Sărăcia – trei note de subsol nepopulare

TEMA: Precariatul XXI. Despre sărăcie

Cum se „măsoară” sărăcia, cum se estimează efectul de „reducere a sărăciei” şi ce înseamnă „ocupat” rămâne de obicei ascuns în note de subsol, obscurizat prin declasarea în „detalii tehnice” plictisitoare. Eventual, când cifrele ajung multe prea contraintuitive (de ex. rata de sărăcie în România este de 21%, iar în Regatul Unit 19% – ?!) cineva tresare că ceva este în neregulă cu aceste statistici… încerc să discut mai jos trei dintre aceste note de subsol[1].

1.           Pragul „riscului de sărăcie” în statisticile Eurostat.

Este un prag financiar, stabilit ca 60% din valoarea venitului median în ţara respectivă. Acest venit se estimează la nivelul gospodăriei, include toate sursele de venit (inclusiv cele din prestaţii sociale), dar nu se divide „per capita”, ci folosind o scală de echivalenţă[2] în care, cu excepţia primei persoane, fiecare adult este ponderat cu 0.5 şi fiecare copil sub 15 ani cu 0.3. Cu alte cuvinte, atunci când se evaluează venitul total pe membru echivalent de gospodărie, resursele financiare nu se împart la numărul de persoane, ci la numărul persoanelor echivalente. De exemplu, pentru a măsura situaţia materială a unei familii compuse din doi adulţi şi doi copii, venitul lor total nu se împarte la 4 persoane, ci la 2.1 persoane echivalente. Această modalitate de echivalare conduce la subestimarea incidenţei sărăciei în rândul familiilor cu copii şi, implicit, a copiilor, cu atât mai mult cu cât în România, ca şi în alte ţări din Europa de Est, cea mai mare parte a cheltuielilor gospodăriei se alocă hranei şi bunurilor de consum cotidian. Mai mult, în cazul statisticilor INS, pentru măsurarea incidenţei sărăciei se ia în considerare şi contravaloarea monetară a consumului din resurse proprii, produse în interiorul gospodăriei[3]. Acest lucru este problematic, deoarece contravine semnificaţiei indicatorului european de „risc de sărăcie”[4], anume de a măsura deprivarea financiară care poate conduce la situaţii de „excluziune socială”: acces dificil la un loc de muncă, servicii sociale, lipsa asigurării medicale, bariere în frecventarea şcolii, locuire precară şi segregare spaţială. În 2010, conform Eurostat, în România valoarea pragului de riscului de sărăcie pentru o familie compusă din doi adulţi şi doi copii a fost de 4.441 PPS/an (în monedă echivalentă, Purchasing Power Parity Standards –PPS), cea mai scăzută la nivelul UE. Spre comparaţie, valoarea cea mai apropiată a fost în cazul Bulgariei, de 7.648 PPS/an. Pragul din România reprezintă doar 27% din valoarea medie la nivelul UE (16.470 PSS/an, calculată fără Irlanda şi Cipru, unde nu existau încă date disponibile în ianuarie 2012).

Deşi pragul în funcţie de care se măsoară “riscul de sărăcie” este foarte scăzut, totuşi, România înregistrează o rată mult mai ridicată decât media vechilor state membre UE-15, aşa cum arată Figura 1.

2.           Reducerea incidenţei sărăciei prin intermediul prestaţiilor sociale.

Pentru a estima măsură în care prestaţiile sociale diminuează incidenţa sărăciei se realizează un artefact: se exclud din venitul total al gospodăriilor veniturile din alocaţii, indemnizaţii, ajutoare sociale şi se calculează cât ar fi rata de sărăcie în această situaţie ipotetică. Pensiile de boală şi de bătrâneţe nu sunt incluse în categoria prestaţiilor de asistenţă socială, deoarece acestea înlocuiesc venitul din perioada vieţii active pe baza unei asigurări sociale şi a cotizării într-un fond distinct. Se compară apoi rata de sărăcie reală sau (în limbaj tehnic) „post-transferuri sociale” cu rata ipotetică „pre-transferuri sociale”, diferenţa indicând cu cât se reduce incidenţa sărăciei prin intermediul prestaţiilor de asistenţă socială. În 2010, în România rata riscului de sărăcie „post-transfer” a fost 21.1%, iar cea „pre-transfer” 27.5%. Putem estima că prestaţiile de asistenţă socială au diminuat incidenţa sărăciei cu 6.4%, cifra fiind identică cu valoarea din Bulgaria (cu rata post-transfer de 20.7% şi cea pre-transfer de 27.1%), dar semnificativ mai mică decât media pentru vechile state membre UE-15, anume 9.6% (corespunzător unei rate medii post-transfer de 16.3% şi pre-transfer de 25.9%).

Un indicator mult mai sugestiv este însă reducerea relativă a incidenţei sărăciei: ce procent dintre cei care s-ar confrunta cu o situaţie de precaritate financiară pot evita acest lucru prin faptul că beneficiază de prestaţii de asistenţă socială. Figura 2. indică evoluţia acestei valori: în anul 2010, România a înregistrat, alături de Bulgaria, cea mai slabă „performanţă”: doar 22% dintre persoanele care trăiesc în gospodării cu venituri precare evită situaţia de sărăcie prin intermediul transferurilor sociale de care beneficiază. Media pentru UE-15 este de 35%, dar în cazul ţărilor cu un sistem redistributiv mai generos pentru familiile cu copii, cum este cazul Ungariei, reducerea relativă a incidenţei sărăciei ajunge la 56%.

