adresată Comisiei Europene şi indirect tandemului Merkozy în care solicită politici care să susţină creşterea economică. Noi facem apologia austerităţii, un concept drag Comisiei Europene, deşi ea şi-a arătat eşecurile cam peste tot pe unde a fost implementată. De ce nu se vorbeşte şi la noi despre predilecţia Europei pentru tehnocraţii lipsiţi de legitimitate populară, care azi decid soarta naţiunilor de pe continent? Dar despre trecutul profesional al acestor tehnocraţi, majoritatea foşti angajaţi ai Goldman Sachs, gigantul care a conspirat împreună cu  guvernanţii la camuflarea datoriei Greciei? Aici, în bârlogul nostru dâmboviţean, continuăm  să zămislim mitul unei Europe care e citadela democraţiei, ignorând că această Europă se constituie tot mai puţin ca o Europă a cetăţenilor şi tot mai mult ca una a bancherilor. O Europă care salvează Grecia cu condiţia ca aceasta să legifereze obligativitatea plăţii datoriilor către bănci, preţul pentru aceasta fiind sacrificiul a milioane de cetăţeni greci, deci europeni – o astfel de Europă în slujba cui se află? Pentru cine mai are îndoieli, iată aici[6] un raport  întitulat O Comisie captivă,  care descrie modul în care corporaţiile fac legea la Bruxelles – de exemplu, în procesul de elaborare a politicilor financiare sunt implicaţi mult mai mulţi angajaţi ai marilor corporaţii (229) decât  funcţionari ai Comisiei (159). În fine, raportul e vechi de trei ani, lucrurile sunt ştiute, se dezbat, dar nu la noi, cei ghemuiţi confortabil în braţele unui euro-optimism naiv.

Anticipez deja acuzaţiile de anti-europenism care mi se vor aduce, deşi acest text nu e o pledoarie împotriva Europei, ci doar un îndemn la reflecţie. Dacă Europa este a noastră, atunci avem şi noi dreptul, ca cetăţeni ai acesteia, să emitem judecăţi, inclusiv judecăţi critice şi nefavorabile,  despre ce se întâmplă. Putem discuta critic despre Pact, putem pune în chestiune „regula de aur” pe care acesta doreşte să o instaureze,  fără riscul de a fi etichetaţi ca anti-europeni. Nu e o trădare, nici e o erezie, e doar un exerciţiu democratic.

[1] http://www.guardian.co.uk/global-development/poverty-matters/2011/jun/29/human-cost-economic-crisis-europe-asia#data