La primul tur al alegerilor prezidenţiale din Franţa, din 22 aprilie, candidata formaţiunii de extrema dreaptă (Front National – FN), Marine Le Pen, a înregistrat un scor surpriză, care a depăşit estimările din sondajele de opinie. Se ştie că extremele politice fac scoruri frumoase pe vremuri de restrişte economică. Totuşi, un vot covârşitor pentru dreapta poate părea bizar, chiar aiuritor, în vremuri de criză economică, când instinctul ne spune că stânga ar trebui să fie în ascensiune, şi nu dreapta. Dacă punem la socoteală şi profilul electoral al votanţilor doamnei Le Pen, atunci uluirea creşte exponenţial – aceştia provin, preponderent, din rândul gulerelor albastre şi al tinerilor, segmente de electorat care, în mod tradiţional, ar trebui să fie sensibile la un discurs de stânga. Şi totuşi, bazinul electoral al doamnei Le Pen este format din membri ai lower middle class şi ai clasei muncitoare, care locuiesc mai ales în zonele rurale şi sub-urbane, precum şi în regiunile dezindustrializate recent. Sunt, prin urmare, categoriile cele mai vulnerabile în faţa crizei, cele mai afectate de scăderea salariilor sau de şomaj. Victime ale globalizării economice, e firesc să fi reacţionat pozitiv la discursul cu tentă pronunţat protecţionistă şi anti-globalizare asumat de Marine Le Pen. Dar de ce muncitorii au preferat discursul doamnei Le Pen celui al candidatului stângii radicale, Jean-Luc Mélenchon, un orator strălucit, la fel de critic faţă de dominaţia marelui capital financiar, a băncilor, faţă de dogmele liberale promovate de instituţiile europene, de BCE şi FMI? Programul politic[1] al Parti de Gauche abundă în promisiuni cel puţin la fel de atractive pentru un muncitor sau pentru un tânăr ameninţat de şomaj ca şi cele din programul FN: majorarea salariului minim la 1700 de euro (faţă de 1400 în prezent), lupta împotriva precarităţii, echitate socială, bunuri comune, şamd. Cu toate astea, platformei de stânga lui i-a lipsit ceva esenţial pentru a-şi spori atractivitatea: Mélenchon a pus în centrul viziunii sale politice fiinţa umană (humain d’ abord), prin contrast cu doamna Le Pen, preocupată mai ales de identitatea naţională franceză şi cu un discurs marcat de puternice accente patriotice şi, mai ales, anti-imigraţioniste. Le Pen a marşat puternic pe sentimentul de insecuritate al muncitorului francez, pe deteriorarea calităţii vieţii, pe diminuarea salariilor, transformând imigrantul în ţapul ispăşitor al acestor rele – imigraţia este, în viziunea sa, un instrument aflat în slujba marelui capital pentru a putea pune presiune pe salarii şi pentru a restrânge din ce în ce mai mult drepturile sociale[2]. La celălalt pol, stânga afirmă tranşant: nu, prezenţa imigranţilor nu este o problemă pentru Franţa!
Ura faţă de figura străinului şi şovinismul sunt fenomene care de regulă cunosc ascensiuni fulminante în perioadele de criză economică. Reprezintă oare naţionalismul o compensare pentru frustrările economice, este acesta o ideologie de la care ne adăpăm cu nesaţ animalic pentru că ne vindecă rănile provocate de şomaj, de traiul greu, de precaritate? Şi dacă da, care sunt resorturile prin care operează – pentru că e evident că naţionalismul şovin nu ţine de foame nici într-un fel! La fel de evident mi se pare şi faptul că acest tip de naţionalism nu conţine în sine acele ingrediente filosofice sau doctrinare capabile să ofere un registru de interpretare diferit, în care suferinţa economică să capete valenţe pozitive. Nu există în interiorul naţionalismului exlusivist nici un element structural care să funcţioneze ca un paleativ împotriva suferinţei provocate de sărăcie sau alte vicisitudini de acest gen, similar cu acele remedii pe care le oferă, de exemplu, religia, care transforma sărăcia în virtute, conferindu-i, concomitent, un orizont de sens şi semnificaţii transcendentale. Naţionalismul exclusivist nu ne spune nimic de felul “traiul în sărăcie este calea pentru a fi un bun patriot “ sau „a fi şomer e preţul plătit de bravii fii ai neamului”. Şi atunci, cum se explică exploziile de şovinism şi derapajele de ură faţă de străini în vremuri de criză economică?