Efectul modest asupra incidenţei sărăciei se datorează cuntumului redus al prestaţiilor sociale în raport cu decalajul existent între pragul „riscului de sărăcie” (oricum scăzut!) şi veniturile gospodăriilor sărace. Asfel, jumătate dintre persoanele sărace au venituri ce reprezintă mai puţin de 70% din valoarea pragului riscului de sărăcie (conform Eurostat 2011, deficitul median relativ a avut valoarea de 30.6% în România anului 2010, spre comparaţie cu 29.6% în Bulgaria şi media EU-15 de 22.6%).

3.           Sărăcie şi ocupare: lucrătorii familiali neremuneraţi.

Procentul populaţiei care lucrează, dar trăieşte în gospodării sub pragul relativ de sărăcie a fluctuat în perioada 2007-2010 în jurul valorii de 18%, considerabil mai ridicat decât în alte ţări din Est-Europene şi de trei ori mai ridicat decât în UE-15 (vezi Figura 3). Abordarea relativă presupune dependenţa pragului de sărăciei de venitul median, prin urmare şi de salariul minim pe economie. Ponderea ridicată a sărăciei relative în rândul populaţiei ocupate se explică, pe de o parte, prin frecvenţa mare a salariaţilor ce câştigă doar salariul minim pe economie (în 2010, salariul minim net era de 470 lei, iar pragul de sărăcie pentru o persoană singură de 451 lei!), pe de altă parte prin numărul mare al familiilor cu un singur salariat sau lucrător pe cont propriu. Noul Cod al Muncii din 2011 a dereglementat puternic relaţiile de muncă contractuală, lărgind sectorul secundar prin facilitarea angajării pentru perioade de probă şi munci sezoniere şi încercând să constrângă legalizarea muncii informale prin creşterea sancţiunilor aplicate în caz de flagrant.

 Extinderea sectorului secundar al „pieţei forţei de muncă”, în care munca este slab reglementată, veniturile precare şi riscurile sarcinilor prestate ridicate, caracterizează nu doar România, dar şi alte ţări post-socialiste. Ceea ce distinge însă situaţia ocupării din România este ponderea mare, în rândul femeilor de vârstă activă, a statutului de „lucrător familial neremunerat”, diferit de statutul de „casnică” (substantiv feminin, sic!) prin includerea în categoria de persoane „ocupate”. În 2007, conform Anuarului Statistic al României, 18,9% dintre femeile ocupate aveau statutul de lucrător familial neremunerat, comparativ cu 6% dintre bărbaţi. În 2008, procentele au fost uşor mai ridicate: 20% dintre femei şi 6,5% dintre bărbaţii ocupaţi[5]. Frecvenţa acestui statut este semnificativ mai ridicată decât în alte ţări din regiune: în Polonia, „doar” 6% dintre femeile ocupate şi 2.8% dintre bărbaţii ocupaţi au fost lucrători familiali neremuneraţi (GUS, Labour Force Survey 2003-2007); în Ungaria, cifrele erau 0,7% pentru femei şi 0,3% pentru bărbaţi (KSH, Tab. 4.2). Majoritatea lucrătorilor familiali neremuneraţi se găsesc în mediul rural şi contribuie la producţia agricolă a familiei, o parte mai mică lucrând în comerţ sau industrie. Din totalul femeilor ocupate în agricultură, 63% aveau statutul de lucrător familial neremunerat, iar 35% erau lucrători pe cont propriu (INS, 2008).

Categoriile statistice despre care raportează aceste cifre şi ordinea lor de mărime ne spun mult despre felul în care se articulează sistemul de producţie şi distribuţie socială. A construi în statistica oficială categoria de lucrător familial neremunerat înseamnă a decupa şi gestiona guvernamental un tip de activitate economică care a rămas reglementată prin relaţiile de rudenie şi comunitare („embedded” în termenii lui Polanyi, 1944), întrepătruns de relaţiile sociale din gospodăria tradiţională, în special cea rurală. Nu vorbim de proletari atomizaţi care îşi vând forţa de muncă pentru un salar inechitabil, ci despre un mod de producţie pre-capitalist, unde reglementarea diviziunii muncii se realizează prin norme sociale non-economice. Această situaţia crează dependenţă în interiorul gospodăriei, deoarece absenţa veniturilor salariale impozabile nu conferă dreptul la prestaţii sociale contributive (indemnizaţia de maternitate şi pentru creşterea copilului mic, pensiile de bătrâneţe sau de boală, indemnizaţia de şomaj), iar asigurarea de sănătate se acordă pe baza co-asigurării cu soţul. Paradoxul rezidă în faptul că statutul de lucrător este recunoscut, dar drepturile sociale aferente acestuia, bazate pe recompensarea muncii, nu sunt acordate. În ciuda retoricii meritocratice a recunoaşterii „muncii”, indemnizaţiile sociale „contributive” nu sunt condiţionate atât de muncă, cât de folosirea pe piaţă a forţei de muncă, comercializarea (transformarea sa în „marfă”) şi participarea în „producţie” (crearea plusvalorii, în termenii lui Marx), respectiv plata impozitelor şi contribuţiilor către statul „protectiv”, menit să gestioneze această forţă de muncă şi să  atenueze consecinţele riscurilor sociale la care este expusă.

Redefinită ca o nouă formă de „risc social”, care ameninţă să rupă individul din societate prin imposibilitatea de a respecta standardele unei vieţi decente, situaţia de sărăcie rămâne însă insuficient adresată de configuraţia actuală a prestaţiilor sociale din România.