Mecanismul descris mai sus nu poate fi înţeles dacă îl scoatem din contextul mai larg, cel al economiei capitaliste. Şovinismul este un produs al capitalismului, al modului în care sunt structurate relaţiile sociale şi economice, în care sunt distribuite resursele existente şi în care competiţia este regula de aur a funcţionării sistemului. Astfel, muncitorii, deşi situaţi obiectiv de aceeaşi parte a baricadei, indiferent de culoarea lor naţională, sunt forţaţi de legităţile sistemului să funcţioneze într-o logică concurenţială, luptându-se pentru un set de resurse care sunt, de regulă, limitate: locurile de muncă şi prosperitatea materială. Structura capitalismului împinge muncitorii într-un joc în care homo homini lupus. Invidia şi ranchiuna iau locul conştiinţei de clasă sau al solidarităţii, iar în perioadele de recesiune, când economia se contractă, când felia pentru care concurează muncitorii se îngustează, concurenţa devine şi mai acerbă. Cine este duşmanul muncitorului al cărui salariu a fost tăiat sau care a rămas şomer ? Sigur, patronul, dar patronul este cel mai adesea o abstracţiune, fiind reprezentat, mai nou, de o grupare de acţionari anonimi. Duşmanul imediat vizibil şi palpabil ia înfăţişarea muncitorului imigrant care lucrează la negru şi part time în întreprinderea din care tocmai a fost demis muncitorul autohton sau în întreprinderea în care muncitorul autohton a refuzat să se angajeze, pentru că salariul oferit era mult prea mic. Imigrantul este competitorul, subversivul, uzurpatorul bunăstării – chiar dacă el este la fel de sărac ca şi muncitorul nostru autohton, ba chiar mai sărac decât acesta. În fapt, ambii sunt la fel de săraci, la fel de bătuţi de soartă, doar că celălalt are, iată, altă culoare a pielii sau altă religie – ceea ce este arhi-suficient pentru ca valul de furie să se poată revărsa asupra lui. Dar nu ura rasială este sursa frustrării, aceasta este doar ambalajul în care e învelită frustrarea economică produsă de relaţiile capitaliste. Mai mult decât atât, în timp ce locurile de muncă sunt o resursă limitată, naţionalismul este inepuizabil: putem să fim cât de naţionalişti vrem, e loc pentru orice delir naţional grandoman, pentru xenofobia ce poate merge până în pânzele albe…Naţionalismul nu ne pune în concurenţă unii cu alţii, cum face piaţa muncii, fiind structural inepuizabil şi prin urmare perfect capabil să sudeze la infinit solidarităţi între diverşi indivizi. Totodată, în formele sale „igienizate” (I.Wallerstein), şovinismul, rasismul şi alte tipuri de naţionalism exclusivist convin de minune clasei dominante, întrucât menţin în societate o clasă de inferiori, de Untermenschen, care să poată fi uşor exploataţi din punct de vedere economic.
Faptul că sărăcia şi privaţiunile materiale subminează, de cele mai multe ori, solidaritatea săracilor în loc să o consolideze, iar rasa şi naţionalitatea reprezintă doar un pretext, e vizibil în societăţile mai puţin eterogene din punct de vedere etnic sau cultural, dar unde precaritatea e dominantă. Cel mai recent exemplu de acest gen l-am avut în ultima mea vizită în Republica Moldova, unde am stat de vorbă cu angajaţi al căror salariu, redus de două ori de la începutul acestui an, nu le ajunge nici cât să plătească chiria la o garsonieră în Chişinău. Surprinzător, deşi previzibil, ura lor nu se îndrepta împotriva patronului care operase reducerile salariale, ci împotriva celor care beneficiau de ajutoare sociale! Sună familiar, nu-i aşa? Şi salariatul, şi asistatul social sunt victime ale unui sistem nedrept, care îi împinge la periferia sa şi îi face să ducă un trai aflat, adesea, la limita subzistenţei. Problema majoră în acest caz e că supravieţuirea ambilor depinde de salariul primit de doar unul dintre ei şi de taxele plătite de acesta, iar acest salariu, cu sau fără taxe, este ridicol de mic. În societăţi relativ omogene cultural sau fără imigraţie masivă, cum e România sau Moldova, străinul imigrant nu are cum să devină un inamic public, pentru că e quasi-inexistent sau invizibil. În schimb, îl avem alături pe săracul asistat, pe parazitul social, pe leneşul neproductiv care ne mănâncă taxele plătite de noi, cei harnici. Mecanismul este, în Franţa, ca şi la noi, acelaşi, deşi forma pe care o îmbracă e diferită: este săracul pus în concurenţă cu un alt sărac. Faptul că celălalt sărac este imigrant, asistat social, homosexual sau musulman, e doar o chestiune de context. Aşa se face că avem situaţii paradoxale, ca cea descrisă de Paul Krugman, în Conştiinţa unui liberal, în care săracii apără drepturile bogaţilor – votează partide care pledează pentru fiscalitate redusă, stat minimal şi privatizări! Şi nu, acei săraci nu sunt nici masochişti şi nici orbi, ei sunt doar victime ale unui mod de producţie care, aşa cum îmi spunea zilele acestea un prieten, caută soluţii simple la probleme complexe. Şi Marine Le Pen le-a pus pe tavă asemenea soluţii…
________________
[1] http://www.lepartidegauche.fr/system/documents/docs-pg-humain_dabord.pdf